sâmbătă, 19 decembrie 2009

Pai, sa va fie de Merry-n Christmas!

Potrivit unora dintre ceasuri, Craciunul a venit. Potrivit istoriei cuiva de pe cind era mai mica, Craciunul e fiecare zi, ca si ziua mea.

Fiindca m-am laudat ca am pus pomul sus ca bradul, ca fluier Santa Claus is coming to town, precum si ho-ho-haui pe toata lumea de dimineata pina seara.. pentru toate aceste motive si inca cinteva mai mici mi-am primit reclamatii, sau mai bine zis precizari: buna dimineata la mos ajun e saptamina viitoare. Not to rain on your parade, conform uneia din expresiile din topul de saptamina asta.

Pai, va dau o veste buna (proasta): s-a mutat Craciunul. Anul asta nu mai pica pe 25 decembrie, ca in alti ani. Anul asta Craciun e cind poftesti, in functie de cheful fiecaruia, de gradul de inclinare catre sarbatorire, in functie de celelalte indatoriri civice, de meeting requests de la sefi, parinti sau prieteni neglijati. In functie de trafic, de starea vremii, programul la mall si la televizor.
E vremea sa fim buni, sa ne facem ca ne pasa. E vremea cind Illinois Tollway (Drumuri si Poduri, judetul Illinois) imi trimite emailuri de multumire ca am supravietuit inca un an prin hirtoapele statiunii balneoclimaterice Chicago, precum si ca am suportat eroic traficul fara sa ma sinucid aruncindu-ma de pe maginea vreunei autostrazi neterminate. Si ca sa vedeti ca Mos Craciun intr-adevar exista, saptamina asta, cind vreau eu, la orice oaza (benzinarie pe marginea autostrazii) ma opresc Illinois Tollway imi da gratis ceva de baut, adicatelea un cico, o cafea, un piscot si-un hai-noroc (presupun!).

De fapt, doresc sa creez o diversiune, sa ma prefac ca nu sunt acasa si sa stau sub brad sa-l pindesc pe mosul ala rosu, sa fac foc de lemne in soba, sa fieb vin rosu si sa petrec o frumoasa sarbatoare complet nealiniata la nicio traditie, nici romaneasca, nici americana. Craciunul asta vreau sa fiu chinez! Ave, Mario!


Yo-Yo Ma & Bobby McFerrin / Bach - Ave Maria

sâmbătă, 12 decembrie 2009

Lectia de M&M (Marketing si Manipulare)

America nu inceteaza sa ma uimeasca. Cind cred ca le-am vazut pe toate si ma asez pe spate relaxata ma plezneste cu ceva nou peste nas. De data asta insa mi-am facut-o cu mina mea. Printr-o intimplare extrem de premeditata, am mai luat o lectie de marketing si manipulare de la cultura care, daca nu le-a inventat, oricum le-a adus foarte aproape de perfectiune..

Ca tot romanul ajuns pe teritoriu ros-alb-albastru, pe lista de „cumparaturi” am avut inca de la inceput de vazut un meci de NBA, chiar la el acasa la United Center, locul pe care il impart frateste Chicago Bulls (basket) si Blackhawks (hochei). Si uneori Madonna (bifat). Acum, intre noi fie vorba, pricinosii zic ca nici Bulls nu mai sunt ce erau pe vremea lui Jordan, dar orisicit, prea prost n-au cum sa joace, imi ziceam aseara in timp ce ma amestecam in multimea de negri si putini albi. Am achizitionat ho’dog-ul, po’corn-ul si berile asortate si ne-am asezat aproape pe locurile noastre, la cucuieshti.

Sala a fost semi-plina (normal, dupa 5 jocuri anterioare pierdute). Balerinele cheerleaders au schimbat trei rinduri de costume si au dat sincron din pamatufurile lor lucitoare la fiecare 3 minute. Coloana sonora merita cel putin 2 Oscaruri, parerea mea! Pe ecranul circular e deasupra terenului de joc s-a intimplat aproape tot ce era de fapt important. S-au transmis cele citeva minute de joc efectiv ale tipilor ca brazii in pantalonasi scurti care bateau mingiuca aia portocalie. S-au arat cu degetul unele pe altele diverse fetze simpatice sau plictisite din tribune. S-a transmis la multi ani de la mama si tusa Lidica la diversi aniversati pre-puberi. S-au facut concursuri de alergari cu mascote printre jaloane, s-au impuscat tricouri promotionale si s-au parasutat cadouri in tribune. S-au ales cele mai inspirate cartoane cu slogane ale fanilor. S-a organizat tombola cu premii in bani, concursuri virtuale cu camioane de apa plata, cu gogosi si ubicuosul McBurger. A lipsit Coca-Cola.. or fi in criza, cu toti astia prea ocupati cu mincatul sanatos care au trecut pe apa si ceai verde?

Si peste toate astea, tehnicile de agitare a populatiei, care mi-au amintit vag de niste vremuri foarte indepartate. Tineri imprastiati in tribune, agitau pancarde mari pe care scria LOUDER, NOISE.. In acelasi timp, pe ecranele imense din mijloc precum si pe benzile-panouril electronice laterale diverse mascote animate incurajau fanii sa tropaie, strige, aplaude, fluiere, orice numai sa creasca nivelul in fan-o-meter. Mesaje luminoase clipoceau in toate partile: Let’s Make Some Noise! Iar imaginea animata a mascotei oficiale batind ritmul intr-o toba atirnata de git dadea semnalul si mentinea ritmul strigaturilor pentru incurajarea echipei in momentele cruciale: LET’S-GO-BULLS!

Din toata nebunia, fani scandind in ritm de tobe, balerinele executind sincron de miini si joc de glezne precum si vinzatorii ambulanti de bere si inghetata care mi-au turtit timpanele, singurii care functionau in complet alt sistem de referinta erau jucatorii. De asta mi-am dat seama cind, urmarind o minge, unul dintre ei a calcat peste fotograful aflat chiar sub cos si a a zburat cu un gras si scaunul lui peste fanii din spate. Fanii accidentati au fost fericiti, uriasul si-a recuperat mingea, fotograful a dat din umeri si si-a reluat locul. Norocosii serii au fost insa, in opinia mea, cei doi pusti din primul rind sub nasul carora au dansat toata seara fetele in pantaloni scurti.

Cind am plecat catre casa vedeam stelutze, luminitze si cerculetze colorate. Azi noapte m-am visat la United Center impreuna cu o multime de alti pionieri, recitam din tot sufletul poezii patriotice, agitam steguletze si scandam in cor: Traiasca-Republica-Socialista-Romania si Let’s-Go-Bulls! Si eram fericiti! Traim un vis de aur..


marți, 8 decembrie 2009

Crizele

Cite o criza e peste tot. In anumite parti deloc erogene ale lumii e criza de nervi. Uneori e criza de bun-simt. In America e criza de beculetze de pom. Hei, fiecare cu problemele lui!

Criza mea, a beculetzelor adica, imi aminteste de inceputul anilor ’90 cind priveam cu dispret la televizor o demonstratie pasnica pentru protectia unei specii de pisica de munte impotriva amatoarelor de blanuri scumpe. Undeva in Suedia, simt sa precizez. Asta era pe vremea in care stringeam bani cite o saptamina pentru doua napolitane Ulker (invelite in ciocolata).

Acum inteleg mai bine, problemele vin si ele pe categorii. Prioritate mea numarul unu la momentul vorbirii este impodobirea pomului brad cu beculetze. Rosii daca se poate, sa se asorteze cu alea ramase de anul trecut (mda, n-am ajus chiar la nivelul la care sa arunc podoabele de la un an la altul).

Ei bine, zilele astea am trait prima mea criza adevarata americana, primul moment de panica reala ce mi-a amintit de zilele in care alergam din alimentara in alimentara dupa camionul cu banane. Am pus bocancii de munte, am scos de sub nametzi masina de iarna (aia care nu e decapotabila) si am purces din om in om, din supermarket in supermarket, la vinatoare de beculetze. Peste tot am intilnit rafturi semi-goale si priviri uimite, semi-indignate, aliniate la capatul lor. Intr-un final, am compus o asociatie ad-hoc de militare pentru restabilirea ordinii si a adevarului si am intrebat un angajat: dom’le, ce se intimpla? Mai intii alegerile din Ro, acum asta? Din fericire omul era dintr-o categorie aparte, cu IQ-ul mult peste media tuturor capetelor de departament de becuri de Craciun. Cu vocea calda si privirea blinda, omul ne-a linistit pe toti, si-a cerut scuze si ne-a explicat cum anul trecut, daca va mai amintiti, a fost criza, deci oamenii au mai taiat pe ici pe colo din costuri, printre care si la beculetze. Deci, nu prea s-au vindut. Deci, anul asta cind a fost sa se comande la fabrica de becuri colorate, s-a comandat decit ca tot atitea – conform strategiei de la scoala ajutatoare de ajutor de adjunct de aprovizioneur.

Drept pentru care, spre deziluzia e milioane de copii si a mea desigur, a trebuit sa ne multumim cu niste beculetze aproape oribile, albe, in siraguri mici si meschine. Am luat patru legaturi, sa fie. Si bine am facut, ca unul nu a mers. Copacelul meu exotic caruia planuiam sa-i leg la git un sirag de becuri albe s-a declarat pur si simplu jignit, ii va lua probabil o intreaga luna sa se poata obisnui cu grasul ala imbodobit cu bile colorate si becuri rosii si.. albe?!

Oricum, printre alte concluzii trase in urma crizei prin care tocmai am trecut, am remarcat ceva interesant. Consumatorii de beculetze s-au purtat civilizat, n-au dat vina pe comunisti, n-au injurat guvernul, nu l-au balacarit pe Obama ca, vorba aia, nici macar un sirag de beculetze nu e in stare sa asigure pe cap de locuitor. Nu i-au scuipat prin gard pe chinezi, ca doar e si vina lor, ca s-au lenevit si n-au impletit suficiente funii anul asta. Au ridicat din umeri, au scris o nota de mustrare la managerul magazinului, au refolosit ce-a ramas intreg de anul trecut si si-au vazut de viata lor. Pomul de Craciun vine si pleaca, nervii nostri sunt mai importanti.

Ma intreb, o fi criza si la luminarile de Hanukkah?

joi, 3 decembrie 2009

Random Thoughts

Am supravietuit si anul asta zilei curcanului fara sa ne americanizam cu noaptea-n cap in parcare la Walmart de Black Friday si sa ne rupe camasile de pe noi pentru unele noi dar mai ieftine. De undeva din mijlocul lui nicaieri, in virful dealului, la cabana din padure, am petrecut 5 (cinci) zile si 5 (cinci) nopti o sarbatoare nationala cu varza cu ciolan, mamaliga cu brinza si smintina, slanina cu ceapa, mici si vin fiert. Si bere, desigur. Conform traditiei, inainte de a ne aseza la masa traditionala cu servete indiene indigene, ne-am luat timpul nostru sa multumim cui se necesita ca a mai trecut un an prin noi, au fost si soare-au fost si ploi, am avut ce bea si ce minca.  Happy belated Thanksgiving!

Cine zice ca suntem diferiti? Avea dreptate Helciug, artistul, cind spunea ca doi oameni in colturi diferite ale lumii pot gindi la fel. Am gasit un panseu simpatic al lui Jeffrey (F. Chamberlain), zice ca „in a country as big as the United States, you can find fifty examples of anything”. Adica pe romaneste “cite bordeie atitea obiceie” sau, mai concret, opusul lui “tara mica, mese putine”. Sau ceva similar…

A fost un moment cind am vrut sa zic ceva de politica, guvern, obama, taxe si loan-ul meu de la scoala. Dar am prins o perioada proasta, am impresia. Am mult timp disponibil pe care il petrec valoros prin online-ul romanesc incercind sa ies un pic din bula mea de nestiinta, din lumea de alice in tara minunilor si cei sapte pitici mici si autisti. Dar sunt uimita ca o zambila inflorita in noiembrie cit pe ce sa intrebe in ce an suntem si cine mai e presedinte, sa fie sigura ca n-a pierdut chiar complet legatura cu Pamintul.

In aceeasi ordine de idei, n-am votat si cred ca nici n-ar trebui sa am voie sa votez. Din acelasi motiv pentru care nu ma lasa sa votez in Congo. Sau in Germania. Ptiu, era sa zic si Japonia, ce ignoranta! Asta deoarece nu am niciun drept sa decid eu soarta altora. Am sa votez pentru America deci, sa-i salvez pe astia ca pe ailalti i-am salvat destul. Orice psihiatru sanatos la cap (?!) iti va spune ca nu foloseste la nimic sa dai sfaturi altuia (sau oricum, nu gratis). Iar orice popa propavaduieste „ce tie nu-ti place altuia nu-i face”. 
Corec’? Cum spunea un prieten.. „io i-am zis sa nu sa duce, acum sa sa descurca!”.

Si tocmai m-a uimit ceva dar am uitat ce..

vineri, 20 noiembrie 2009

In citiva ani..

Ma simt inspirata fiindca tocmai am terminat o carte cu roboti si oameni nemuritori care in loc sa mearga la Calimanesti fac tratamente de reintinerire si chiulesc de la sedinte de birou unde trimit in schimb un sim sau un proxy .

Fac un exercitiu de imaginatie...

In citiva ani... Desi am posibilitatea sa cumpar orice online iar Internetul o sa modeleze realitatea foarte acurat incorporind miros, gust si pipait, eu continuu sa merg shopping, ca si acum, doar ca sa mai socializez, sa mai fac o plimbare, mai o vorba cu babele la coada la zahar. La intrarea in eMall cum pun mina pe clantza mi se activeaza cookie-urile de la vizitele anterioare. Magazinele se intrec sa-mi proiecteze ce mi se potriveste sau ce mi-ar placea. Sau ce imi permit din ce mi-ar placea, in functie de niste pattern-uri scoase din profilul meu de customer. La casa, vinzatoarea sta la o sueta cu mine si isi aminteste absolut toate intilnirile noastre anterioare fiindca e un robot care mi-a uploadat dosarul de indata ce m-a scanat. Robotul imi recomanda contul din care sa platesc, in functie de balanta estimata si potrivit unui algoritm statistic care ia in considerare mai multe variable (datoriile, platile pre-programate etc.) iar aprobarea mea verbala tine loc de semnatura pe chitanta.

Acasa am un birou virtual cu conexiune secure de net, si particip la sedinte online cu colegii unde toti suntem prezenti in holograma, fiindca de fapt noi suntem in gara la Baneasa, sau la plaja pe parte insorita a Lunii, sau in circiuma de peste drum, la un pahar de cicocolada fara alcool, fiindca intre timp alcoolul a fost interzis prin lege. Ca si fumatul. Ca si pocnitul din bici pe linga boi.

Vacantele sunt si ele virtuale si se iau mai ales in pauza de lunch. Cele mai scumpe sunt chiar la ora prinzului, dar atunci conexiunea network-ului devine instabila datorita traficului. Avantajul e ca te poti intilni cu persoane cunoscute. Compufonul iti poate calcula cu precizie probabilitatea de a te intilni cu X sau Y si, daca are resurse suficiente, poate sa-ti activeze vacanta exact la momentul optim. Logoff munca, login vacanta. (Undeva in coltul din dreapta, linga ceas, vezi vacation time left: 00:55:32..) Sunt precisa ca cele mai populare vacante sunt pe Facebook!

Am un compufon care imi programeaza meeting-urile ca o adevarata secretara, imi raspunde la meiluri, si in functie de gradul de umor sau duiosie, inainte de culcare imi citeste forward-urile cu glume sau imi proiecteaza power point-uri 3D cu catelusi jucausi si pinguini mici. Compufonul meu imi inregistreaza serialele preferate, imi programeaza temperatura aerului conditionat din casa, imi verifica presiunea la cauciucuri si imi tine contabilitatea. Toate in timp real.

Computerul va deveni inutil, compufonul o sa-i ia locul foarte curind, mai ales de cind s-a inventat tastatura ca o batista de hirtie la pachet de 12 cumparata de la orice tutungerie pe care o arunci dupa folosire (pot sa sufli si nasul in ea, ca e moale si nu zgiriie).

Pentru ca probabil voi comuta mai mult, parca vad ca o sa-mi iau un job aproape de New York si o sa fac naveta in fiecare zi din Chicago. O ora si ceva, pe hiperautostrada, in masina mea care consuma o sticla de apa plata la suta de mile si care, in loc de gaze, elimina parfum de narcise. Masina mea nu are numar de inmatriculre ci RFID, o cheama iKITT (pour les connaisseurs!) si - fara nicio legatura – imi tine cafeaua fierbinte si imi spune repede un banc atunci cind simte ca imi creste tensiunea si sunt gata-gata sa-l claxonez pe ala din fatza.

Atita ca, daca ajung sa traiesc peste o suta de ani, probabi ca va trebui sa invat chineza, ca sa nu fac opinie separata.

PS: Puah, ce tot vorbesc, suntem aproape acolo..

miercuri, 11 noiembrie 2009

Ce nu sunt..

Sunt poate multe lucruri dar americanca nu cred ca sunt. Gasesc simpatice si binevenite avinturile vesele de celebrare de Halloween-uri sau Valentine’s Day-uri, ca si orice alt motiv de chef si distractie. Gasesc ca geniala strategia de a bate-n cuie o sarbatoare intr-o anume joi din an - ca stim sigur ca joia nu cade niciodata duminica. Sunt in unanimitate de voturi pentru shopping-ul de dinainte, in timpul si dupa Craciun. Cu mina pe inima salut terapia prin zimbet, egalitatea intre popoare (a unora) si libertatea de a purta arme (a altora). Imi place limba, mult mai usoara si la fel de expresiva, desi, la cite variante aud zilnic, nu sunt sigura daca nu cumva evolueaza un pic cam repede, as we speak, ca sa zic asa.. Maninc burgeri si sunt chiar in relatii prietenoase cu anumiti berari indigeni, cum ar fi Sam Adams. M-am obisnuit sa atirn bananele in suportul lor, i-am ucis pe toti din proximitate prin exces de muzica country, imi iubesc la nesfirsit frigiderul meu mare american size in care incape un cerb adult cu coarne cu tot. Am vazut toata cele 12 serii M.A.S.H. intr-o vara, chiar daca cu 30 de ani intirziere. Imi place ideea ca, macar principial, fiecare porneste cu sanse aproximativ egale si ca, daca nu ajungi acolo unde vrei, de cele mai multe ori e fiindca esti retard, lenes sau habar n-ai incotro mergi.

However cu toate astea.. am crescut cu Mihaela, omuletul Gopo si Lolek si Bolek, nu cu Sesame Street, Big Bird si tot nu stiu cine-i G.I. Joe. Idolul meu era Arabela si nu Hannah Montana. Am rontzait eugenia, gogosi, caramele si pufuletzi in loc de twinkies, donuts, Totsie rolls sau marshmellows . Nu m-am jucat cu Barbie sau Care Bear ci cu niste papusi rusesti urite cu capul tare si parul rosu.

Maninc fulgi de porumb numai cu iaurt si doar in cura de slabire. Si in niciun caz dimineata pe post de breakfast! Chiar si acum, cind zic „gatesc” inseamna ca intr-adevar iau chestii crude cu coaja si frunze si le fierb-prajesc-coc, nu numai pun la microunde pentru 5 minute o cutie cu ceva congelat, care se transforma in friptura in sos de vin cu ciuperci si garnitura de gartofi gratinati. Nici acum nu pot sa maninc piinea perfect feliata, cu consistenta de burete de sters tabla si inca sufar dupa mizeria aia de franzela ordinara, care nici in romania nu se mai gaseste, ca nu mai e hip... Nu suport chocolate chip cookies (fursecuri cu bucatele de ciocolata), peanut butter (unt de alune) si faptul ca nu vrea nimeni sa muste din sandviciul meu.

Cind eram mica mergeam in tabara nu in summer camp iar cind am inceput sa merg la scoala mama mi-a pus cheia de la casa dupa git cu un elastic. Nu aveam schoolbus care ne lua din fatza casei si nu am nicio amintire despre Prom la sfirsitul clasei a XII-a.

In lumea a 3-a din care vin eu fotbalul nu se cheama soccer iar fericirea nu se masoara in marimea diamantului cu care te cere de nevasta, ci in unitati de masura mult mai simple: te bate, bea, aduce bani in casa.

Nu imi ghidez viata in funtie de ce crede Oprah si nici Suzie Orman si inca nu inteleg exact de ce anume sunt celebre Martha Stewart si Paris Hilton. Recunosc insa ca stirile cu curve si ghertzoi celebri sunt tot alea pe ambele maluri, singura diferenta e ca americanii au ziaristi mai buni, macar un titlu civilizat stiu sa puna. Si in absolut aceeasi ordinei de idei, de curind am descoperit ca lectura scolara obligatorie nu se intersecteaza nicaieri cu ce-am citit eu pe vremuri. In afara de „Coliba unchiului Tom”, cred.

Nici acum nu inteleg cum se poate sa rizi la Familia Bundy sau Seinfeld fara sa fi trait aici macar 5 minute. Si nu ma astept sa fiu privita cu intelegere cind ma hlizesc si zic: „Viaţa e complexă şi are multe aspecte.”



In plus, niciun american nu pricepe cine a fost Gheorghe Dinica. Azi, de Veterans Day, tragem steagul american in berna. La revedere, maestre!

luni, 19 octombrie 2009

Compunere libera: Chicago, Chicago…

Ciucago pe limba lui Braila, asa cum il vad cu ochii mei de bucuresteanca pricinoasa si cu telefonul meu fost de fitze..



Chicago e atunci cind…

Soferii nu claxoneaza si nu au nevroze… (Desigur, in afara de romani. Sau bulgari).. Cladirile se sprijina una pe cealalta, la propriu si la figurat, iar alaturarea nu e stridenta, desi diferentele de virsta sunt uneori de citeva generatii…

Vagabonzii carora le suprinzi privirea iti zimbesc..

In orice zi a saptaminii cineva undeva cineva cinta ceva, jazz, blues, simfonic, rock, trance, Bregovic, un negru cinta chiar acum la saxofon sub un pod (cred ca-i place acustica)…


(tot cu telefonul, pardon, scuzati ca nu se vede perfect apusul)

Politistul e barbat misto si civilizat (in afara desigur de mexicanul insensibil la farmecul meu personal care mi-a dat amenda de viteza) si protejeaza de soferi aiuriti o familie de rate cu pui care traverseaza strada..

Aerul e aerisit, curatenia e curata fara exagerari obssesive-compulsive iar viata e vie fara a avea componenta fortata, passive-agresive, specifica altor orase mari..

Lacul Michigan arata ca un ocean dulce si plaja pustie din nord aminteste de Vama Veche de inainte de a deveni celebra...

Barcute cu pinze umplu porturile zi de vara pina-n seara iar pentru ele se ridica toate podurile din oras, daca-i musai..

Gay Parade in fiecare an, cu pene si cercei cu beculetze in sfircuri.. Festivalul Lollapalooza –un fel de Woodstock modern- unde n-am ajuns nici anul asta, deci am ratat Depeche

Chicago River vopsit in verde de St. Patrick’s Day si, desigur, betzivaneala care urmeaza.. Iar in boaba de fasole argintie din Millenium Park se reflecta ce e mai important de retinut din Windy City..

In zilele foarte senine, asa cum se vedeau Fagarasii din Salajean, acum de la mine de pe deal vad Sears Tower – pina nu demult cea mai inalta cladire din lume..

Iar azi a fost soare si, prin ochelarii mei un pic cam exagerat de colorati, frunzele au parut chiar mai rosii iar apusul mai portocaliu. Si mi-a parut rau ca nu am plecat la drum de dimineata cu cealalta masina fiindca as fi putut sa dau cu capota jos si sa-mi incarc acumulatorii pentru urmatoarele nenumarate luni, de-acum si pina cind se topesc ghetarii.

Peste toate astea un mos in carucior de invalid imi spune zimbind: nu arati nicio zi mai mult de 20 de ani..

Numai sa nu cobori in Southside..Iar daca cobori, nu opresti. Iar daca opresti, tii distanta suficienta fata de ala din fatza, ca, in caz de, sa poti sa demarezi in tromba. Cu capul la cutie daca nu ai geamuri blindate. In rest toate bune!

Si un Oldies but Goldies...

sâmbătă, 17 octombrie 2009

Viitorul in Outsourcing

Simt ca incet-incet creierul mi se transfera pe memorie externa. Usor-usor, educatia de la mama de-acasa, cei 18+ ani de scoala, precum si cele citeva lucruri neimportante pe care le-a invatat experienta mea autodidacta or sa ajunga sa ma priveasca trist dintr-un borcan virtual. Fiindca in curind o sa iau decizii mai degraba folosind Internetul si Google Search decit utilizind demodatul bun-simt.

Ieri am facut primul pas.

Acum citeva zile a murit bunica unei colege foarte americane. Am primit vestea intr-un email de la o alta colega, cu mentiunea “poate vrei sa-i transmiti cele cuvenite”. Nu mai stiu cum suna asta in engleza ca oricum colega e marocanca la origine iar engleza nu e punctul ei forte. In mod normal nu as fi zis nimic fiindca asa sunt eu, necivilizata, si nu gasesc ca ar fi nimic ce, daca as spune in asemenea momente, ar fi de folos. Eu sunt omul care face cadou un tocator de lemn (folositor!) mai degraba decit un ursuletz de plus (complet inutil!).

Dar realizez ca am de-a face cu americani, care au simtul civic bine sapat in ADN. Nu se face sa nu iti trimiti palaria si batista indoliate la priveghi, impreuna cu o felicitare (?!) frumos ticluita. Chit ca n-ai cunoscut persoana. Acestea fiind gindite, deschid emailul si incep a incropi un frumos mesaj pentru colega mea. Dar ma impotmolesc dupa primul cuvint. N-as vrea sa scriu ceva aiurea, asa, dupa sufletul meu, care -doamne-fereste!- sa exprime exact sentimentele mele deci sa nu aiba niciun sens pentru oamenii obisnuiti cu sabloane si transee verbale. Si-atunci nu-mi ramine decit o singura scapare: Google. Un simplu search la “mesaje de condoleante” imi deschide inainte-mi un ocean de variante, in functie de proximitatea fizica si sociala, virsta, rang, gust.

Aleg un mesaj simplu, pe care-l impanez cu citeva tuse personale (din care am puterea sa elimin umorul si sarcasmul, punctele mele forte). Dau send si ma duc sa ma spal pe miini. Am facut un lucru bun, oare de ce mi se pare atit de stupid? Scopul indeed scuza mijloacele.

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Juramintul


A fost greu dar am infrint!

Despre finalizarea procesului de incetatenire vorbesc. Da, stiu, am uitat cu totii despre asta, soarele s-a invirtit in jurul meu de citeva ori, oameni au venit si au plecat dinspre si inspre Romania, multa bere a curs pe giturile noastre si multipli porci, pui si alte vegetale au fost sacrificati pe gratarele comunitatii.
Oricum, in caz ca mai intereseaza pe cineva, mi-am infrint fobia de cozi si de functionari la stat si m-am prezentat frumos la juramintul pentru cetatenie (Pentru cine-si mai aminteste, in anale mai exista o experienta similara).

Era o dimineata senina si crispy de august cind mi-am luat liber juma’ de zi de la serviciu si m-am prezentat la judecatoria orasului unde fusesem invitata sa particip la unul din evenimentele cruciale din viata unui om (asa cum prezinta americanii momentul). Ajunsa la Km 0 Chicago, mi-am trecut silfida persoana prin detectoarele de metale grele si foarte grele si, pentru ca n-am facut nicio impresie, am fost lasata mai departe. Liftul m-a dus si m-a tot dus pina am renuntat sa mai numar. Cind am dat de fetze cunoscute – gecile din petice de piele care vorbesc cu accent- m-am oprit. Am ajuns la fix, coada era deja pe terminate, am ocupat un loc in ultimul rind si-am privit in jur. Aceleasi personaje de la magazinele de polaci, ori Walmart: indieni mici si negri cu femei infasurate in cearceafuri, arabi cu turbane si blugi, chinezi cu privirea pierduta, est-europeni cu aer de soferi de taxi sau valutisti, hispanici plictisiti (ca doar ei au fost primii aici!).

Organizarea - fara cusur. Citiva oameni manipulau musafirii prin sala precum piesele de sah, dintre care o tanti polaca (dupa accentul puternic), blonda dar simpatica si foarte “sonora” precum si un nene complet american, cu burta si cravata imprimata cu steagul american. Spre deosebire de experienta anterioara , toata lumea a fost extrem de politicoasa, ba chiar curtenitoare, s-a zimbit mult si chiar s-a ris. Un domn a recitat instructiunile de folosire a evenimentului, precum si a viitoarelor evenimente ce ar rezulta din momentul de fata. A reusit sa spuna fiecare lucru de 3-5 ori, mai intii cu aceleasi cuvinte si apoi cu alte cuvinte, ca nu carecumva cineva sa zica ca n-a auzit, n-a inteles, tocmai ce fosnea o punga in spate etc. Apoi ne-a inminat instructiunile si in scris. Pentru cei care stiu sa citeasca.

Doamna judecatoare a aparut ca din senin la ora fixa, ca un cuc din ceas, a vorbit foarte frumos vreo 7 minute. Apoi , sub supravegherea onoratei instante, ne-am ridicat cu toti in picioare si ne-am jurat pe cruce, mama sau masina cea noua ca o sa fim niste cetateni zelosi si o sa facem si-o sa dregem. Apoi her honor s-a scuzat si-a plecat.

Eh, asa ca mi-am inhatat si eu diploma, sau altfel zis Certificatul de Naturalizare, mi-am facut o poza cu cravata patrioata si m-am grabit catre serviciu. Nimeni la birou nu a sesizat schimbarea. Pentru ei in continuare sunt o fiinta stranie cu un accent dubios care uneori vorbeste la telefon intr-o limba foarte ciudata. Si habar n-are cine-s Red Sox! Halal americanca!

duminică, 30 august 2009

Yo-Yo Mama Mia!

Pe vremuri, pe culoarul dintre Unirii 1 si Unirii 2, cinta zilnic la clapa o fata. Dintr-un scaun cu rotile, cu un tata ponosit alaturi, impasibila la tranzitul infernal de pasi, cu trasaturile specifice celor cu sindromul Down, de care nu stiam, dar il banuiam din insensibilitatea cu care apasa clapele, egal, fara tresarire, fata isi executa bucatile cu aceeasi bucurie cu care ar toca ceapa.

Curios, de ea mi-am amintit acum citeva seri cind ma intorceam de la concertul lui Yo-Yo Ma. Pentru cei interesati, asta nu e raper ci violoncelist. Iar violoncelul e vioara aia mai mare pe care o tii in brate.

Revin la epicul povestirii. Concertul s-a desfasurat intr-un loc interesant, in care ma nimeresc de cel putin 3-4 ori pe sezon. Ravinia e o gradina de vara care apartine uneia din cele mai bogate suburbii de linga Chicago. De la primul ghiocel pina aproape de prima zapada, in fiecare an, oameni se aduna aproape zilnic la o sticla de vin si o auditie live. Nume pe care le credeam demult ingropate (cum ar fi Pat Benatar) sau vedetele zilei - vinul aluneca la fel de usor. In functie de cine sunt parintii tai, deci citi bani ai, biletele iti sunt in sala de concert in aer liber dar semi-acoperita sau - si aici devine interesant - la lawn, adica la iarba verde.

Cu citeva ore inainte de eveniment, oamenii pornesc la drumetzie, tiriind carucioare sau rucsaci incarcati cu scaune si mese pliante, paturi, cosuri cu mincare, sticle de vin, vaze cu flori, sfesnice cu luminari (pentru atmosfera) si orice altceva ti-ar putea trece prin cap ca n-ai lua la un picnic!
Se campeaza pe gazon, se scot brinzeturile scumpe, biscuitii afiliati si strugurii, se desface sticla de vin, se clincane pahare de cristal si se schimba amabilitati cu vecinii. Rar am vazut tacimuri de plastic sau farfurii de hirtie, caci mesenilor le place sa traiasca bine chiar si in mijlocul naturii. Adevarul e ca vine Joe Cocker sa-ti cinte la masa, cum ar veni! Orisicit! Pina si Backstreet Boys s-au reunit pentru asta intr-o seara. Cum sa nu scoti la aer argintariile de la mama soacra?!

Cam asta era atmosfera in frumoasa seara de vineri cind am intirziat tot cautind loc de parcare vreo ora in cartier. Orchestra simfonica a orasului Chicago, de altfel pozitiv apreciata de urechile mele usor ruginite, si-a facut incalzirea cam cit mi-a trebuit sa beau o bere mare la cutie (mda, stiu, as fi putut fi rastignita pe-o sticla mare de vin, ca profanatoare a simbolurilor locului – tirbusonul si cutitul de brinza) si cind s-a facut de pauza de tigara pentru dirijor, ne-am strecurat discret pe locurile noastre.

Cind s-a sfirsit visarea si fiecare s-a intors la locul lui s-a inceput adevarata distractie. Pe scena a aparut un chinez pitic (asa parea de-acolo de pe penultimul rind unde pozitia sociala ne-a permis biletele), cu un zimbet cit tara sa muma, care s-a aplecat imediat peste un violoncel rotunjor, adus de-acasa. Apoi am cazut jos de uimire, fiindca eu asa ceva n-am mai auzit, live si cu urechile mele, am crezut ca am murit si am ajuns in Rai! Acolo pe scena sedea adevarata Mama Omida a violoncelului! Greu de descris si cum nu-mi sta in caracter sa fac efort, am decit o vorba sa-ti mai spun: Asculta! Si cind pare ca lucrurile o iau razna, se rastoarna cu fundul in sus si se duc de ripa, si cind te impiedici in chestiuni marunte si ridicole care par importante, well then – asculta Yo-Yo Ma! Vindeca si de deochi si de depresie, si cred ca si prostia sau mirlania se pot lua cu mina lui de chinez cintezoi violoncelist ce e!

Asa e in viata, cui are i se mai da... fiindca mai apoi am aflat ca instrumentul grasut si soloist e un insusi Stradivarius. Mi s-a parut si mie ca nu suna ca un Reghin..

marți, 18 august 2009

Cum se Obtine Dubla Identitate

..Si m-am trezit intr-o insorita dimineata de marti, mi-am scos de la naftalina unul din fostele costume de scena de pe vremea Marriott-ului - actualele echipamente de interviu- mi-am aruncat poseta pe scaunul din dreapta si cafeaua in cupholder (pai ce, credeati ca americanii isi tin cafeaua in poala cind conduc?) si am purces la drum. Ca o doamna, as putea adauga. Ce sunt, clipind des din gene si facindu-ma ca nu pricep ca fac pe eleganta din batrinica micutza rosie usor sifonata de la ultima intilnire cu un mos de 84 de ani care a lesinat la volan de placere cind ne-a vazut. Prea tirziu.

Dar hei, asta nu se vede oricum la interviu. Pai da, am fost la interviu pentru cetatenie. Americana, ca aia romana am luat-o fara examen, cu scutire pe motiv ca nu stiam sa vorbesc, deci nu puteam sustine nici macar o conversatie, nu mai zic un interviu.

Cum spuneam, m-am trezit cu noaptea-n cap, mi-am facut o cafea mare si am purces la drum. Am aterizat la punct fix, fara ezitare si, bocanind din tocurile cui, cu degetelul ridicat pe cana de cafea, am intrat in building la cladirea cu pricina. Moment in care trei grase negre care minuiau niste domni si doamne mexicance cu detectoarele de metale grele au urlat la mine: nu se poate cu cafeaua inauntru! Ah, oh, ok, scuzati, am zis politicoasa, dar nu e inflamabila! Pina la urma am aruncat cafeaua, ca nu m-am inteles cu dinsele, am zimbit larg si –curios, fara sa ma descalt – am trecut prin aparat fara sa ma bata sau sa gaseasca vreo bomba sau pumnalele de care nu ma despart niciodata. Sanchi!

Oricum, am urcat la etajul 3 unde, la ghiseul Informatii, trona o doamna ciocolatie mult mai bine dispusa care mi-a racnit sa ma stie tot etajul unde stau si ce trebuie sa fac: Ia tine matale pagerul asta, aseaza-te pe scaunele acoloshea si cind biziie device-ul vii aci de unde o sa te ridice dinsii. Zis si facut. Dupa ce m-am plictisit groaznic si mi-am repetat in gind raspunsurile la cele 100 de intrebari “civice”, in sfirsit mi-a sunat pagerul (ceasul era sa zic!). M-a ridicat de la punctul stabilit o dinsa suficient de dragutza incit sa ne merite, pe mine si conversatia mea, zic. (Sau conversatia mea si pe mine, ca sa fiu politicoasa pina la capat.)

Ne-am indesat impreuna intr-un birou si nu intr-o camera de interogatoriu cum imi imaginam eu ca ar fi (am vazut prea multe filme politiste pesemne). Mi-a pus cele citeva intrebari obligatorii, de verificare ca stiu in ce tara ma aflu, cum se cheama imnul, cite stele are steagul, care e legea legii (adeca “no one is above the law”, sa vedeti ca stiu). M-a pus sa citesc si sa scriu cite o propozitie. Am fornait discret si superior. Mai tanti (m-am gindit eu), am fost eu in stare sa termin o scoala cit se poate de superioara si sa nu fiu in stare sa scriu “Alaska is the largest state”?! Usor jignita am continuat totusi sa fac conversatie, raspunzind cu ‘da’ si ‘nu’ la intrebarile doamnei, foarte neincrezatoare in ce completasem in formularul de aplicatie. Nu, nu am fost arestata niciodata, nu, nu m-am prostituat, nici pe mine nici pe altii si asa, overall, nu am facut nicio pozna care sa merita mentionata. Imi pare rau. Dar compensez si zic ca da, am inteles ce-i aia ca jur pe cravata de pionier sa fiu un bun american si da, promit sa fiu loiala steagului si lui Obama. Orisicum. Ca nu ma costa nimic sa promit. De mirare ca nu s-au gindit americanii sa puna o taxa si pe asta..

La sfirsit, mi s-a dat o scrisoare de felicitare si un sut delicat pe usa afara. Singura diferenta intre interviul pentru cetatenie si ala de la ultimul job a fost ca nu ne-am strins miinile, nici la inceput nici la sfirsit. Adevarul e ca nici eu nu m-as arunca la stringeri de miini cu cel putin jumatate din populatia din sala de asteptare..

sâmbătă, 15 august 2009

La Las Vegas, pe drumul pierzaniei..



Daca as vrea sa apar sus-sus in search-urile lui Google, acum ar fi momentul sa scriu cum la Las Vegas pe strada umbla femeile goale acoperite cu pene roz de flamingo, se dau gratis “cele mai noi poze cu coilul de aur” si la orice colt de strada afli “cum se face o bomba simpla” (numai doua din cele mai interesante cautari cu care cititorii intimplatori au ajuns aici). As putea sa zic ca la Las Vegas banii cresc in pomi, noaptea e ca ziua… si lista ar putea continua.

Adevarul e ca nu gasesti o ciorba de burta in tot orasul la 5 dimineata!

Eh, dar am sa stau pozitiva! Spre deosebire de NY, Las Vegas a fost exact asa cum mi-l imaginam. Asa cum l-am vazut eu cu mintea mea la televizor, in serialul CSI. Asa cum l-au descris cunoscutii si necunscutii. Exact asa cum se lauda.
Las Vegas e poleit cu aur de 14k. Cu bani, cu cocktailuri colorate cu gust de colorant vindute in pahare de plastic spectaculoase, cu margele de sticla si cioburi de oglinda, cu “afara-I vopsit gardul, inauntru leopardul”. Cu bogati si pirliti la aceeasi masa. Cu reconstituiri ale canalelor venetiene si landmark-uri pariziene, vulcani care erup in zgomot de tobe o data pe ora sau corabii de pirati galagiosi la fiecare fara 5. Plus fintina de la Bellagio, un dans fluid si elegant de ape la fiecare jumatate de ora. Si totusi mi-a mai placut ceva, un aer onest care te priveste in ochi, ridica din umeri si zice: hei, noi doar vrem sa va luam banii si sa dam in schimb un vis. Noi nu facem arta, numai business.

Am coborit din avion si am trecut pe linga primele slots machines (alea de tragi de maneta si daca iti ies trei lamii cistigi un pun de maruntis) montate chiar in terminal, sa nu care cumva sa-ti fi ramas prin fundul buzunarului una-doua monezi pe care nu le-ai cheltuit. Apoi mi-a scazut brusc tensiunea linga un automat de bauturi racoritoare cind am vazut cit costa o apa plata. Si nu vin de la munte, ci dintr-un oras mare si nu neaparat ieftin. Iar cind, la toaleta, am am vazut un cos de gunoi special, hazarduos, pentru seringi de unica folosinta.. folosite, mi-a scapat printre dinti un “Geez, iar am nimerit la Woodstock?!”

Hotelul? Hmm.. Am studiat la scoala despre hotelurile-cazinouri din Vegas. Fiindca acolo s-a inventat marketingul si nu exista niciun business care sa-l foloseasca la un asemenea nivel de detaliu. (Ceea ce mi-a taiat complet orice avint cit de firav de a juca.) Opere de arta, hotelurile sunt gindite si create in asa fel incit nici macar din greseala sa nu ajungi vreodata afara. Fiindca o data afara pe strip (Strada Mare, acolo unde se petrece 99% din actiune) te-au pierdut altui stabiliment imbracat in alte costume dar identic ca strategie. Atitea luminite colorate si clipocinde, tentatii si minuni te vor imbia in alta locatie in mai putin de 5 minute. Asta si pentru ca racoarea placuta, impreuna cu tavanurile care imita cerul (vesnic dimineata), nu lasa sa transpara nimic din cele peste 40 grade Celsius de afara. Pai suntem in desert, orisicit! Pe multiple etaje si kilometri patrati se intind magazine, restaurante, baruri, cluburi, piscine, hotelul in sine si in mijlocul tuturor, imposibil de evitat, cazinoul. Toate drumurile se infunda acolo. Masini de scos cash oriunde intorci capul. La fel cu fete imbracat sumar alunecind pe covorul gros printre clienti cu tavile pline de alcool (cit timp joci bei gratis).
Am respirat un aer diferit doar pentru citeva ore intr-una din zile cind am zburat cu avionul peste Marile Canioane. Am indurat soarele de sfirsit de iulie la marginea prapastiei, am dat mina cu indienii indigeni, ne-am pozat fetzele noastre de turisti pantofari (caci cine sa se gindeasca sa-si ia adidasi de acasa) si ne-am intors din desert bucurosi sa ne ascundem in aerul conditionat parfumat si la umbra umbrelutei de la cockail.

Bottom line, Vegas nu e pentru turistii de muzee, amatorii de arta sau conversatie aleasa la o ceasca de ceai ci mai mult pentru colectionarii de curiozitati mainstream. Vegas e atunci cind poti sa iei lucrurile asa cum sunt, sa poti pierde numai cit iti permiti ca apoi sa te ridici de la masa si sa bei o bere cu niste prieteni. Vegas e acolo unde poti sa te casatoresti intr-o ora, pe podul peste canalul venetian, sub privirile celorlalti turisti. Si, desigur, martorii: Marilyn si Elvis.
La Vegas se poate orice, mai ales daca pierzi suficienti bani in cazino incit sa atragi atentia.

vineri, 14 august 2009

O Gargaritza Rosie si un Motan Albastru


Niciodata nu mai judec omul dupa masina pe care o are…

De cind m-am vazut cu a doua masina in colectie ma tot gindesc la vorba americanilor: noi suntem aia care ne tinem masinile bune pe strada si junk-urile in garaj.

Fiindca junk-ul are valoare sentimentala, are istorie si par de la ciine peste tot. E de multe ori prima masina pe care ai avut-o vreodata, masina care te-a dus la primul job, prima vacanta, primul divort, masina care ti-a indurat tranzitia la americanizare, primele greseli si ezitari la exit-urile de pe autostrada precum si contactul cu cele mai mari si mai crapate sosele din lume (cred!). Junk-ul e locul unde pot sa-ti curga firimituri din gura, sa-ti sara mustarul literalmente sau sa-ti versi cafeaua fierbinte in poala. Fara sa tresari poti linistit sa te grabesti prin toate gropile sau, fara multe mofturi, sa lasi sa-ti atirne matze si cabluri din te miri ce loc. Si, daca controbai mult si bine pina-n fund, gasesti si camasa aia in carouri pe care credeai ca ai pierdut-o acum cinci ani..
Fiecare american, oricit de bogat, are in amintire si intr-un colt de suflet bine ascuns un junk de masina care conteaza mai mult decit mertzanul model 2010 sau TT-ul sau ultimul ragnet de nava spatiala NASA.

Masina de azi reprezinta cine vrei sa fii. Junk-ul iti arata de unde ai pornit.



Dedic acest post tuturor Hondelor, Hyundailor, Ford Escortelor, Pontiacelor,
Mustangilor sau Dodge Neonilor carele au fost sau urmeaza a fi sacrificate pentru binele nostru. Haleluia! We love you michael!

vineri, 7 august 2009

Semn ca esti in America

Daca vreodata esti rapit de extraterestri, luminita de la capatului tunelului se infunda si te trezesti intr-un loc necunoscut, plin de invidivizi grasuti dar diversi, ei bine, am creat acest mic ghid de recunoastere. Citeva hinturi ca esti in America.

Am pornit de la trei clues pe care intimplator mi-au cazut ochii (de ris, sa zic):

1. Baiatul cu pizza vine mai repede decit salvarea. Si salvarea vine repede, pe onoarea mea!
2. In fata salii de sport gasesti locuri de parcare pentru handicapati.
3. Masina ATM (de scos cash de pe card) drive-up opereaza si in Braille. Drive-up ATM e ca McDrive, dar cu bani in loc de burgari.

As mai putea adauga un alt mic semn de recunoastere: oriunde te-ai afla, esti la 50 de metri de ceva de mincare!

Oricum, ce am enuntat pina acum nu-mi apartine, dar pot confirma. Pe linga asta ar mai fi si alte semne, care merita luate in seamna:

1. Zimbetul profesional al doamnei de la customer service si mitocania legendara a cailor aeriene autohtone
2. Portiile uriase de mincare care s-au raspindit ca o molima pina in bucatariile orientale sau frantuzesti
3. Putini oameni care vorbesc engleza - cei mai multi vorbesc ceva care seamna din cind in cind, ba cu mandarina veche, ba cu rusa, ba cu congoleza.. dar nu mereu..
4. Oamenii au putine idei dar fixe; se cheama specializare, iar specializarea se cheama “nisa” si se vede prin ea de subtire..
5. Emigrantii traiesc mai bine decit ar fi facut-o acasa, dar se pling mai mult si cu orice ocazie; si neaparat ii dispretuiesc fara discriminare si pe ai lor si pe ailalti
6. E mai usor sa-ti cumperi o casa decit sa iti faci un prieten
7. Aerul conditionat nu “trage”
8. Fiecare sufera de vreo alergie, sensibilitate, nevroza sau alt handicap
9. Banca are forma de biserica, iar biserica de discoteca
10. Joe Cocker cinta la “Zilele Orasului”

Mi-a scapat ceva?

marți, 7 iulie 2009

Adevarat a graduat!


Mda, recunosc sportiv ca am avut acea stringere de inima binecunoscuta neamului din care ma trag: bleah, ce sa caut acolo, eu, baba batrina cu briul de lina si motz in frunte la o actiune populara, asa de ...americana, deci usor infantila. Imi trezea fiori numai gindul de a petrece ore pretioase din duminica mea, si-asa cam scurta, imbracata intr-o roba caraghioasa cu mineci lungi si cu freza turtita sub o tichie aparent de margaritar, in liniste si in sir indian perindindu-ma pe scena doar sa string mina unui ins plictisit cu fes ornat cu clopotei.
Eh, am gresit. Pe toate planurile am gresit. Fiindca nu numai ca am performat pe aceeasi scena unde i-am vazut pe Metallica acum vreo citeva luni, dar prestatia actorilor a fost peste oricare din asteptarile mele, alea timidele, optimiste.
Asadar, intr-o insorita duminica in familie, am apucat-o pe mama de-o toarta si, impreuna cu citiva prieteni care nu si-au mai ris demult de mine probabil, ne-am debarcat la locul desfasurarii ostilitatilor. In paranteza fie spus, mama a fost adusa cu mari sacrificii de la Bucuresti special pentru eveniment, sa se bucure totusi cineva, un fel de amortizare partiala morala/emotionala a imprumutului la banca (pe care o sa mi-l tot amintesc in anii ce vor urma, in fiecare luna, la data fixa). Ne-am despartit la intrarea „artistilor” unde eu am luat-o pe calea graduarii iar ei pe cea a musafirilor.
Mi-am indesat fesul pe cap si telefonul in blugi si am purces curajoasa printre miile de indivizi identici (cu mine). Dupa o vreme am remarcat ca nu eram chiar identici, caci in functie de programul si nivelul terminat, mici detalii ne diferentiau. In marea de albastru P.T.A.P.(culoarea scolii) se vedeau esarfe roz, ciucuri atirninzi, tichii negre, volane aurii si, desigur, balerinii mei negri de lac. Cu satisfactie am apreciat ca sunt in categoria de dorit: putinii alesi, cu parul usor grizonat, care schimba carti de vizita in timpul ceremoniei si se pupa pe obraz cu profesorii. Deh!
In alta ordine de idei, ma roade o perpetua uimire pe care daca n-am mai spus-o o repet: americanii sunt experti la organizat menifestatii in stil mare, care se misca smoothly, fara microfonii sau pauze intre piese. Totul e perfect mixat pe beat, daca-m permiteti comparatia. Organizatorii de evenimente de trista amintire ar fi invidiosi sa vada cit de bine pusa la punct functioneaza masinaria care ordoneaza in ordine alfabetica, dupa culori si inaltime (cred!) vreo sase mii de tineri de toate virstele, cu multa personalitate si care nu sunt neaparat obisnuiti sa fie ordonati in vreun fel. Pe tot parcusul traseului, de la intrare pina la iesire, panouri dadeau instructiuni si directii, iar pentru cei care nu stiu sa citeasca, la fiecare pas te impiedicai de cite un om din organizare care sa te puna cu mina unde ti-e locul, sa-ti spuna unde bei apa, sa-ti aranjeze „toga” etc. Ecrane imense proiectau pentru miopi si inregistrau pentru eternitate personajele principale, procesiunea profesorilor imbracati in togi impunatoare, discursurile, strinsul miinilor, steagul.. Am avut pentru o clipa sentimentul clar ca fac parte din distributia noului Harry Potter – Graduarea Vrajitoarelor .
Apoi s-a intonat imnul. Nu incetez sa sa ma incint la cit de serios trateaza americanii imnul.. cel putin cind se cinta. Intr-o mare de chinezi si indieni nepasatori, citiva polonezi razleti, si cite un bulgar sau roman presarati discret, americanii prezenti au murmurat emotionati si respectuos toate versurile. Am avut o lacrima in coltul ochiului. Ala de pe partea cuibului.
Citiva oameni intelepti au grait, pe majoritatea chiar am putut sa-i ascult fara sa ma plictisesc, desi nu-mi sta in caracter asa o politete desavirsita. Apoi am urmarit cu mare admiratie cum ..sa-i zicem decanul facultatii.. a scuturat vreo citeva mii de miini, a inminat tot atitea diplome si a zimbit incontinuu timp de 2 ore. Am fost acolo, ne-am strins mina, am incercat sa ii spun doua-trei cuvinte de imbarbatare, nu stiu daca am fost de folos. Asa ca mi-am inhatat diploma, m-am strecurat printre ceilalti, am facut plecaciune si cu mina la amicii din public, am pupat-o pe singura persoana cunoscuta din marea de indivizi identici si m-am retras la rezidenta impreuna cu suita, sa continuam gratarele intrerupte cu o seara inainte.
Asa, privind inapoi la ceremonia de graduare americana, imi pare ca, in afara de ciucurele de la fes si o mapa goala (prevazatori, oamenii imi trimisesera deja diploma in posta), plec din scoala cu una din lectiile de marketing cele mai consistente. Acum stiu ce inseamna sa faci din rahat bici care sa si pocneasca.

marți, 26 mai 2009

Oina Americana prin vene imi curge..


Presupun! Altfel nu-mi explic cum de sunt atit de priceputa la un joc cu care nu numai ca nu m-am intilnit vreodata dar n-am niciun habar cum funtioneaza.
Povesteam cu ceva vreme in urma de niste domni bine imbracati care se dau cap in cap intr-un patratel mai mic decit un sfert din totalul terenului, se inghesuie, se trag de tricouri si alearga cu minusi cit o laba de urs dupa o mingiuca pe care unul periculos cu o bita o loveste cit colo? Eh, ala e baseball! Eu sunt priceputa la softball. Softball e ca baseball, dar decit ca pentru oameni fara pretentii sportive. Mingiuca e mai mare si mai moale iar regulile mai relaxate, sa alerge toti mosii, tabagicii precum si echipa de atletism a Microsoft.
Asadar, sefa mea, care si-a facut un scop in viata in a nu ma lasa o clipa sa ma plictisesc, a inventat o noua tortura. A gasit o liga de amatori-fara-de-hobby de softball si ne-a inscris pe toti. Vorba vine pe toti, caci numai cei mai talentati am fost selectionati. Talentati in sensul de entuziasti sustinatori-bautori de bere. Echipa scolii generale de autisti si debili mintali ne-ar putea da lectii de coordonare, comunicare si spirit de echipa. Pentru ca jumatate din mindra noastra echipa e formata din fetele-cochetele cu pantaloni scurti, pline de tupeu si cam atit. Cam ca mine. Un sfert e formatia de jucatori de ping-pong online in retea a programatorilor si inginerilor de sistem din firma. Iar restul - indivizi cu ambitii mari de care ridem noi, cele doua echipe mai sus-mentionate. Pentru ca pina si echipamentul lor de semi-profesionisti-de-odinioara le rinjeste, farimat de vreme si mincat de molii.
Inconstienti dar optimisti ne-am adunat intr-o dupa-amiaza senina de joi pe terenul scolii. Ni s-a facut cunostinta cu echipa adversa: cistigatorii asa-zisului campionat de anul trecut, fiorosi, razboinici, veniti cu scule potrivite, minusi, mingi, bite, chestii-fitze, fani-neveste-copii, numai maseurul le lipsea. Sau poate nu lipsea dar nu l-am remarcat in multime, ocupata fiind cu indicatiile arbitrului, singurul cu privirea inteligenta a unui om de Neanderthal care stie despre ce vorbeste. Mi-am incordat cei trei neuroni pina mi-am aratat muschii dintre sprincene in incercarea de a prinde sensul strigaturilor de la marginea terenului: two-one, strike si altele pe care nici nu stiu sa le scriu. Ce am inteles e esentialul: daca ai o bita in mina incerci sa lovesti mingea (fara sa ranesti pe cineva); daca ai lovit mingea alergi; daca vezi mingea venind catre tine -si nu ai nimic in mina- o prinzi. Simplu! Restul e mai putin important, oricum se scoate la montaj.
Eh, sa nu mai mentin suspansul.. ne-am batut, doar 24 la nothing (scorul, precizez, sa nu se inteleaga cumva gresit). Dar fiindca suntem o adunare de pozitivi, am purces numaidecit la sarbatorit succesul la circiuma care a ne sponsorizeaza “echipa”. Vom sterge rusinea joia asta. Vara e tinara. Campionatul abia a inceput. Atitea meciuri de pierdut, atitea beri de baut...

luni, 25 mai 2009

Let's Facebook It

“Ne vedem diseara pe Facebook la o bere?
Da-mi un twitter cind te loghezi, eu sunt mereu online pe telefon..
S-a deschis o terasa beton in Second Life, poate mergem acolo, deja prea multa lume pe Facebook...
Pot sa vin si cu avatarul meu? Nu ne despartim niciodata...
Ah, mai am 500 de prieteni pe MySpace, pot sa-i invit si pe ei?
Credeam ca o sa fim numai noi.
Pai, da, noi si citiva prieteni apropiati de pe net. Ah, vezi ca vin si followershii twitteristi plus RSS feedarshii.. “

Am incercat multa vreme sa evit prietenia electronica hi5-myspace-facebook-twitter-istica. Era simplu cind ma agatzau online numai oamenii cu intentii serioase de pe LinkedIn. Majoritatea erau cunoscuti si nu faceam decit sa ne adaugam unul pe celalat pe CV/Resume. Elegant si profund interesat ne ofeream cuvinte de lauda sub forma de recomandari. Nu ne deranjam unul pe celalalt decit in cazuri de nevoie: de-o pila, de-o informatie, de-o vorba buna (recomandare). Inainte de interviul pentru jobul actual am scos dosarele intervievatorilor de pe site si le-am memorat. Sa stim cu cine vorbim. Probabil si ei au facut la fel.
Viata era simpla inainte de a fi hi5-ul cuiva, de a primi hugs-imbratisari electronice, updates cu ce mai zice cutare (si cu cine s-a mai imprietenit lately), inimioare gif, tradafiri sparkly, impreuna cu mesaje bulk pe care trebuie sa le trimiti mai departe celor 7 pitici si daca ti se intorc inseamna ca esti un prieten de nadejde. Acum mereu cineva te urmareste... followershii.. atit de interesati in ce mai faci. Asa de interesati incit asteapta nelinistiti cu telefonul online in mina sa-ti schimbi status-ul pe twitter. Cred ca in 5 ani de acum telefonul asa cum il stim va fi o unealta desueta. Pai cine sa te mai sune la telefon sa-ti vorbeasca daca poate sa-ti dea un mesaj, email, sms, twitter? In felul acesta simplu se elimina o groaza de conversatie redundanta si alte politeturi inutile.
Cind am observat fenomenul asta la americani mi-am ris usor superior in barba: ia uite si la sociopatii astia, in acelasi birou si ne trimitem IM-uri, si meiluri, si SMS-uri! Decit sa dea un telefon care e gratis (in aceeasi retea) mai bine isi trimit mesaje (care costa). Apoi am primit primul invite pe myspace.. de la tata?! Apoi de la altii.. Am ignorat cit am ignorat continuind incapatinata sa-mi adaug numarul de telefon in semnatura in toate meilurile. Numai ca n-am trimis comunicat de presa la CNN in redactie. Am petrecut multiple ore de educatie sociala incercind sa explic romanului meu invatat sa fie sunat din America pentru ca el e sarac si a fost si bolnav cind a fost mic, sa-i explic, zic, ca posed un numar miraculos de telefon fix de Romania care suna -fantastic!- direct pe mobilul meu american.
Neah! Metodele mele de educatie au dat gres. In continuare mi se ignora numarul de telefon dar mi se face observatie ca nu-mi arat public fata pe facebook, ca nu updatez statusul pe twitter si ca dau reject la tot soiul de necunoscuti de pe hi5.

Concluzia?
Americanii de care ridem superior acum suntem chiar noi, peste citiva ani, poate chiar mai putin. Criza economica a ajuns chiar mai repede...

PS: Asadar, avatarul meu donazz va asteapta sa chat-uim si sa ne trimitem ursuleti de plus electronici si kisses virtuali pe toate caile descrise mai sus. Ca daca nu socializam ajung o marginalizata...

duminică, 10 mai 2009

Stand-Up Comedy

Simbata seara in cartier. Ce-i de facut? Pai, fiindca e prea frig sa facem un gratar pe terasa, cineva propune Stand-up comedy. Zis si facut! Stand-up comedy e pentru americani ceea ce noi numim shushe la Teatrul de Vara din Mamaia. Fenomenul este -cel putin pentru noi- reprezentat de Seinfeld (printre multi altii, multi mult mai celebri) de partea americana si Stela & Arsinel de partea romaneasca. Calitatea spectacolelor, a spectatorilor, precum si asteptarile lor, difera usor, la pas cu preturile afisate. Evident, ca in multe locuri se aplica regula 90/10: noua din zece rid la orice, ca doar au platit bilet. Si, evident, unul din zece face banii. Dar, in mare, cam aceleasi standarde ca la Teatrul de Vara.
Unde se poate vinde mult la multi, deci miroase rau a bani, cineva trebuie sa isi ia responsabilitatea, la nivel national, global si televizat. Comedy Central, canal tv, si-a luat inima in dinti si a scuturat de praf genul, usor plictisit de aceleasi glume sociale, rasiale si desigur, sexuale (aleluia si slava domnului ca exista glume pe baza de sex, ca altfel multi glumetzi ar muri de foame).
Dar, ma rog, nu asta e scopul vizitei ci doar vroiam sa va introduc in context. Am plecat frumos catre mall, intr-o racoroasa seara de aprilie. Ascuns intr-un subsol pe care nu stiu cum de nu l-am dibuit eu pina acum, se afla sala de spectactol, gazduind show-ul numit Improv. Mda, Improv de la improvizatie e un fel de turneu-campionat unde participa indivizi mai mult sau mai putin glumetzi, mai mult sau mai putin cunoscuti. Predictibil, numele principal pe afis e precedat de alte doua nume mai putin cunoscute. Doi baieti care sa care care valizele vedetei, sa faca probele de sunet si sa incalzeasca publicul. Desigur, nu la modul propriu.
Am ajuns frumos in hruba cu pricina, ne-am luat cite o bere sau, dupa preferinta, alte licori adapostite sub umbrelute colorate si ne-am asezat la masuta repartizata de chelnarita. Sala de spectacol arata asa cum se poate observa in orice film american. Ca o sala de restaurant cu o scena mica in mijloc. Multe mese ocupate de grobieni, cu fruntea ingusta cit lama de cutit, din categoria care gilgie si grohaie satisfacuti dar discret la glume decoltate. Altfel, blajini sub privirile scrutatoare ale nevestelor platinate cu mustata si sprincene negre. Exagerez pe ici pe colo...
Prima palma peste ceafa am luat-o de la chelnarita care ne-a informat imediat dupa virgula care urmeaza lui bunaziua ca e obligatoriu sa consumam cel putin doua chestii de pe meniu. Adica, doua unitati de lichide, doua farfurii de solide sau cele doua categorii in orice combinatie. Eu, senina dar indignata, zic adica nu ajunge ca am platit belet trebuie sa indes in stomac si produsele bucatariei proprii? Yeaap, zice scurt don'soara. Buun, zic, amintindu-mi de localul (altfel mult mai reprezentativ pentru cultura americana), unde e complect interzis sa comanzi doua pahare de alcool in acelasi timp. Mai aduceti un paharel cu umbreluta sa tina umbra sticlutzei mele de bere, sa nu se incalzeasca mititica in atmosfera incendiara creata de artisti.
Partea mai proasta e ca, pe cind tocmai gustam al doilea drink, s-a aprins lumina, s-a mai ris o data de final, apoi lumea s-a ridicat si-a iesit brusc. Pai, gindesc cu gura plina, noi mai stam, sa terminam ce-am inceput. Pardon, zice chelnarita, trebuie evacuata sala, ca avem altii la rind, urmatoarea reprezentatie incepe in mai putin de jumatate de ora si trebuie sa -vorba vine- maturam semintele de sub mese. Pai luati paharele si valea, la usa, la bar.
Cit despre comedianti, cum se intimpla de obicei, cei doi caratori de bagaje mi-au parut mult mai simpatici pe cind vedeta era un libidinos, care cum simtea ca ii scapa sala din mina si incep sa caste aia in primele rinduri, mai arunca o gluma porcoasa, unele chiar din categoria 'what the f...'?! Citeva glume bune, niciuna memorabila. Nimic 'improv' dupa parerea mea de desteapta lu' peste.
Dar... se poate spune ca am mai bifat un 'must do' pe ordinea de zi a chestiunilor care trebuie vazute in America! Concluzia? Ne-am luat bilete la Russell Peters in iunie, la teatru, nu la circiuma cu mitocanii. El e indian si mult mai simpatic. “Russell, somebody's gonna get hurt” cu puternic accent indian e de ris, zau!

duminică, 5 aprilie 2009

De la intelepciunea volanului meu

Fiindca fiecare drum inspre si dinspre serviciu e o excursie in sine, pot spune ca am o experienta de sofer de limuzina categoria pana. Dupa ce imi maninc sandvisul de dimineata si inghit primele trei guri de cafea numai bine ma urc pe highway, pun pe pilot automat si casc gura in jur, la colegii de trafic. In functie de masina pe care o conduc, de cele mai multe ori stii cu cine ai de-a face.
In paranteza fie spus, am avut deunazi o discutie unde s-a pus intebarea: de ce atunci cind vezi ca cineva vrea sa treaca in fata ta apesi acceleratia? Eu, cum ma stiti -piinea lui dumnezeu- zic ca traumele din tinerete isi spun cuvintul, atunci cind, politicos, l-ai lasat pe om sa treaca in fata si-apoi ai platit scump, 30 de mile la viteza 'foarte molcom', ca era doar o banda si aia continua. Iar in spatele tau masina de politie. Escelent!
As vrea sa generalizez si cred ca nu as gresi prea tare, dar deocamdata nu-mi pot argumenta afirmatiile pe baze stiintifice. Deci, ramin in zona de comfort, Chicago si vecinatatile.
In functie de nivelul duiosiei pe care mi-o trezesc, mai ales cind ma nimeresc in spatele lor, cele mai grozave sunt minivan-urile. Ca niste larve grase si lenese, aparent blajine, 99% dintre ele sunt conduse de mamele eroine, femei cu ochii bulbucati, parul vilvoi, cocotate pe volan cu miinile inclestate, care nu reusesc sa se hotarasca unde sa fie mai degraba atente: la drum sau la copiii care se ineaca in mormanul de gunoi, jucarii, haine si mincare de pe bancheta din spate. Copiii sunt de obicei mai importanti.
Urmatorii pe lista sunt van-urile (dubitzele). De cele mai multe ori de firma, sunt conduse de doua categorii distincte. Primii sunt mexicanii veseli si atit de relaxati de parca n-ar avea nimic de facut si nicaieri de ajuns, carora imi vine sa le strig pe geam 'hei, take you time, nu te ingrijora, in fond am toata ziua sa ajung la serviciu, nu?' Categoria cealalta e mai putin prietenoasa, white ori black trash, cu privirea fioroasa si ochii rosii, furiosi pe intreaga lume, ar trece peste tine daca ar putea. Ii simti cum la prima ocazie si fara semnalizare vor fi gramada in fata ta. Intr-o alta viata probabil ar fi fost vatmani pe tramvaiul 27 in Bucuresti..
Dintre cei care ma emotioneaza puternic (judecind dupa tensiunea care mi se ridica foarte sus, desi eu sunt hipotensiva), fac parte taximetristii de downtown. Cei mai multi poarta turbane, barbi, caciuli colorate si codite impletite. Ceilalti s-au adaptat devenind o specie aparte, din care selectia naturala a ales doar pe cei cu pielea tuciurie si maxim trei neuroni, unul pentru stinga-dreapta, unul pentru acceleratie si cel din urma (cel mai mare) pentru frina. Nu a mai ramas nimic pentru semnalizare. Imi vine sa cred ca toti si-au luat masteratul in taximetrie prin Bucuresti.
Mai sunt si unii pe care oricit ai vrea, nu te poti supara. Vapoarele lor sunt ca niste autovehicule peste care a trecut o turma de elefanti. De obicei Cadillac sau Buick. Din spatele volanului rasare un cap cu ochelari si chelie, sau chiar mai bine, o casca de par alb, frumos coafat. Matematica lor e simpla. Oricare ar fi limita de viteza, se imparte la doi si se merge sub ce-a rezultat.
A nu se confunda cu ceilalti posesori de Cadillac. Se pot distinge usor prin jentile argintii stralucitoare care se invirt in sens invers acelor de ceasornic, suspensiile foarte sus, geamurile fumurii si T-Pain racnind infundat si din toti rarunchii in boxele de zece mii de $$.
E si o categorie despre care nu poti sa-ti faci nicio parere: categoria Toyota Camry (sau orice japoneza, coreeana and such). Nu au semne distinctive, parca nu vor nimic decit sa fie trecuti cu vederea. Sunt femei, barbati, chinezi, indieni, bulgari, romani, orice. Sunt viitorii posesori de minivan-uri, SUV-uri, convertible cu doua locuri, orice alta categorie. Singurul lucru dupa care ai putea sa-i diferentiezi e abtibildul cu 'RO' sau 'BG', sau mileul din spate in culorile nationale. Uneori chiar si crucea de lemn sau mataniile agatate de retrovizoare pot spune cite ceva despre tara de origine. Din pacate nimic nu spune despre cum conduc pina nu e prea tirziu si esti priponit in spatele a doi din astia care se intrec in paralel pe soseaua goala, doar un pic sub limita de viteza si-asa jalnica, ramasa de pe vremea trasurilor cu cai.
Desigur, exista si categorii aparte, de lux. Categoria BMW mic si nervos, doua locuri, domn distins, grizonat cu tricou cu guler, tipul cu crosele de golf in portbagaj. Sau sotia, blonda, frumoasa si doar un pic mai tinara decit fiica din prima casatorie. Nici unul nici alta nu circula la 7 dimineata pe sosea insa. Dar circula SUV-urile. De la aspirantii posesori de Honda CR-V pina la cel mai monstruos GM, e tipul de masina pe care orice femeie americanca adevarata si-o doreste: safe, puternica si mare. Atit de mare ca astia ca mine o sa ajungem ca submarinele sa ne montam cite un periscop pe care sa il ridicam 2-3 metri deasupra capotei, sa vedem pe unde mergem. Desigur, din cauza inaltimii la care opereaza, asemenea soferi ar avea nevoie de indicatii speciale, de controlori de trafic care sa dirijeze situatia in marea de masinutze. Dar pina la remedierea situatiei ridica si ei din umeri si merg pe principiul: da-te sa nu te calc.
Cei mai curajosi, aparent si cei mai periculosi, sunt outcast-ii cu tablele sifonate si atirninde, cu farurile sarite din orbite, lasind in urma un nor de fum si praf de rugina. Astia trec ca vintul si ca gindul, rinjind, fluturind caroseria ca o vrajitoare pe matura, numai sa indraznesti sa te iei la intrecere cu ei ca o frina scurta ti-a si crescut asigurarea care tocmai le-a platit reparatiile.
Cit despre mine, sunt inca under cover, mentin un low profile. Umblu la volanul papusicii rosii, model secolul trecut, care a inceput sa rugineasca pe la subrat, si ma tem ca rasufla cam greu cind infig piciorul in acceleratie dar am un sistem de sunet performant si daca hiriie prea urit dau muzica mai tare si aproape ma simt ca in BMW.
Oricum, daca ma oftic imi cumpar un tren alb, decapotabil, ii pun jenti aurii, imi agat o cruce mare cu cristale swarovski de retrovizoare, imbrac treningul asortat si conduc cu 30 pe banda din mijloc. Nah!

luni, 30 martie 2009

Arta Conversatiei (Bunaziua Caciula!..)

Sunt citeva masive muntoase intre americani si romani in ce priveste comunicarea de zi cu zi, sa-i zicem bunaziista. Cineva ar spune ca americanii sunt politicosi pina peste poate. Doamne-fereste sa nu care cumva sa te deranjeze, ca nu se stie niciodata cind vor avea nevoie de ceva de la tine. Noua insa ne place adevarul verde-n fatza, nu vrem sa parem a fi altcineva, sa fim confundati. Noi suntem romani, ne ghidam dupa regula din bancul cu pompa (cei care stiu bancul sa-l spuna si celorlalti).
Prin comparatie, unul din lucrurile care ma distreaza pina la eruptie de piele e conversatia de salon pe cale de disparitie in anumite zone ale lumii, redescoperite aici. Chiar daca iti atirna creierul intr-o parte, te impiedici in tivul de la fusta si te calci pe miini, sau versi cafeaua fiebinte in poala la fiecare sorbitura, de luni dimineata pina marti seara cineva te va intreba: deci, te-ai dixtrat in uichend? Dupa ce am raspuns constincioasa la primelee 325 de ture, m-a pocnit revelatia: nobody gives a shit. E un fel de how do you do special croit sa-ti semnalizeze ca nu mai esti acasa in gradina, si deci sa nu te mai scarpini fara jena la neste treburi. Eh, oboseste treaba cam pe miercuri seara, caci chiar de la prima ora joi cineva deschide subiectul: deci, ce planuri ai pentru uichend? Oh, ma coplesesc atita entuziasm si interes pentru scopul principal al adunarii noastre zilnice!
Nu ca i-ar pasa intr-adevar cuiva ce fac sau am facut uichendul trecut sau viitor, dar pare sa nu fie dureros sa fii politicos. A dracului asta, cu accentul ei rusesc. Sau frantuzesc, ca nu se pot hotari.
Oricum, desi ma plictisesc discutiile din categoria 'planuri de uichend', nu pot sa ma abtin sa nu observ ca americanii ma suna mai des asa, doar sa ma intrebe ce mai fac. Americani necunoscuti nu mi-au cerut niciodata prietenia pe hi5 (sau echivalente) si nici nu-si inchipuie ca daca am mincat salam cu soia de la aceeasi firma suntem amici pe linkedin. Oameni pe care nu-i cunosc imi scriu ca si cum ne-am cunoaste si dupa primul meil obosesc de atita comunicare si se culca inapoi linistiti. Oameni pe care-i cunosc isi pierd irecuperabil apelurile pierdute. Oameni nu au curiozitatea sa dea un telefon de bunaziua. Dar se supara si ma dojenesc ca nu i-am mai sunat demult. Cunostinte carora le trimit emailuri prietenoase si utile imi transmit vorba prin purtator de cuvint. Sau impresar. Sau nu transmit nicio vorba, ca emailurile costa timp si timpul costa bani, si e criza, si oricum..
Si peste toate acestea, o voce agasata care aproape ma trage de un nasture: draga, nu inteleg ce-i cu romanii astia, de ce nu sunt si ei uniti, asa ca altii? Ca incerci sa legi de-o comunitate si uite, tu, nu se misca nimic. Oh, demult n-am mai ris asa! Asa ca m-am asezat sa crosetez la gura sobei intr-o frumoasa seara de iarna de aproape aprilie si ma gindesc: chiar asa, oare de ce? Cine e de vina ca nu stim sa ne purtam civilizat? Turcii ar putea fi primii pe lista. Niste barbari. Sau dacii si romanii. Niste mitocani, si unii si altii. Sau poate nu se misca pentru ca nu se gaseste cineva competent si care sa ne merite. Pentru ca cineva trebuie sa raspunda la telefon, sa para ca-i pasa, sa scrie un email macar. Sau o scrisoare. Sau macar o vedere din Indiana: bula mort, vind trabant. Semnat: mata (cum se aude, fara cratima, cu diacritica)!
Ridem de americani si de obiceiurile lor ridicole, auzi tu, draga, ce prosti, sa-si trimita kilograme de felicitari de Paste, Revelion, Ziua Armatei, Hanukkah sau faranicioocazie. Ce timpenie sa te intrebe la fiecare 5 minute ce mai faci. Sau sa se prefaca ca-i intereseaza de tine, ba chiar sa te sune o data la 6 luni doar asa sa fie siguri ca mai esti viu, deci nu te taie inca de pe lista de cadouri de Craciun!
Colegii mei americani carora nu le pasa neaparat de aiurita cu care uneori nu te poti intelege mi-au decorat biroul cu baloane cu ocazia graduarii (cum ar veni am terminat scoala). Definitely, niste falsi.
Iar singura vedere pe care am primit-o de cind sunt in America e de la o americanca. O oportunista, desigur!

Orice asemanare cu personaje reale este desigur...

sâmbătă, 14 martie 2009

Chris Brown, Rihanna si Criza

Oh, nu vreau sa plictisesc pe nimeni cu primele doua parti ale subiectului compus de mai sus. Am deja o teorie potrivit careia orice am face, la un moment dat tot iese la iveala maimuta din noi. Dar imi trebuia un motiv sa-mi expun teoria. Ei bine, iata!

De fapt ce ma intereseaza si ma fascineaza e reactia mondiala la auzul vestii ca suntem in criza. Si imi amintesc de o sedinta cu toata compania, undeva prin octombrie, unde ni se aduce la cunostinta ca s-a dat dezlegare la criza deci –atentie, nu panicati!- vin vremuri grele. Phuah, am schimbat colega mea (cealalta romanca a firmei) si cu mine priviri cu subinteles si am zimbit doct. Pe noi ne scuzati de la sedinta asta, noi stim de criza, ne-am nascut in ea. Nici nu stim alte vremuri decit de criza. Habar n-avem cum arata vremurile bune. Cred ca noi (sau rusii, in cel mai rau caz) am inventat conceptul de criza. Panica -trebuie sa recunosc- e un domeniu mult mai vast si mai subtil. Se bazeaza mai mult pe tehnici de marketing Hollywood-style, asa ca tind sa-i creditez pe americani cu inventia asta. Asa ca hai Lucica, sa ne intoarcem la birourile noastre, ca astora li s-a terminat campania electorale, alegerile si investirea si le trebuie o noua sursa de adrenalina!

Cum se vede criza de aici? Se vede ca o curatenie de primavara. Toate presurile sub care au stat pitite gunoaie ani de zile sunt obligate sa fie scoase afara si scuturate in vazul lumii. Uneori se arunca cu totul. Se da faliment. Sunt doua categorii principale de client, pe gustul fiecarui tip de personalitate: Chapter 7 si Chapter 11. Unii merg pe cifra magica. Asta inseamna definitiv si irevocabil, inseamna ca declari raspicat si pe proprie raspundere ca esti atit de prost incit te-ai adus pe tine insuti la sapa de lemn si nimic nu te mai poate salva. Iar creditorii sa-si puna pofta-n cui. Chapter 11 s-a nascut pentru vulpi cu bretonul intr-o parte care au pofta sa zica ‘stop joc’, am gresit, pot sa mai dau o data? Adica stati asa si nu va miscati, mai tragem o dubla, ca avem scutire de la stat contra tragerii la raspundere si am fost si bolnav cind am fost mic. Noi, pluralul majestatii.
Astfel, in functie de cine esti, in ce echipa joci si cit ai stomacul de tare, criza e o oportunitate sau o amenintare. Depinde cit pierzi si in ce context. Bill Gates a pierdut $18 miliarde pina acum si nu pare a fi in pragul sinuciderii. Un optimist ar spune ca nimic nu se pierde, nimic nu se cistiga, banii se muta in alte buzunare. Motiv de bucurie, poate-i gasesc eu!

Altfel, criza asta s-ar putea sa fie cel mai bun consilier in nutritie si gatit pe care l-au vazut americanii in ultimii 20 de ani or so de cind fac pina si clatitele din apa si ‘praf de clatite’. Tot criza s-ar putea sa forteze toti grasii si nu numai la mersul pe jos, carat macar 2-3 sacosele cu mina de la piata si alte activitati fitness in aer liber.

Un singur lucru nu cred ca o sa li se intimple americanilor: nu cred ca or sa cada in depresie, in nihilism. Asta desigur daca nu cumva e prea tirziu si deja s-au infiltrat prea multi romani printre ei, care au inteles demult si predica cui e dispus sa asculte cit suntem de oropsiti, cum toti sunt niste nenorociti care ne fura si noi nu putem sa facem nimic decit sa dam din gura.

Cit despre relatia mea personala cu criza, hmm.. eu fac parte din Generatia X, unde X poate fi orice variabila intre minus si plus infinit. Cit imi merge internetul si am semnal la telefon o sa supravietuiesc fie criza cit de grea. Benzina a scazut la juma’ de pret iar masina inca mai merge, saraca. Vremuri numai bune de pribegie, ce mai!

duminică, 15 februarie 2009

Limba mea e o comoara

“Pamintul, pamintul de sub talpile noatre. […]Gasim pamint pe care sa ne statornicim. In India, in locul acesta obsedat de loc, a-apartine-locului-tau, a-ti-cunoaste-locul, ni se acorda de cele mai multe ori un loc, si asta este! fara argumente, accepta si mergi mai departe. Dar (…) nu am putut accepta acest lucru, noi ne-am dislocat. Printre marile conflicte ale omului- bine, rau, rational/irational etc. – exista si un puternic conflict intre fantezia numita Acasa si fantezia numita Departe, intre visul radacinilor si mirajul calatoriei.” Salman Rushdie - Pamintul de sub talpile ei

Pina sa ma dau de trei ori peste cap si sa ma prefac in (aproape) americanca, am avut asa un sentiment cu ochii rotunzi si umezi ca toti scriitorii, cit ar fi ei de universali, au scris – clar!- in limba romana. Cu putin mai multa bunavointa (sau ignoranta?) as fi putut crede chiar ca au scris pentru mine, special. Dovada ca nu sunt singura care gindeste asa e babutza din avionul cu care m-am intors din vacanta. Batrina cu papornita si cu batic s-a straduit sa faca conversatie cu mine si cu jumatate de avion in bulgareste, neveniindu-i sa creada ca nici daca vorbeste mai tare tot nu intelege nimeni o boaba.
Deci, cum spuneam…
Cind am ajuns in America vorbeam engleza exact la fel cum vorbeam si mandarina. Doar ca parca mai intelegeam cite ceva pe ici pe colo, un pic mai mult decit inteleg din rusa pe care am studiat-o timp de 7 ani. Vorba vine ‘studiat’, puah!
Primele semne ca cineva nu intelege o boaba din ce zici: zimbeste larg, da din cap afirmativ si intelegator, si daca pui o intrebare de genul “alba sau neagra, tu ce crezi?” iti raspunde cu cel mai entuziast DA posibil. Asta la incepatori. La avansati se da un raspuns evaziv, ceva ce s-ar potrivi la orice. Gen:
- Cum te cheama?
- Hmm. Poate.. I don’t know ce sa zic!..
Fiindca mi s-a intimplat sa cad in ambele categorii si –evident- in amble capcane lingvistice, m-am julit in penibil si mi-am dezvoltat o noua strategie: ochii mari, batut din gene, intrebat senin: huh, ce-i aia?
Sa se ridica cortina!
Printre cele mai interesante experiente au fost primele luni la Marriott. In fond, la front desk ai de-a face cu oameni tot timpul. Ei vor, ei cer, se pling, doresc, au nevoi, povesti de spus, nervi de varsat. Intr-o extrema e cucoana care a batut cu pumnul in masa si a cerut pe cineva care vorbeste engleza cum trebuie (motiv care i-a atras surghiunul in aripa cea mai indepartata a hotelului, intr-o frumoasa camera intre lift si masina de gheata, cu priveliste catre autostrada). In cealalta extrema polarizeaza restul de 95%, sute de oameni pe zi. Fiecare cu cite o cerere, intrebare sau comentariu care imi ridica o sprinceana. Cred ca un examen de fund de ochi in asemenea momente ar dezvalui compilatorul si scannerul lucrind febrile, cautind in baza de date o explicatie rationala, un sens la ce mi s-a cerut. Ei bine, dupa o munca istovitoare si fara rezultat zimbesc si zic: schiuzmi? Cu alte cuvinte: come again?! De cele mai multe ori asa-zisul interlocutor spune acelasi lucru cu aceleasi cuvinte.. damn it, saracie mare in dictionare, cu criza asta nici de sinonime nu le mai arde americanilor. Si-atunci ridic un deget: just a second! Ma reped la prima colega: asta zice ceva dar stii ce-i haios? Habar nu-nteleg tocmai esentialul! Fata ride si imi rezolva problema. Toti rid si ma mingiie usor pe crestet. Eu zimbesc timp. Cortina cade. Aplauze.
Scena 2.
Cineva suna si zice: Can I have a #$@&%# in my room? A.. WHAT?? zic eu dar prea tirziu ca deja am inchis telefonul. Asa ca am doua variante. Ori zic ca Plesa: sa se duca cineva acolo sa-i duca aia lu’ ala. Sau cer ajutor: ala a comandat o sticla de vin si mai vrea ceva dar nu stiu ce… ah, zice colega, vrea un desfacator! Duh!! Desigur ca desfacator, ma bat cu palma peste frunte! Ce-ar fi putut sa vrea, un crocodil de plastic pe care cind il apesi pe burta vomita cuburi de gheata??
Scena 3 (Se petrece in prezent.)
Oameni cu priviri inteligente ma inconjoara, sedinta, se vorbeste de trendul general, de CTR si conversion rate, de buy-flow, strategy and tactics, customer acquisition, challenges and shit! Si in toata aceasta concentrare se aude un glas cristalin: da’ ce-i aia squirelly? Se aud poc-poc cazind fetze si apoi toti rid in cor. Am intrat din nou in legenda.. De atunci, de fiecare data cind explica o strategie gen I kinda got these numbers out of my ass, seful meu foarte plastic in descrieri se intoarce si ma intreaba serios: you got that, didn’t you? Alo, domnu’, om fi noi de pe continente diferite, dar teoriile si strategiile le scoatem toti din acelasi loc, pe orice limba! E adevarat totusi ca, in functie de ce maninca fiecare, unele teorii miros a pansele, altele a rahat.. Dar asta e doar o chestiune de perspectiva, sau altfel spus, daca esti sau nu pe directia vintului.

vineri, 6 februarie 2009

Lectie de Emigrare

De la o vreme primesc tot felul de meiluri de la oameni care ma chestioneaza despre America, cit se cistiga, unde sunt mai multi romani, cum se ia interviul la ambasada, cine are dreptate.. Cred ca imi deschid un cabinet online de consultanta. Par simpatica, obiectiva si sincera, mi s-a zis! Ce mai, niciun avocat specializat in immigration stuff nu-mi poate tine piept! (Mda, exista si asa ceva aici).

Sa dai sfaturi care ar putea la un moment dat sa schimbe complet viata unui om e treaba grea, responsabilitate mare monsher! Asadar, ca sa nu gresesc sau sa ma repet chiar de la prima consultatie, precum si ca sa-mi consolidez reputatia (plus un pic de marketing), prima lectie despre emigrare o dau gratis la toata lumea. Asadar, asezati-va la locurili voastre sa vada si doamna grasa din spate, scoateti carnetelele si notati, ca pina apare filmul mai dureaza.

Titlu:
Lectie despre America - Cum sa emigrezi ca la carte

Publicul Tinta:
Dudes si dudettes care vor sa vada cum arata lumea de pe partea de vest a oceanului Atlantic.

Obiectiv:
Sa venim in intimpinarea celor de mai sus, sa le aratam:
1. Cit de misto si de realizati pot fi ca noi astia de succes.
2. Cit de nasol pot fi ca noi astia carora nu “ne vine bine america”.

Ipoteze:
1. Nu mori de foame decit daca ti-e lene sa mesteci.
2. Frica e pusa acolo doar ca sa nu plictisesti.
3. Vintul bate dincotro pe-a cui (beep) o sugi mai bine!

Conditii de Participare la Emigrare:
1. Sa nu fii legat ombilical de nimic acolo. Un ombilic netaiat e un ombilic cu fundul in doua luntri. Un ombilic cu fundul in doua luntri cade el singur in ea.
2. Sa ai o parerea suficient de buna despre tine si o finetze care nu transpare, ambele rezistente la impactul cu puterea de decizie a unui retard cu IQ-ul sub 70.
3. Sa intelegi ca atunci cind nu intelegi ce sa vorbeste desi intelegi cuvintele nu e neaparat despre tine. Asa cum, oricit de integrat ai fi, nu o sa prinzi american sa rida la bancuri cu Bula, amintiri despre crevetii vietnamezi din care se construiau vitrine art deco in Alimentara, sau Stela si Arsinel on demand.
4. Sa nu traiesti exclusiv printre romani. Asta poti sa faci si in Romania, nu e nevoie sa bati atita drum. Si apoi birfa, prostul gust si mitocania au fost repartizate fara discriminare si altor popoare, de fatza in orice imprejurare prin reprezentantii lor.
5. Cu cit esti mai tinar cu atit e mai usor si mai probabil sa uiti sa vorbeste romaneste complect. Daca nici macar nu stii sa scrii corect si mai bine, ai mari sanse sa te intelegi si cu restul de 90% din compatrioti!
6. Sa fii capabil sa NU fii in control tot timpul! E foarte obositor sa incerci sa convingi oameni care iti zimbesc fermecator in timp ce te refuza categoric si te arunca pe usa afara.
7. Sa nu clachezi nervos chiar de la primul handicapat caruia ii curge saliva in coltul gurii dar vorbeste engleza mai bine ca tine.
8. Sa nu crezi ca esti mai destept, mai simpatic sau mai smecher doar fiindca vii de acolo. Nu uita, aici sunt si evrei, greci, turci, polonezi, rusi, ucrainieni, chinezi, indieni si congolezi si toti cred ca pedigree-ul lor e cel mai semetz.
9. Sa pornesti din prima secunda de la ideea fixa ce e ceva definitiv. Daca privesti in urma, vrajitoarea cea rea si vocea lui Banica Jr. te vor chema inapoi iar dorul de merdenele si eugenii te va rapune, eventually
10. Sa inveti sa traiesti cu gindul ca 80% din tot ce ai fost si ai facut acolo nu conteaza. Nu ca ar valora ceva..
11. Pentru unii muma pentru altii ciuma! Emigrarea nu se recomanda decit celor care n-au ridicat din sprincene la punctele anterioare. Daca apar manifestari neplacute niciun doctor nu va poate ajuta. La primele semne de iritare, indigestie sau alergie, incetati administrarea. Cu cit insistati mai tare cu atit efectele secundare sunt mai profunde si mai greu de vindecat.

Celor care se indoiesc vreo secunda de seriozitatea chiar si a celui mai insignifiant gind mentionat mai sus: uneori un efort de gindire are ca singur rezultat doar un amarit de atac cerebral! Sau poate nici atit?

Tema pentru acasa (sau leapsa pentru cine se simte):
Ce ai face daca nu ti-ar fi frica?

marți, 20 ianuarie 2009

Haideti sa putem = Yes We Can

Aveam in facultate un coleg-prieten care zicea ca, de fiecare data cind isi pare lui insusi foarte destept, citeste dintr-o carte in care un individ genial care a inventat o teorie isi explica ca pentru idioti revelatia. Treaba pe care el, colegul-amic cu greu a inteles-o, si asta cu creionul in mina.
Well, am luat modeul si de fiecare data cind mi se pare ca sunt desteapta si ce tare sunt ca lucrez in marketing ma uit la un eveniment din politica americana si aproape imi dau lacrimile de admiratie. Am privit investirea noului si celui de-al 44-lea presedinte american cu mare emotie (ca sa nu-i zic invidie) profesionala, in acelasi timp cu aceeasi detasare emotionala cu care m-am uitat la debate-urile televizate din perioada electorala. Cred ca intr-o viata anterioara am lucrat ca marketer pentru campanii electorale.

Sa fi fost dimineata cred, eram abia la a treia cafea cind colegii mei de la tehnic au instalat in cel mai mare birou un proiector conectat la computer conectat la Internet, Internetul insusi emotionat pregatindu-se tot pentru transmisia in direct a Evenimentului Inauguration Day. Mare minune Internetul asta, incep sa ma intreb la ce o folosi oare televizorul.. ca nu-mi amintesc…Ah, da, ca sa se vada Internetul mai maaare!!
Dar revin, conectati la Facebook (?!) care a transmis in direct prin CNN (presupun ca echipa de filmare de la Facebook n-a mai gasit acreditari, bwahaha!), am asistat alaturi de colegii mei americani la momentul istoric, proiectat direct in ceafa unei colege care isi avea biroul exact pe peretele cel mai gol si care se potrivea perfect cu culoarea ciocolatie a lui Barak. Pardon, domnul presedinte Barak!
Asadar, am asistat in premiera la cel mai mindru intre show-urile puse in scena de cei mai mari regizori hollywoodieni, de maestrii realizatori de evenimente si de marketing/advertising guru. Cel mai scump si mai profitabil produs american s-a lansat astazi pe piata, in admiratia citorva milioane de fani prezenti pe gazon si in direct pe toate posturile din lume. Pariez ca cel putin 90% din populatia globului care are acces la un televizor a vazut. L-a vazut pe Black Token (pentru cunoscatori!) rosind incurcat ca a uitat cuvintele la Juramint! Nevasta s-a incruntat un pic si pariez ca in seara asta doarme pe canapea. La Casa Alba, deci orisicit!
In schimb Discursul… Discursul a fost magistral, minte cu nerusinare cel care spune ca macar o lacrima in coltul ochiului n-a avut! Colegii mei si cu mine (cum se spune elegant!) cu rasuflarea taiata am ascultat vrajiti iar in momentul cind doamna cu voce calda dar ferma a cerut ca toti sa se ridice pe membrele inferioare, jur ca ne-am ridicat si noi de pe coltul biroului. Parol!
Discursul a fost asa cum trebuie sa fie unul de presedinte al celei mai influente tari din lume, ba chiar mai bine, cu de toate, cu piine si cu circ, cu lacrimi si indemnuri patriotice. In afara de obisnuita fanfaronada cu “noi, cel mai liber popor din lume (sanchi!)”, ideea principala adresata americanilor mi s-a parut de un bun-simt dumnezeiesc: Get Your Ass to Work!! Asta daca vreti sa mai prindem revelionul urmator!..
Mi-a mai placut felul in care nu s-a dat vina pe dusmanii poporului, pe trecut, pe turcii cotropitori, pe vremea rea, pe tuica si vinul care nu s-au facut. Nici macar pe Bush saracul. A fost pupat pe frunte, multumit frumos pentru atentie (si mai ales pentru cit de bine a dat Barak prin comparatie) si trimis frumusel la el acasa in Texas, departe de orice decizie mai grea decit care pe crac in care picior sa-l imbrac primul?..
Singura dezamagire a fost ca, atunci cind s-a cintat imnul, nimeni, dar absolut nimeni din adunarea mea, nu a pus mina la piept si sa murmure fals Tricolorul! Eu asa as fi facut!
God Bless America! Parerea mea!

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK