marți, 26 septembrie 2006

GMAT, un secret dezvaluit

Deci! A venit Dona din Romania, ca orice roman mindru, cu fruntea sus si cu gindul vesel ca noi suntem destepti, atit de destepti incit nu trebuie sa ne strofocam mai deloc sa ajungem profesori universitari Americani si cei mai destepti cercetatori din lume. Acei cercetatori Americani din stirile cu statistici din Libertatea.

Ei bine, atentatele anterioare cu inteligenta prin scolile americane vi le-am povestit, atit cit s-a putut traduce in limba romana, aia pe care inca n-am uitat-o.

Dupa o pauza binemeritata, in care mi-am odihnit neuronii mici si din ce in ce mai singuri, mi-am adunat toate puterile mele si stiinta de limba engleza si m-am dus saptamina trecuta sa dau cu ei de toti peretii la minunatul examen GMAT.

Asa, ca se se inteleaga despre ce e vorba si, mai ales cit sunt de asuprita, eu, micutza romana intr-o tara de capcauni americani trebuie sa va spun ce e aceea GMAT, ca si GRE (been there, done that!), sau SAT sau alte acronime suspecte care dau batai de cap americanilor de toate nationalitatile. Examenul de bacalaureat, de admitere la facultate sau, dupa caz, la o scoala mai superioara (daca pot sa ma exprim asa si iata ca pot), nu se fac asa, neorganizat. In obsesia americanilor pentru obiectivitate si asigurarea unui climat de deplina intelegere si egalitate intre popoarele celor 50 de state, fiecare cu propriile pasarele, examenele sunt organizate de o institutie independenta, la nivel national (as putea spune chiar mondial daca as vrea sa ma arunc la cuvinte mari), aceeasi care detine drepturile pentru Toefl. Asadar, oricind vrei tu si te lasa de la serviciu, 10 ore pe zi, trei saptamini pe luna, 11 luni pe an, poti sa te inscrii la examenul care ti se pare mai interesant sau ti se cere de la scoala la care vrei sa te inscrii. Intri pe internet, iti alegi un centru mai aproape de casa, iti faci programarea online, platesti fabuloasa suma de 250$ (mai mult sau mai putin, depinde de examen) si te pregatesti intens, asa cit te lasa inima pentru banii aruncati pe distractie. Mi s-a rupt sufletul atit de tare ca am pus o burta pe carte cum n-am facut de cind am salvat 100$ la Microeconomie in anul 3, spaga pe care as fi putut-o plati profesorului sa ma treaca fara sa trec pe acolo.

Il dai, iti iei scorul (nu se da o nota, se da un punctaj intre 200 si 800) si il depui la facultatea la care vrei sa aplici. Care te accepta sau nu, in functie de standardele fiecareia si evident, de nivelul celorlalti inscrisi in semestrul respectiv. Nu e –evident- cu Admis/Respins, parte din aceeasi filozofie americana care spune ca profesorii nu corecteaza lucrarile copiilor cu pixul rosu, ca nu care cumva sa traumatizeze bietii invatacei, sa-si piarda doamne-fereste setea de cunoastere.

Deci, m-am prezentat eu intr-o frumoasa dupa-amiaza de simbata, dupa ce m-am invirtit prin imprejurimi vreun sfert de ceas cu harta-n fata sa gasesc cladirea, in final aproape pierzindu-mi firea: unde ma duc eu, ma, sa fac pe desteapta cind eu nu sunt in stare sa citesc o harta? Intru in institutie. Liniste, ca intr-o catedrala la ora 1 noaptea. O doamna la receptie ma intimpina cu un sictir cu greu ascuns de un zimbet profesional si imi da ceva de citit. Ce am voie, ce n-am voie, citesc cu mare atentie, mai ales ce scrie cu litere mici (asa cum am invatat de la ofertele de credit card-uri), am semnat electronic (sa nu risipim hirtia), mi s-a facut o poza, mi s-au luat amprentele (?!) si mi-am golit buzunarele intr-un dulapior. Si asa, doar cu hainele de pe mine si cu pasaportul m-am mutat la biroul alaturat. Unde mi s-a verificat amprenta sa fie siguri ca tot eu sunt ci nu altcineva mai destept, mi s-au dat ciorne, pix si dopuri de urechi (ca sa nu mi se scurga stiinta pe-acolo, cred!) si am fost introdusa intr-o camera perfect etansa, cu camere de luat vederi care te priveau din toate unghiurile. Ca nici in nas nu m-am putut scarpina de jena.

Asta e scaunelul tau, asta e computerul, good luck! Liniste! Mi-am suflecat minecile, mi-am scuipat in palme, m-am asezat turceste pe scaun si am pornit. Timp de mai bine de 4 ore, m-au trecut toate apele prin toate colturile intepenite de ani ale creierului meu nemaifolosit la o asemenea capacitate.

Aici se cere o paranteza pentru explicatii suplimentare. Examenul se imparte in trei grupe. Prima e rezervata partii creative, in care ti se dau doua argumente despre care trebuie sa scrii cite un eseu. Asa ca o compunere de eseu. A doua e partea de matematica, impartita in doua subgrupe. Neinteresant. Iar, la sfirsit, piesa de rezistenta, engleza, impartita si ea la rindul ei in trei subgrupe. Nu intru in amanunte indecente. Ce e totusi interesant e ca programul lucreaza interactiv, se muleaza pe nivelul fiecarui candidat. In functie de raspunsul la o intrebare urmeaza o alta mai usoara sau mai grea. Evident, intrebarile grele se puncteaza mai mult. Nu se puncteaza jumatate de raspuns. Nu exista “am gresit rapunsul dar uite ce frumos rationament am facut”. Nu exista contestatie si nu ti se da nici o explicatie pentru rezultate. Nu ai voie sa povestesti prietenilor sau sa publici pe internet intrebarile pe care le-ai primit, totul intr-o confidentialitate de speriat. Ceea ce nu e greu deloc, pentru ca la viteza cu care treci de la una la alta, eu cel putin nu-mi amintesc mai nimic din intrebarile pe care le-am intilnit.

La sfirsit, am pus punct, mi s-a dat scorul, foarte civilizat in raport cu nivelul de intimitate pe care il avem noi doi, engleza si cu mine, am ridicat frumos mina in aer –semn de atentionare a supraveghetoarei- si intr-un minut am fost scoasa pe usa afara, in lumea larga.

M-am suit in masina, mi-am trecut palma peste frunte, m-am pipait sa vad daca am supravietuit fara traume fizice dar mai ales psihice. Am bagat piciorul in acceleratie si nu m-am oprit pina in primul Marshalls unde am facut o terapie de recuperare prin shopping vreo doua ore.

Un singur gind ma mai bintuie de cind cu GMAT-ul: cum adica, in limba engleza, se pune virgula inainte de “si”??

26 sep 2006

luni, 25 septembrie 2006

E nashpa in America?

Linga Soso viata pare uneori gri chiar si in zilele insorite. Asta pentru ca el are un al saispelea simt cu care “miroase” aspectele negative chiar si acolo unde ele nu exista. Comentariile lui melancolice ma fac deseori sa ma intreb: asadar unde e mai nashpa, in Romania sau in America?

Well, n-am gasit inca un raspuns dar cred ca adevarul, ca intotdeauna, e undeva la mijloc. Mi se intimpla ca musafiri ai lui Marriott sa ma intrebe (de politete, nu ca i-ar intersa cu adevarat!) “si, cum iti place in America?” Nu pot sa le spun nici ca ma omor de drag ca as minti, nici ca nu mai suport ca iar as minti. Asa ca le spun: “deocamdata e ok iar cind nu mi-o mai placea ma mut!” Ma gindesc ca urmatoare destinatie Australia. Dar o tara perfecta nu exista orisicum. Uneori am senzatia ca se poate sta la fel de bine si aici si acolo, nemultumiri si satisfactii ar fi la fel de multe, cantitativ vorbind. Aici e doar mai departe decit acolo..

Nu mai scriu atit de des acum pentru ca nu ma mai uimesc atit de brutal si atit de brusc lucrurile. Sau, de fapt ma uimesc, dar sunt aceleasi lucruri despre care as putea scrie la infinit fara sa ma plictisesc. Si ma tot intreb oare cum o vedea Romania un American emigrat acolo? N-am gasit nici un American amator de asemenea grozava aventura sa-l intreb. Dar am citit pe internet niste articole ale unei londoneze stabilita in Romania dupa un amorez (cum ar spune mama), si m-am distract copios la uimirile ei legate de viata de zi cu zi romaneasca, lucruri care pentru orice suflet nascut acolo sunt mai mult decit firesti. Probabil ca aceleasi stupide dileme le am si eu aici, doar ca pe invers.

Desi greu de crezut pentru cineva care nu a calcat pe-aici vreodata, viata e la fel de banala si monotona. Facem aceleasi lucruri zi de zi si ne minunam la aceleasi prostii. Inca descopar tot felul de dispozitive facute sa-ti usureze viata si sa-ti ia banii.Ele apar cu viteza mai mare decit puterea mea de uimire care deseori ramine in urma si trebuie s-o resetez. Din categoria “Suport de banane” au mai rasarit: scula de facut omleta la microunde, injectie pentru bagat mirodenii in friptura, CD-urile cu doua fete (una CD una DVD), spray cu aer comprimat pentru curatat praful de pe toba si din computer, crema cu alcool pentru cei lenesi care nu vor sa se spele cu apa si sapun, carbuni de gratar imbibati in benzina pentru cei care nu stiu sa aprinda focul cu whiskey turnat peste lemne, ascutitoare sau capsator electrice, cartofi deja curatati si prajiti… congelati, filme la comanda direct prin cablu (poti comanda pe unul dintre canalele televizorului ce film vrei sa vezi, chiar si HBO-ul are un serviciu de on demand, ce rost are sa te deplasezi pina la inchirieri DVD-uri, chiar si drive-thru sa fie), biscuiti la conserva (pui la cuptor si se coc in 5 minute) sau piine cu stafide. Asta ca poate vrei piine, dar poate vrei cozonac. Doua la pretz de una.

In acelasi context, numai ce m-am obisnuit cu sa arunc banii in pilnie la intrarea pe tollway ca acum partidul si statul nostru a instalat niste dispozitive ca niste cititoare de coduri de bare intinse peste sosea care-ti citesc din mers codul din device-ul lipit pe parbriz si iti iau banul direct din cont. E obositor sa apesi pe frina. Lumea merge inainte cu o viteza ametitoare, cel putin 30 de mile peste viteza limita. Iar politistul din cartier il opreste pe Soso intr-o dimineata doar pentru ca, intr-o maniera foarte eleganta, sa-i aminteasca ca tocmai a inceput vacanta copiilor sa sa-l roage sa fie mai atent. Pai, si amenda?.. a ramas Soso foarte nelamurit.. Te opreste politia si nu-ti da o amenda acolo de control?? Doar asa, “ca stii tu de ce”!

Pe de alta parte, consumul de alcool pare unul din dusmanii de fundamentali ai societatii Americane. Ce droguri, ce arme, ce violenta, ce prostie la nivel de prezidential? Alcoolul si tutunul strica tara, distruge copiii. Si pentru ca oamenii nu se pot apara singuri trebuie ca cineva sa aiba grija de ei. Tot Statul saracul, cum ar veni. Deci, interzicem fumatul peste tot -that’s the new black- si, atentie, nu se servesc mai mult de doua bauturi alcoolice per persoana pe comanda. Pai atunci aduceti o sticla de Jack pentru mine si o bere la doi litri pentru calul meu! N-are buletinul la el dar stiu eu ca are mult peste 21 de ani!

Asadar, unde e mai nashpa? In America unde nu te lasa statul nici sa te imbeti fara a le iesi si lor ceva si totusi se voteaza la mahmureala ori in Romania unde incearca astia sa te imbete cit mai rau, doar doar o iesi din nou domnu’ Iliescu presedinte? Ce-oi avea cu politica asta de-o tot aduc in discutie cind e atita shopping de facut?!

27 july -25 sep 06

marți, 12 septembrie 2006

De ce mi-a fost dor de Romania si invers

Titlul acestei povestiri ar putea parea confuz si chiar este. Asta din doua motive: unu, eu insami sunt confuza si doi, nu e de saga (Soso tocmai a scos expresia asta de la naftalina si merita mentionata!) cu exprimarea iresponsabila a unui tumult de sentimente intr-un biet titlu.

Deci (si nu e o concluzie!), se facea ca se implineau aproape doi ani de cind parasisem casa batrineasca, praful bucurestean, prietenii si restul de zgomote aferent. Eu deveneam din ce in ce mai nelinistita pe masura ce sifonierul se umplea de lucrusoare despre care nu aveam cum sa le arat la fete cum imi stau iar povestile dinspre si catre Romania se rareau fiecare fiind plecat cu ale lui pe cimpiile de care se simtea responsabil. Si, in plus, aveam o valiza de cadouri care nu-si mai incapeau in piele. Si atunci un nor de panica m-a invaluit. Caci ce e mai rau decit sa mori? Sa te uite lumea! Soso, consecvent cum il stiti, raminea insa in continuare nesimtitor la durerea mea de filfizoanca Americanizata si ntzitzia condescendent la orice incercare a mea de a deschide subiectul unei plimbari pina la capatul celalalt al pamintului. Apropo, zice Soso ca daca sapi suficient de adinc in Romania ajungi direct in Hawaii. Ce mai asteptati? Nu stiu daca am retinut eu bine tinutul dar mie asa mi-ar placea.

Citeva luni am pieptanat internetul pe toate partile. Apoi mi-am depus demisia la hotel de vreo cinci ori in semn de protest la elanul aproape indecent al Americanilor de a munci asa tot anul fara pauza, ceea ce ma pune in imposibilitate de a gusta din zilele de vacanta obtinute cu sudoarea mintii mele. Printre picaturi am plecat si la cersit vinatoresc de credit card, ca trebuie sa plateasca totusi cineva distractia asta! Cind toate aceste etape au fost parcurse cu succes, l-am prins pe Soso intr-un moment de neatentie, l-am bagat in sedinta si am negociat in stilul meu caracteristic: Eu plec. Vii?

Si-a venit, caci n-avea incotro. Zice el!

Desigur, tot ce a urmat, e vina mea. Dar asta poate sa mai astepte. Mai intii si mai intii mi-am facut o lista de dorinte care trebuie indeplinite ne-a-pa-rat! Pe lista de must do figurau un Bergenbier, o Alma Artex, o muiereasca cu femeile cunoscute si bautoare de licori tari, sa inchidem cel putin doua circiumi intr-o singura noapte (daca se poate se fie dimineata) si sa bem un Metaxa 7 stele cu Mitocanca la ..Mitocani, strada Principala, Vama Veche. Ah, si sa vad daca mai stiu sa conduc o cutie de viteze manuala in minunatul Bucuresti. Nu neaparat in ordinea asta. La sectiunea de maybe, daca s-o putea, de vazut daca dupa doi ani de nevazut, vom putea sta cu parintii mai mult de jumatate de ora fara sa ne ciriim. Ceea ce ulterior s-a dovedit ca nu a fost asa usor cum am presupus. Mi s-a parut mie ca asa, departe de cuib, am mai crescut si ca putem discuta ca intre barbati –cum ar veni- dar m-am inselat. Ceea ce mi-a dat un frumos sentiment ca inca nu am imbatrinit. Cit inca te mai poti mirii cu parintii inseamna ca inca poti trece usor drept adolescent. Acum inteleg de ce-mi cer Americanii buletinul cind cumpar bere. Nu sunt prosti astia. S-o fi gindit oare cineva pina acum sa puna pe buletinele de Americani semnatura parintilor cum ca sunt de acord sa te dedai la relatii intime cu baxul de bere? Revin…

Ei bine, si-am plecat noi din Chicago, la drum de seara, zornaind din prea plinul valizelor, atit de pline incit ne-au dat pe-afara prin aeroport si-a trebuit sa mai cumparam una ca sa facem fata limitei de greutate per bucata. Frumos, elegant, ne-am aruncat inconstienti la un drum mult mai lung decit a parut cind am venit acum doi ani, presarat cu atacuri de panica din partea mea, atentate cu lichide imflamabile din partea londoneza si, evident, bombanelile lui Soso: daca nu cumparai biletele astea prin Londra, acum eram acasa la mama. Nu ca ar fi tinut neaparat, cum s-a exprimat. Well, dupa cum se stie deja din povestile noastre live am ajuns cu bine, mai putini cu trei valize, dar vii si insetati. Eu de un Bergenbier, Soso de schimbarile din Bucuresti despre care auzise atitea lucruri minunate de la sursele noastre radio Shantz. Care schimbari?

In doua saptamini am constatat ca singurele schimbari majore sunt (in ordinea importantei): l-au tuns pe domnul Basescu, s-a finalizat blocul de sticla care sprijina biserica Armeneasca, s-a facut o jumatate de autostrada catre mare, s-au mai scorojit blocurile din cartierul Balta Alba, s-a bagat Mercedes pe RATB si.. au schimbat eticheta la Bergenbier!

In prima zi in care am manevreat vitejeste schimbatorul de viteze al lui Tico, am avut primul regret si mi s-a facut brusc dor de Chicago, caci in doi ani mi s-a sters complet din memorie suferinta de a circula prin Bucuresti. Si eu care ziceam ca traficul in NY e ca-n Bucuresti! Puah! Baieti, doamnelor, suntem departe. In Bucuresti unica regula dupa care se circula ramine “nici o regula”. In doua zile insa, o data cu jet leg-ul mi-au trecut si manierele, eram din noua in pielea mea de bucuresteanca, model 1975: capul pe geam, injurat peste volan, umplut parbrizul de precipitatii. Noroc ca nu mergea claxonul ca le aratam eu lor cum se circula civilizat.

Eh, si trecind peste asta i-am gasit pe toti cunoscutii exact la fel si totusi foarte schimbati. E bizar cum se schimba oamenii asa fara sa se schimbe. Decit doua fire albe aici, un sictir mai incolo, o umbra de blazare. Deh, imbatrineste lumea. Singura care isi pastreaza acelasi entuziasm aproape copilaresc e Mirela care de cind o stiu are planuri mari. Alea de anul trecut sunt depasite, acum e momentul prielnic! Asta e anul!

Am fost pusi la curent cu toate birfele din teritoriu, am privit videoclipuri la TV K Lumea (nimic nou!) si pe Teo la PROTV (care slabeste in acelsi ritm cu emisiunea pe care o face) si intr-o pauza publicitara m-a lovit senzatia ca ceva imi scapa. Brusc am realizat ca parca lumea asta se invirte fara acordul meu. Adica eu, buricul pamintului, mut centrul de greutate al lumii in partea opusa si totusi fiecare isi vede de treaba lui, asa, neintrebat? Dar am baut o bere si mi-a trecut! La a doua bere ne-am reintegrat in peisaj iar la a treia deja mi s-a parut nefiresc ca mai avem o viata in alta parte. M-am ratzoit eu lui Soso: ba, unde stai? Si Soso zice reflex: 9453 Maple Drive… Aha, am zis!

Dar mai incolo, nu acum.

Umbla vorba-n sat ca orice emigrant (roman caci esantionul meu reprezentativ e format din romani) are din cind in cind cosmaruri cum ca se duce in Romania si nu se mai poate intoarce. In realitate, pericolul este mai mare si nu vine neaparat de la Serviciul de Imigrare. Atentatele cu lapte condensat camuflat in biberoane, pasta de dinti sau spuma de ras au inspaimintat deja lumea civilizata. Viata poate bate orice cosmar, mi-a explicat Soso, optimist pina peste poate si deja horifiat.

Si asa au trecut doua saptamini, parca n-am facut nimic, parca n-am apucat sa vorbim tot ce era de vorbit cu fiecare om. Viata e grea dar trece, zicea odata Academia Catavencu. Asa si concediile. Mai obositi decit am venit dar cu doua valize goale ne-am intors noi in Chicago. Dupa un drum mult mai scurt si complet lipsit de intimplari picante, ne-am regasit in micutzul O’Hare in strada asteptind limuzina sa ne ia (ca noi, vorba prietenilor, suntem saraci si n-avem bani de metrou). Ajunsi acasa, ne-am aruncat fiecare pe cite o canapea, ne-am aprins o tigara si am deschis cite o cola.

Eu am zis:

-A fost greu dar am infrint! Uf, bine c-am ajuns acasa!

Iar Soso a completat ca un intelept:

-Si-aici e bine!

12 sep 2006

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK