joi, 24 iunie 2004

Indianapolis

Cit ne-am uitat noi ani de zile la cursele de Formula 1, la televizor, ascultindu-l pe Miki Alexandrescu, acel Lucian Mindruta al curselor de masini, si ne intrebam retoric cum facem sa vedem si noi acolo, pe viu, cum ne sparg timpanele motoarele si cum arata asa “in carne si oase” o masina Ferrari de F1…

Asa ca scopul principal al vizitei noastre pe teritoriul USA a fost indeplinit, partial. Caci de cum am ajuns, acum aproape 2 luni, am gasit aici un adevarat fan club printre prieteni. Zis si facut! Am luat bilete cu o luna inainte sa nu carecumva sa nu gasim la fatza locului, mai ales ca fatza locului e cam departe, in statul vecin. Si anume, Indiana.

S-au facut pariurile, s-au cercetat site-urile in vederea informarii cit mai amanuntite asupra ultimelor evenimente (caci cine are timp sa se uite la televizor?!) si hartile pentru optimizarea drumului pina acolo.

Si iata-ne intr-o frumoasa dimineata de duminica, la ora 5 jumate cu ochii cirpiti de somn, majoritatea dupa doar 2-3 ore de somn (caci cine are timp de somn?!) si cu multi oz de cafele dupa noi, suindu-ne in cele patru masini puse la dispozitie de organizatori.

Am facut un pit stop pe drum, pentru dezmortire, numaratoare si alte chestiuni tehnice si, iata-ne la 9 jumate in localitatea Indianapolis. Ce-am vazut noi a fost suburbia unde se desfasoara cursa si unde o data pe an, localnicii fac afaceri monstruoase.. un fel de Vama Veche. Pe drumul principal, spre intrarea pe circuit, mai multi decit politisti nu erau decit localnicii care vindeau te miri ce de la citronada pina la dopuri de urechi (sa nu surzesti in timpul cursei), plus cei cu pancarde “Parking for only 10$”. Ten bucks daca parcai la mama zmeilor caci cum te apropiai de locul cu pricina pretul crestea pina la 40$. Am gasit si noi calea de mijloc, printre Ferrari-uri, decapotabile si alte masini de mari fitze si ne-am strecurat in curtea unui domn care ne-a inhatat scurt 20 $ pentru fiecare masina.

Un fel de Romania mai civilizata. Numai bisnitzarii mai lipseau.. de fapt, am constatat ulterior apropiindu-ne de intrare, ca nici ei nu lipseau, decit ca erau blonzi si spalati. Si foarte simpatici! Unul dintre prieteni a reusit sa-si piarda biletul lui si al prietenei pe parcursul a 200 de metri. Drept pentru care s-a imprietenit cu un domn distins care i-a dat alte doua pentru “numai“ 120$. Plus un sfat: fuck the money, enjoy your fucking life!

Dupa ce aproape am dat roata circuitului si ne-am gasit locurile de pe bilete, s-au calculat si recalculat unghiurile cu vizibilitate, s-a refacut socoteala, ne-am mutat intr-un alt loc mai bun si ne-am pus pe asteptat .. Intre timp am facut putina plaja, o baie de soare asortata cu una de bere (ce bine sa nu fii sofer!!). Ne-am uitat cu binoclul (ce baiat destept a fost ala care s-a gindit la un binoclu!) dupa fetele alea celebre de la standuri, ne-am minunat ce de neamuri adunate intr-un singur loc si am cascat gura la echipa de fani Ferrari profesionisti, vopsiti si deghizati. Intr-un final dramatic a inceput cursa, cind soarele era deja de-o sulita deasupra capului.

Desi majoritatea evenimentelor s-au desfasurat pe portiunea noastra de vizibilitate eu am reusit sa nu vad nici unul pentru ca imi tot luau ochii primele masini (adica Ferrariurile) si..hmm.. trebuia sa ma astept ca astora sa nu li se intimple nimic!! Am incercat, culmea culmilor sa fac si niste poze, in risul tuturor. Nu m-am prins de ce rideau pina am constatat ca pina sa se declanseze aparatul treceau toti, de la Schumacher pina la ultimul Minardi!

Cursa a fost fenomenala, n-am vazut mare lucru in afara de niste chestii mici si foarte rapide, colorate, care faceau vrrrrrrrrrrrrmm o fractiune de secunda prin fata noastra si-apoi dispareau. Noroc cu ecranul imens din fata care ne mai dadea o reluare, o imagine, un laps remaining, o ordine ceva..

Dupa ce am fiert la propriu cele doua ore regulamentare si a cistigat, evident, Schumacher am facut o mica sedinta ad-hoc cu Soso si am decretat ca a fost foaaarte frumos dar data viitoare ne uitam la televizor!

Drumul inapoi a fost mai problematic deoarece toti cei ~40.000 de oameni care venisera (dupa aprecierile specialistilor din rindurile noastre) plecau cam pe acelasi drum. Cu greu am reusit sa iesim in autostrada, dind din coate. Rezolvarea a fost simpla si la mintea cea mai de pe urma: ne-am oprit in prima circiuma de pe marginea drumului, un local tipic american, unde toti cei 5 clienti (probabil fideli!) s-au uitat la noi ca la o nunta de extraterestri, cu masa noastra de 20 de persoane.

-Where are you from?

-Romania!

-Of, some kind of italian, isn’t it?

-Kind of..

Asadar, dupa aproape 15 ore de drum, am ajuns inapoi acasa pe seara. Obositi, plini se praf, arsi de soare, putin mai surzi (caci cine sa-si puna dopurile in urechi?) dar… satisfacuti complet. Experienta a meritat. Nu l-am vazut noi pe Schumacher, nici bataia cu sampanie de la sfirsit si nici macar fetele alea celebre DAR.. am fost acolo!

Cum zice Soso: “Iar e bine!”

24 iunie 2004

vineri, 18 iunie 2004

Za Car

Dupa cum v–am povestit in nenumarate rinduri, aici sa ai masina nu-i nici o fitza. De cind incep oamenii sa judece cu capul lor (macar legal!) isi cumpara masina. Ei sau parintii lor. Si asta nu pentru ca au prea multi bani parintii si n-au ce face cu ei ci pentru ca de cele mai multe ori nu are nimeni timp sa isi duca plodul la scoala. Si, pe deasupra, plodul, daca doreste bani trebuie sa munceasca.

Si time cost money.

Asa ca, o vreme ne-am tot foit noi pe internet aiurea in tramvai, facind mai mult zgomot decit ceva constructiv. In acelasi timp am cules opinii de la prieteni, ca un statistician de meserie ce ma aflu si un meticulos cum il stiti pe Soso. Dar masina buna, gratis si care sa intruneasca voturile unanime ale gastii (din care doi mecanici de meserie) n-am gasit. Iar intre timp Soso a inceput sa munceasca, deci echipa de cautatori s-a injumatatit. E drept ca Soso, norocos ca intotdeauna a nimerit, ca de obicei, peste un sef care il duce si-l aduce cu masina acasa de cele mai multe ori. Ba mai mult, pentru ca e cuminte si invata repede mai primeste si cadouri, caci numai alataieri a “produs” un aparat de aer conditionat. E drept ca puteam gasi unul si pe strada dar cine are timp sa caute?? Numai Relu limuzinistul si fost mecanic de locomotiva in tinerete mai vine acasa azi cu doua computere (cam ca alea de la firma de bune), miine cu o veioza sau o masinutza cu baterii sau un televizor.. ar lua el si canapele si birouri dar nu incap de bagajele clientilor in portbagajul limuzinei lui de 16 persoane!

Revin.. dupa cautari indelungate si neroditoare, intr-o frumoasa zi de marti, m-am trezit mult prea odihnita si-am zis “gata, pina aici!”. Asadar, l-am luat de-o aripa pe Braila, aflat momentan in pauza fizica si psihica totala sau altfel spus between jobs si ne-am aruncat voios pe net si pe telefoane la domni si doamne cu masini de vinzare. Am pornit initial de la ideea de a ne lua un junk de masina de 1000-1500$. Am gasit-o, am fost la dealer, am vazut-o, m-am dat cu ea si mi-am reamintit trauma din tinerete pe cind tiram un Olcit dupa mine desi si eu stiam ca trebuie sa fie invers. Asa ca, incurajata si de o parte dintre suporteri, am renuntat la ideea de a rememora amintiri dureroase la fiecare plin de benzina. Ma si imaginam in mijlocul autostrazii (cam asa ca-n filme, cu cite 4-6 benzi pe fiecare sens) impingind la masina. In pantofi cu toc caci altfel nu concep. Si pentru ca nimeni nu umbla cu cablu la el (astia abia au o roata de rezerva in masini si oricum nu opreste nimeni nici mort) chemi firma de toll sa te tracteze. Costa 100$ deranjul!

Deci, concluziile fiind trase, am zis ca mai bine incercam varianta B. Mai scump dar mai ieftin.. pina la urma.

Ei, si din telefon in telefon, am inceput plimbarile pe la dealeri. Am reusit, in doua zile, sa vorbesc cu Soso la telefon cam 2 ore, caci el era la serviciu si dadea indicatii pretioase prin intermediul celularului, ferm convins ca orice negociem se poate si cu 200$ mai putin. Ne si gasisem ca numai peste greci sau evrei am dat! Intr-un final, dupa exact 15 crize de nervi si 14 de depresie, am gasit-o pe Micuta. Dat fiind ca pentru mine faptul ca e rosie si simpatica a fost suficient l-am bagat la inaintare din nou pe Braila care si-a bagat nasul peste tot in ea, inclusiv in teava de esapament. Si a decretat ca e buna.

A doua zi, dupa indelungi negocieri cu evreul, am venit voiosi s-o ridicam contra unei sume aproximativ decente. Am facut un ocol la banca sa scoatem niste bani (caci proprietarul nu doreste decit cash, check sucks!) unde m-am oprit clipind timp din gene pina m-a interbat cineva ce doresc.

-CASH, i-am zis eu sa fac economie de dictionar!

Mi-a completat hirtiutza de retragere a sumei si m-a trimis impreuna cu ID-ul meu la doamna cu banii. Am ajuns la ghiseu si i-am zis doamnei:

-I need some cash!!

-Oh, then you came into the right place!

Mi-a luat ID-ul, mi-a notat numele si-a zis:

-Your name seems Romanian!?

-Because I AM Romanian, i-am zis eu in engleza mea perfecta.

-Of, I’m Romanian too, zice doamna.

Iar eu replic absolut idiot:

-So you speak Romanian?!

-Yes, of course, continua doamna.

-Pai, in cazul asta de ce vorbim in engleza??!!.

Si da-i si taca-taca de se-adunasera vreo patru americance senioare care pufneau nemultumite la coada. I-am povestit pe scurt cum e cu masina (desi banuiesc ca pina la ora aia se daduse deja breaking news pe CNN) mi-am luat banii si-am plecat.

Am luat-o pe micuta rosie, am adus-o acasa si-am sunat pe toata lumea. S-a strins consiliul de stat in jurul ei, s-a pornit motorul, s-a ascultat, s-a pipait tabla, s-a dat cu presupusul in privinta starii de sanatate a diverselor parti componente si s-a votat in unanimitate: foaaarte bun!

Ritualul fiind indeplinit am dat bilete de ordine, am facut inscrieri pentru plimbare si-am baut aldamasul ca nu care cumva sa se strice papusica ca alti bani de masina nu mai avem. Dar trebuie sa mai facem, ca are nevoie si de-o sora sa nu se plictiseasca singura in parcare.

Acestea fiind spuse, am mai bifat un punct pe ordinea de zi a prioritatilor, cealalta jumatate de sticla de Jack ramasa de la ultimul chef alaturindu-se aseara bucuriei noastre comune.

18 iunie 2004

sâmbătă, 12 iunie 2004

Domnilor, putina organizare!

Dupa mai bine de o luna petrecuta aici am elaborat urmatoarea teorie: Americanii nu se trag din maimuta ca toti muritorii de rind. Americanii se trag din elvetieni. Sau nemti.

Sau poate sunt doar panicati cu atitia emigranti. Iar romanii sunt printre cei mai simpatici fata de alte neamuri conlocuitoare parca acum coborite din cocotier.

Astfel incit nu mai poti merge pe strada de atitea reguli. Contradictorii uneori.

Caci in parc nu ai voie sa stai decit pina in 10 seara si nu trebuie sa mai mentionez faptul ca daca te prinde biciclistul cu casca ca asortezi o bere la jocul de table te aresteaza.. Iar daca ai sub 21 de ani banuiesc ca si parintii primesc bataitza. In schimb n-au nici o problema sa calci pe iarba frumos taiata sau sa arunci mucuri de tigari pe jos. Este, insa, ABSOLUT interzis sa hranesti lebedele si ratele. Nu se spune nimic despre a te hrani pe tine cu ele! De fapt carnea de pui este atit de ieftina incit nu s-ar obosi nici macar prietenii nostri mici si parfumati sa se incumete la vinatoare..

V-am povestit cum weekend-ul este destinat distractiei organizate. Asadar, pentru fluidizarea traficului, m-am plimbat in timpul saptaminii, asa un fel de miercuri pe la prinz, prin oras, prin parc, pe malul lacului. Putinii trecatori, care nu sunt turisti, par chiar jenati de faptul de a fi prinsi in flagrant. Pai ce sa cauti in parc in timpul saptaminii? Cind e de munca muncim, cind e de distractie vrei nu vrei trebuie sa te distrezi. Drept pentru care in acelasi parc in care in timpul saptaminii fluiera vintul, in weekend geme de lume. De toate felurile, marimile si culorile, galagiosi ca un stol de vrabii si rosii in obrajori, dupa posibilitati, fericiti sa dea 5$ pe o bere din cele mai proaste –dupa gustul nostru de betivani-, gen Bud light sau Miller light. Puah! Pai la banii astia nici nu poti sa te imbeti! Asta in cazul in care ai dori. Desi nu e interzis sa te imbeti pina cazi sub masa (decit daca nu esti cumva la volan!) nu am vazut nici un betiv stringind dupa Iorga prin tufisuri. Cred ca rusii sunt cei mai nefericiti aici..

Dar aparenta generala e ca toti respecta regulile si legile pina la absurd. Eh, mai scapa pe-alaturi alde romani, bulgari si altii cu simtul adrenalinei. Caci ce haz are sa faci ca toata lumea?! Dupa 2-3 tentative, insa, te cumintesti. Daca te pune Necuratul sa pescuiesti fara permis (care costa 15$!!) te pleznesc baietii cu o amenda de nu te mai vezi. Si chiar daca ai permis, nu ai voie sa pescuiesti un peste mai mic de nu stiu citi feetzi! Adica poti dar te costa 2500$ pe bucata de peste. Pai merita cind poundul de filet de somon e 4$ ??

Toate amenzile sunt atit de aspre ca nimanui nu-i arde de glume. Pe autostrada e total interzis sa mergi pe shoulder, banda de urgenta. Ei, si-a zis romanul, pai cine ma vede, nu-i nici un politist prin zona.. si dai! Din pamint apare o masina cu politisti politicosi si fosti luptatori (sau doar par?!) care iti plaseaza pe sub mina un frumos ticket in valoare de 500$. Pai cu banii astia te plimbi o zi intreaga cu limuzina cu sofer cu tot!

Politistii sunt de doua feluri: aia invizibili de la circulatie si aia extrem de vizibili in rest. Toti au radare in loc de ochi, umbla cite doi ca sunt biligvi (in Chicago si nu numai a doua limba e spaniola) si nu stiu cu ce sunt hraniti cert e ca nu-ti vine sa le dai nici spaga si nici sa te iei la harta daca te prind ca ai calcat pe bec.. Te-a prins, platesti, nu comentezi, nu clipesti, ne te dai jos din masina, nu iei miinile de pe volan.

Toti sunt dresati de mici! Zilele trecute am fost la un parc de apa, un fel e strand “Trei ligheane” din Titan, doar ca mai frumos, mai curat, placut uscat. Cum am intrat, dupa ce ne-au calcat pe cap o masa compacta de copii prea bine hraniti, ne-am asezat pe prosopele si ne-am uitat in jur, spre piscinele cu apa pina la genunchi. Soso a pufnit cu dispret si-a incropit la repezeala un parastas pentru Vama Veche. Cam cite un “salvamar” pe cap de inotator, care vegheau cu ochi de vultur ca si cum in ape tulburi si negre ar fi misunat rechini, crocodili si handicapati mintali. N-ai voie sa sari, n-ai voie sa stai pe margine, n-ai voie sa inoti, n-ai voie sa fumezi. N-ai voie sa maninci si sa bei decit in locuri special amenajate sa nu cumva sa-ti cada din gura si sa poluezi apa!

Toate bune si frumoase, am injurat frunzos printre dinti si am zimbit dulce la copii, ne-am prajit la soare (as putut declansa o alarma de gradul 0 daca-mi dadeam sutienul jos!) pina ce am auzit in megafon o voce suava anuntind: “hai, afara la uscat cu copiii, 15 minute nu au voie decit adultii in piscina!” Si n-o sa va vina sa credeti dar in 2 minute, ca teleghidati, TOTI COPIII au fost afara din piscina!!! Fara urlete, fara lacrimi, fara parinti disperati care sa-si traga plozii cu forta din apa. In doua minute, au intrat in pamint toti copiii si s-a lasat linistea peste peisaj, cit vezi cu ochii doar vreo 10 adulti linistiti si fericiti. Si noi!

Concluzia e una singura si limpede ca cristalul: daca vrei si convingi pe cine trebuie sa propuna cea mai stupida lege posibila in lumea asta aici e locul! Nimeni nu comenteaza caci principiul dupa care se ghideaza Americanul de rind e simpla: “io i-am zis sa nu se duce, acu’ sa sa dascurca!”.

12 iunie 2004

vineri, 4 iunie 2004

Primul "nostru" job

Era un banc cu puricele care sarea pe linga elefant si striga plin de el “ce tare tropaim noi!”. Asa si eu..

Dupa multe zile de vacanta in noua noastra tabara, prietenii nu l-au mai suportat pe Soso acasa. Caci ii rodea invidia sa-l tot vada vesel si rosu in obraji, plin de energie si de sfaturi intelepte. Asa ca i-au gasit de lucru. Desigur, dupa principiul: am eu un prieten care are un prieten care stie pe cineva.. tot roman, electrician, care avea nevoie de un ajutor. Si uite asa, intr-o buna dimineata, pe cind era somnul mai dulce (ce bine se doarme cind toti muncesc pe rupte!!), cineva sadic sa ne sparga creierii nostri odihniti cu un telefon. In jumatate de ora (pe ceas!) Soso era in strada caci venise omul sa-l ia.. nu putea sa-l lase sa astepte. Asa a plecat Soso al nostru la primul sau job.

Dupa mai bine de 10 ore era de vazut Soso cazut in pragul usii, infololit intr-o haina groasa de praf din virful frumosilor lui pantofi pina in ce i-a mai ramas din par dar.. inca mirosind a Aqua di Gio! Si a praf, desigur! Si viu! Nu am reusit sa-mi dau seama daca Soso e alb la fata de oboseala sau de praf.

Data fiind importanta evenimentului, era cit pe ce sa de declanseze un intreg proces de pelerinaj al cunoscutilor veniti din tote colturile cartierului nostru select sa-l vada si sa-l auda pe El povestind. Cu greu au rezistat tentatiei si asta mai mult pentru ca au sfirsit munca cu mult dupa limitele bunului simt est-european. Dar pentru ca radio Erevan exista si se raspindeste wireless printre noi, au putu afla cu lux de amanunte povestea. Se va scrie la un moment dat o legenda, care, probabil, va fi transmisa din generatie in generatie iar Soso va fi un nou Unchi Sam. Emotionant! God bless America and the brand new Soso! Spun in engleza sa inteleaga si Soso caci dupa trei zile de munca a inceput sa vorbeasca deja cu un usor accent american si ma tem sa nu uite complet limba romana.

Din impresiile culese la cald am aflat ca cel mai incitant amanunt al muncii este acela ca oriunde iti sta in cale ceva “il dam jos”. Te incurca un perete? Jos cu el! Asta am retinut eu din putinele povesti pe care am reusit sa le scot de la el nu numai ca nu am reusit sa retin toate operatiunile, sculele si actiunile specifice noii meserii dar si pentru ca in ultimele zile nu ne-am vazut mai mult de o ora pe zi.. si aia mai mult dimineata cind il arunc jos din pat. Iata ca suntem in sfirsit razbunati, noi toti cei care mergeam la serviciu la ora 10 si il lasam pe Soso dormind! Alma Artex, ruga ti-a fost ascultata! Aveti grija ce va doriti ca s-ar putea sa se implineasca..

Si pentru ca legea compensatiei actioneaza, eu stau in continuare linistita acasa.. un fel de-as spune linistita caci gasesc tot timpul motive sa bintui prin diverse locuri. E atita satisfactie sa te plimbi fara nici o grija prin downtown si sa faci poze in timp ce toti ceilalti, de pe orice meridian ar fi muncesc de le sar ochii.. Dar.. cine ride la urma ride mai bine..sau nu a inteles gluma?!

4 iunie 2004

marți, 1 iunie 2004

Sistemul

Suntem ca picati din luna.. acum inteleg de ce americanii iti sterg cu buretele trecutul o data ce ti-ai asumat rolul de emigrant. Caci aici nu conteaza nimic din ceea ce odata conta. Pentru ei Romania nu exista. Ai facut o facultate acolo, ai carnet de conducere, aveai un job (puteai fi fost presedintele tarii), aveai experienta in aia sau ailalta? Oh, cool!! Dar ..nu ne intereseaza! Cum ziceati ca va numiti? Eliescu! Oh, spell it, please! Aaiii-el-aii-ii-es-siii-iuuu! Aaa.. Romanians? Si casca niste ochi cit cepele si ne masoara cu atentie marita.. tot doua miini, doua picioare.. hmm.. si astia sunt la fel ca noi!?

Si nu conteaza pentru ca, intr-adevar aici e totul altfel, desi nu ar parea la prima vedere.

Totul a inceput inca din primele zile in care am umblat cu citeva mii de dolari in buzunare si nu vroia nimei sa ni-i ia!! Ei bine, incredibil de crezut, intr-o tara in care, in dreapta Tatalui sta Dolarul iar in stinga Credit Cardul, nu-ti ia nimeni banii daca nu ai ID, social security number ori driver license. Ori ceva care sa demonstreze ca intr-adevar existi! Faptul ca esti o aratare in carne si oase e foarte interesant dar nu concludent.

Drept pentru care primele actiuni ale noastre s-au indreptat inspre a demonstra Mamei America dar si noua insine ca existam. Ne-am agitat putin, am dat din coate si am adus dovezile necesare. Atita corespondenta cit am primit in ultimele 3 saptamini aici nu am primit in viata mea. Totul incepind cu scrisorile pe care noi insine ni le-am trimis. Caci asta e singura dovada necesara pentru a te socoti ca locuiesti la o anume adresa.. Simplu! Cred ca puteam sa-mi trimit eu insami mie insami o scrisoare de “bine am venit” chiar si la Casa Alba, atit vreme cit are stampila postei e in regula. Se trece pe ID.. Apoi corespondenta de la INS (Serviciul de Imigratie), de la banca, de la tot felul de insi si institutii.. uite ca de la domnul Bush n-am primit nimic pina acum! Ia sa ma duc sa-mi verific meilul!!

Oricum, o data demonstrata existenta noastra in sistemul in care ne-am nimerit si noi ca alti ametiti, ne-am lovit de noi probleme. Cash-ul! Creditul! Credit history-ul!

Suna periculor, trage-mi dobinda mai jos, vorba cintecului!

Ei bine aici daca platesti ceva, orice, cu o bancnota mai mare de 20$ se uita toti la tine ca la un traficant.. De-asta (sau de lene?!) aia micii si parfumati de cinta prin metrou prin Bucuresti, aici ar muri de foame caci poti stringe un munte de carti de credit de la neatentii care umbla cu posetele filfiinde dar nici 100$ intr-o zi de salariu..

Toti suntem foarte frumos clasati in dosare mici cu amprentele si semnatura si contrasemnatura pe coperta, cine trebuie stie cu exactitate ce numar port la pantofi si cite perechi mi-am luat luna asta, ce fel de salam maninc si cu cine vorbesc la telefon. Si asta datorita debit cardului pe care cu sudoare muncii mele si cu zestrea de la parinti l-am incropit. Deoarece credit card nu putem avea deocamdata.

Ca sa iti iei masina in rate trebuie sa demonstrezi ca ai fost cuminte, ai papat tot si ti-ai platit datoriile la timp. Daca n-ai avut datorii pina acum… hmmm.. that’s baaad! Asta inseamna ca Sistemul nu te cunoaste. Parintii ne-au invatat sa nu deschidem usa la straini! A avea datorii inseamna credit history! Cu cit ai mai multe datorii (platite!), cu atit esti mai interesant, cu atit se inghesuie toti sa-ti vinda diverse in rate. Dar, Dumnezeule, venim din Romania unde orice se poate rezolva! Daca nu poti tu, sigur gasim un prieten care are un prieten care stie pe cineva care are un credit bun si te poate ajuta.. Ca sa ne luam telefoane ar fi trebuit sa depunem un depozit de 500$ pentru fiecare (sa nu fugim fara sa platim..) asa ca noi avem telefoanele pe numele lui X, X are masina pe numele lui Y, Y are telefonul pe numele lui Z, Z are masina si telefonul pe numele nu mai stiu cui, Braila are masina pe numele unui prieten samd.. n-ati inteles exact? Nu-i nimic, nici noi! Important e ca atunci cind n-ai credit history se gaseste cineva pe numele caruia sa-ti faci actele.. asa o mina se spala pe alta: tu-ti faci treaba, celalalt isi face credit history! O simbioza perfecta!

Asta e Sistemul. Cu cit ai mai multe carti de credit in portofel, cu atit esti mai important. Nu conteaza costumul Armani, masina Ferrari sau casa cu piscina de pe malul lacului Michigan... Nu e nici o smecherie sa ai masini sau alte fitze, aici ar muri de ciuda si de plictiseala toti mustaciosii si valutistii in trening nou, Neki, cu lantul de aur peste tricou si cu ghiul pe degetul cu unghia aia de serveste inca drept solnita, cu jeepurile si cu mertanele lor cu tot, toate nu valoreaza un ban gaurit fara credit card.

Vinatoarea de credit history si credit card este, de fapt, sportul national preferat de Americani, toti dau din coate ca niste apucati si muncesc cite 12-14-20 de ore pe zi straduindu-se sa intre in gratiile Sistemului sa primeasca acest premiu pretios: un credit card baban, as un fel de medalie pentru merite deosebite in lupta cu consumerismul.

1 iunie 2004

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK