duminică, 18 mai 2008

Big Brother Reloaded

Nu stiu despre voi, dar noi aici in America (rinjet!) suntem foarte ingrijorati. Dintre multele motive de ingrijorare am ales pentru astazi unul foarte la moda: securitatea informatiei, recte orice care mi-ar putea cheltui banii fara instiintarea mea. Nu mai zic ca cine stie ce infractor ar putea folosi ilustra-mi identitate pentru a comite faradelegi la care nici macar eu nu m-as deda.

Foamea fiind mare si tentatia din plin sustinuta de o tehnologie din ce in ce mai isteata, nu prea mai suntem singuri si nesupravegheati. Banuiala mea e ca americanii au mai multe chestii de ascuns decit altii, altfel nu-mi explic furia si indignarea la adresa unor companii care din asta traieste si gura lor, si anume cauta in gunoaie si-n factura la gaz, pun de-un dosar cu cine esti si pe ce esti dispus sa arunci banii, informatie pe care o vind apoi pe o avere la cei dispusi sa cumpere. Si sunt! Ce e de mirare aici? In fond George Orwell ne-a avertizat pe toti acum vreo 60 de ani dar cine mai are timp sa citeasca carti in ziua de azi.. Mda, pai exista companii care stiu totul despre tine. Stiu ce maninci, ce numar porti la pantofi, cit valoreaza casa in care stai si jobul pe care-l ai. Stiu pe cine iubesti si ce boli are, iar modelele matematice de previziune stiu mai bine ca tine ce-o sa-ti doresti peste trei luni. Asta pentru ca mai nou sunt in stare sa-ti serveasca si publicitatea pe Internet in functie de ce esti dispus sa inghiti mai usor. O fi bine, o fi rau, ce-o fi scris si pentru noi, bucurosi le-om duce…

Aici unde ca si consumator iti pica totul mura-n gura, unde te si superi daca nu te stie vinzatoarea pe nume, unde personalizarea serviciilor si produselor e religia de baza a shoppingarului profesionist, e ridicol sa ne indignam ca in schimbul lenei si adusului la nas practicate trebuie sa dam ceva. Cu cit mai ieftin cu atit mai scump. Cit costa adresa si numele meu coroborate? Depinde, vorba bancului.. cumperi sau vinzi?

Dar, ma rog, long story short, la cererea fanilor si a profului de Internet Marketing, am scris un articol pe celalalt blog (acolo unde fac pe studenta inteligenta) pe care m-am gindit sa-l impartasesc si aici dar mi-a fost lene sa-l traduc. Asa ca apeasa ACI sa citeste!

duminică, 11 mai 2008

Translate this, na d’aci!

Am incercat un experiment. Am lasat traducatorul automat al lui Google sa traduca povestile de mai jos in engleza. Asa cum stie el. Si apoi am citit. Nu am ris de ani de zile in halul asta! Spicuiesc mai jos citeva la intimplare. Suna interesant, parca ma aud vorbind cu alti romani de aici…

“Hmm… the teacher says, iritat until virful ciufului hair of the situation in which timpita has no idea what would be done. May out or better to sunam relatives? Iesim the hall, look in left, right, tipenie man. Only big doors and heavy metal of the two buildings of the university were incuiate. Hmm.. say all of us in the choir. Let's take a break, I propose, go up and down the floor intrebam on nenea from the security there are stall.

“However, I proposed to adopt indemnul. For those who know me: no ride, no rinji not smile! This is the new me!

“Here was my dilemma: I take a pot for broth or better go in Customs in uichend with that money?

“I'm very excited I imbarc together with all my valizele and to go to break tirgului mouth with fitzele my pitzipoanca americanizata what they are.

sâmbătă, 10 mai 2008

Atac. Cu bomba.

Traiesc intr-o tara interesanta. O tara cu principii, filozofii, si reguli aproape la fel de marketing-oriented pe cit de zgomotoase le sunt temerile. Galagia, batutul cu pumnul in piept, ochi dati peste cap, idolatria bolnavicioasa pentru orice purtator de uniforma, precum si condescendenta cu care privesc orice alt sistem din afara sistemului “nostru” de referinta, toate acestea ma uimesc uneori, de obicei ma amuza, dar alteori ma enerveaza.

Dupa 9-11 (adica 11 septembrie 2001), tot americanul, de la primul pina la ultimul si-a sapat un buncar, si-a pus merinde si apa, i-a injurat pe arabi si si-a infipt capu-n nisip.

La aeroport te-ar dezbraca pina la piele daca doamne fereste n-ar fi foarte rusinos inainte de casatorie. Pe de alta parte, perfectionarea in strategii de sales si marketing consuma atita energie ca nu mai e timp sa se si produca ceva. Cum ar fi un sistem anti-atac-cu-bomba care sa functioneze.. Sau poate un sistem make-love-not-war care sa aduca bani, sa nu mai fie nevoie sa se bata astia cu bombe peste capetele noastre. Nu ca n-ar fi poate mai sigur si cu niste gratii mai groase pe la ferestrele anumitor stabilimente. Phui, ce m-am incins!

Ei, zic asta pentru ca am trait o experienta nici pe departe dramatica. Dar ar fi putut sa fie.

Era o frumoasa dupa-amiaza de luni si tocmai decartam in buzunarul lui DePaul University vreo $500 din banii pe care nu-i am oricum, deci eram la scoala. Frumos, elegant, stateam noi in bancutze si despicam firu-n patru, puneam tara la cale si reinventam marketingul cind o colega din spate ridica o mina si zice:

- Ma scuzati, dom’ profesor, ca va intrerup, dar decit ca tocmai mi-a trimis sotul un mesaj ca ar fi o bomba in cladire si sa ne evacuam frumusel daca se poate, inainte de a se –si anume- detona dinsa.

Toti, ca la un semn, scoatem telefoanele si ne uitam la ele. Well, n-aveam semnal oricum, dar am zis ca poate o veni, macar asa de spaima. Ca o ironie a sortii, facultatea era in campanie de stringere de informatii de la studenti pentru cazuri de urgenta. Gen numar de telefon, email, mama-tata.. asa… in caz de you never know! Sa-ti trimita un email sau SMS de evacuare (de exmplu!) in caz ca. Dar nu primisem nimic, ca programul nu era inca finalizat si, dupa cum am aflat ulterior intr-un comunicat pe trei rinduri, nu se putea face discriminare in asa hal, sa trimita mesaje numai la aia care s-au inscris. Las’ sa moara toti, ca astia deja au platit! Facem altii..

Hmm… zice profesorul, iritat pina in virful ciufului de par de situatia timpita in care nu are nici cea mai vaga idee ce-ar fi de facut. Mai iesim sau mai bine sa sunam rudele? Iesim pe hol, privim in stinga, in dreapta, tipenie de om. Doar usile mari si grele de metal dintre cele doua cladiri ale universitatii erau incuiate. Hmm.. zicem noi toti in cor. Sa luam o pauza, propun eu, mergem pina jos la parter si intrebam pe nenea de la security de are acolo ghereta.

Coborim. Luminile stinse, libraria de la parter incuiata cu lacate (nu am vazut niciodata libraria aia inchisa!) si security-guy nicaieri. O sti el ceva ce noi nu stim? Sa iesim atunci. Gen… repede!!

Ne luam la revedere si plec in pas saltat catre masina, sa evacuez zona. In jur e liniste, nici tu masini de politie care sa inconjoare zona, pompieri cu discoteca, gura-casca, nici drama nici nimic. Doar doi domni iesind din cladire, dintre care unul cu vesta neagra, din categoria daca-l vezi ca alearga mai intii te tii dupa el si apoi il intrebi de ce fuge.

Ulterior am primit si emailul explanatoriu. M-am simtit mult mai bine aflind ca din momentul in care politia a primit acelasi vesnic telefon anonim si pina s-a dat liber la evacuare trecusera doua ore. Au fost doua ore de framintari, banuiesc. Oamenii ca oamenii, ca deja au platit -cum am zis- dar cladirea.. una din cladirile frumoase din downtown Chicago, cre’ca e f’un monument istoric or something.

Oh, well, m-am bucurat ca am ratat din nou sa fac subiectul stirilor de seara si am tras invatamintele. No worries bad guys, sistemul cel mai terorizat din lume e la fel de bine pregatit ca Primaria Bucurestiului la prima zapada. Deci, sa nu crezi ce zice americanul ca face ci ceea ce actually face! Si poate nici atunci daca nu costa nimic.

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK