sâmbătă, 10 mai 2008

Atac. Cu bomba.

Traiesc intr-o tara interesanta. O tara cu principii, filozofii, si reguli aproape la fel de marketing-oriented pe cit de zgomotoase le sunt temerile. Galagia, batutul cu pumnul in piept, ochi dati peste cap, idolatria bolnavicioasa pentru orice purtator de uniforma, precum si condescendenta cu care privesc orice alt sistem din afara sistemului “nostru” de referinta, toate acestea ma uimesc uneori, de obicei ma amuza, dar alteori ma enerveaza.

Dupa 9-11 (adica 11 septembrie 2001), tot americanul, de la primul pina la ultimul si-a sapat un buncar, si-a pus merinde si apa, i-a injurat pe arabi si si-a infipt capu-n nisip.

La aeroport te-ar dezbraca pina la piele daca doamne fereste n-ar fi foarte rusinos inainte de casatorie. Pe de alta parte, perfectionarea in strategii de sales si marketing consuma atita energie ca nu mai e timp sa se si produca ceva. Cum ar fi un sistem anti-atac-cu-bomba care sa functioneze.. Sau poate un sistem make-love-not-war care sa aduca bani, sa nu mai fie nevoie sa se bata astia cu bombe peste capetele noastre. Nu ca n-ar fi poate mai sigur si cu niste gratii mai groase pe la ferestrele anumitor stabilimente. Phui, ce m-am incins!

Ei, zic asta pentru ca am trait o experienta nici pe departe dramatica. Dar ar fi putut sa fie.

Era o frumoasa dupa-amiaza de luni si tocmai decartam in buzunarul lui DePaul University vreo $500 din banii pe care nu-i am oricum, deci eram la scoala. Frumos, elegant, stateam noi in bancutze si despicam firu-n patru, puneam tara la cale si reinventam marketingul cind o colega din spate ridica o mina si zice:

- Ma scuzati, dom’ profesor, ca va intrerup, dar decit ca tocmai mi-a trimis sotul un mesaj ca ar fi o bomba in cladire si sa ne evacuam frumusel daca se poate, inainte de a se –si anume- detona dinsa.

Toti, ca la un semn, scoatem telefoanele si ne uitam la ele. Well, n-aveam semnal oricum, dar am zis ca poate o veni, macar asa de spaima. Ca o ironie a sortii, facultatea era in campanie de stringere de informatii de la studenti pentru cazuri de urgenta. Gen numar de telefon, email, mama-tata.. asa… in caz de you never know! Sa-ti trimita un email sau SMS de evacuare (de exmplu!) in caz ca. Dar nu primisem nimic, ca programul nu era inca finalizat si, dupa cum am aflat ulterior intr-un comunicat pe trei rinduri, nu se putea face discriminare in asa hal, sa trimita mesaje numai la aia care s-au inscris. Las’ sa moara toti, ca astia deja au platit! Facem altii..

Hmm… zice profesorul, iritat pina in virful ciufului de par de situatia timpita in care nu are nici cea mai vaga idee ce-ar fi de facut. Mai iesim sau mai bine sa sunam rudele? Iesim pe hol, privim in stinga, in dreapta, tipenie de om. Doar usile mari si grele de metal dintre cele doua cladiri ale universitatii erau incuiate. Hmm.. zicem noi toti in cor. Sa luam o pauza, propun eu, mergem pina jos la parter si intrebam pe nenea de la security de are acolo ghereta.

Coborim. Luminile stinse, libraria de la parter incuiata cu lacate (nu am vazut niciodata libraria aia inchisa!) si security-guy nicaieri. O sti el ceva ce noi nu stim? Sa iesim atunci. Gen… repede!!

Ne luam la revedere si plec in pas saltat catre masina, sa evacuez zona. In jur e liniste, nici tu masini de politie care sa inconjoare zona, pompieri cu discoteca, gura-casca, nici drama nici nimic. Doar doi domni iesind din cladire, dintre care unul cu vesta neagra, din categoria daca-l vezi ca alearga mai intii te tii dupa el si apoi il intrebi de ce fuge.

Ulterior am primit si emailul explanatoriu. M-am simtit mult mai bine aflind ca din momentul in care politia a primit acelasi vesnic telefon anonim si pina s-a dat liber la evacuare trecusera doua ore. Au fost doua ore de framintari, banuiesc. Oamenii ca oamenii, ca deja au platit -cum am zis- dar cladirea.. una din cladirile frumoase din downtown Chicago, cre’ca e f’un monument istoric or something.

Oh, well, m-am bucurat ca am ratat din nou sa fac subiectul stirilor de seara si am tras invatamintele. No worries bad guys, sistemul cel mai terorizat din lume e la fel de bine pregatit ca Primaria Bucurestiului la prima zapada. Deci, sa nu crezi ce zice americanul ca face ci ceea ce actually face! Si poate nici atunci daca nu costa nimic.

5 comentarii:

  1. DO NOT get me started on the subject!! :))

    RăspundețiȘtergere
  2. oricine vrea sa-nteleaga cat de pregatiti sunt americanii pentru un astfel de eveniment, nu tre' decat sa citeasca raportul comisiei 9/11 sau cel apropo de katrina. sau, daca rapoartele astea-s mai greu de gasit si prea lungi si aiurea, ar mai fi daily show cu jon stewart :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Chillax, donnaz.... E lucrez la Banca Mondiala in DC. Astia au primit un telefon anonim miercuri dimineatza. Au hotarat ca e bâza si n-au zis la nimeni. Joi au mai primit un telefon, genu' "Dude, no bull!". Abia joi seara ne-au sunat acasa (pe toti 11 mii de angajati) sa nu venim vineri la servici, ca tre' sa mature cladirile (vreo 7) de bombe!!! Cool, nu?

    RăspundețiȘtergere
  4. @dmstangu - genial! carevasazica v-ati distrat.
    @indelible bonobo - s-o citez pe Lola.. don't get me started:)))))

    RăspundețiȘtergere

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK