miercuri, 29 septembrie 2010

Omul sfinteste locul

Din cind in cind cite un om de bine simte nevoia de a-mi atrage atentia asupra unui eseu scris de vreunul sau altul care imprastie opere necunoscute in spam-uri pe Internet. Tema e mereu aceeasi, ca si cuvintele, numai dramul de talent in a le pune impreuna are grade diferite. Se filozofeaza pe marginea parasirii tarinei natale, a patriei, a pamintului muma etc. In mare, textul transpira o scuza mare de tipar fata de cei ramasi dincolo, cu care nu mai ai un limbaj comun si care oricum te dispretuiesc fiindca nu te mai inteleg - desi vorbesti aceeasi limba functionezi dupa un sistem de referinta in care ei nu mai exista. Explicatiile vin dintr-un repertoriu larg: de la nu ma merita pina la n-am avut incotro, am fost gonit. Regardless, apar cuvinte mari cum sunt “tarina strabunilor”, “tara natala” sau “patria (pe) care nu ti-o alegi”. Melancolia o poti citi pina in fundul paginii virtuale si iti vine a te intreba de ce nu te intorci maica, huh, de ce atita suferinta? Apoi imi amintesc un citat celebru dintr-un serial tv: Oh, I wish I could but... I don’t want to! De fapt, functionam toti pe principiul “ubi bene ibi patria” si bine mersi am parasi orice fel de tara pentru una mai apetisanta, mai calda, mai organizata, unde sa ni se dea, sa ni se spuna si sa ni se faca. Asta daca am putea iesi din zona de comfort. Caci ce te tine intr-un loc in care nu ti-e bine? Dragostea de patrie, prostia, frica de necunoscut sau lenea? Cind o bate barbatul betiv ii spui sa-si ia picioarele la spinare si sa caute unul mai blind sau ii amintesti de loialitatea timpita pe care in necunostinta de cauza a promis-o?

Omul sfinteste locul sau invers? Daca nu esti la locul pe care il iubesti, il iubesti pe ala la care esti? Sau cauti locul ala unde te simti in pielea ta? Cui datorezi ce? Viata, nervii, singele, primul nascut? Pamintului, patriei, gliei stramosesti, personajului colectiv?

Cine decide ce tara e obligatoriu si civilizat sa iubesti si de ce? Daca ai demisionat din tara ca dintr-un job care nu iti mai vine bine inseamna ca nu-ti iubesti parintii, limba materna, casa mostenire de la strabuni, gropile din asfalt, trasaturile de caracter, politica de mahala si in general trecutul? Sunt intr-adevar toate variabilele astea legate de o singura ecuatie cu solutia unica? Si, mai ales, cine zice ca tara, ca si religia, nu poti sa ti le alegi singur?

De cind s-au inventat avioanele, televiziunea, internetul si Facebook, lumea s-a micsorat, suntem asa aproape unii de altii ca te aud fornaind. Apartinem toti unei lumi mult mai mari decit cartierul in care ne-am nascut. Dar ca sa vezi asta trebuie sa pui piciorul macar o data intr-un aeroport, sa respiri aerul conditionat al altui continent, sa vorbesti alta limba cu alti oameni decit vecinul de palier, sa accepti mincarea altei culturi si asa in general sa intelegi ca “noi am fost primii aici” nu tine loc de carte de vizita si nici de CV/Resume.

Fiecare are patria pe care o merita. Si invers. Si toate astea se schimba in timp real, impreuna cu noi.

miercuri, 8 septembrie 2010

Un popor de poeti

Spun asta cu mina pe inima si cu ochii pe putinele stiri pe care le mai citesc despre ce se intimpla in coltul de lume numit Romania. Nu ca americanii s-ar trage toti din bisnismeni, dar parca romanii se trag majoritatea din Eminescu. Ceea ce nu e un lucru rau.. Atita vreme cit nu tinjesti sa fii altcineva!

Si daca sa fii poet in Romania nu ca da bine neaparat dar macar nu faci opinie separata, in America apare ca un fenomen neasteptat si excentric.

Observatia mea s-a nascut in urma a doua experiente care mi-au trezit amintiri despre locul unde daca nu te poate ajuta, macar sa te incurce. Prima gara - cofetaria preferata romaneasca, cu prajituri ca acasa (dar proaspete) si cu oameni de bun-simt. Toate bune, dupa ce am legat o strinsa prietenie bazata pe schimburi avantajoase de produse la cursul zilei, am dorit sa tinem aproape la nunta, sa invete si americanii ce-i aia prajitura, ca destul m-am inecat in blatul lor uscat uns din greu cu o crema gretoasa de unt. Locatia cu evenimentul, fara a avea nimic impotriva, si-ar fi dorit totusi la dosar o copie dupa asigurarea cofetariei – ca daca vreunui musafir mai american i se apleaca si da in judecata restaurantul, sa fie acoperiti. O cerere absolut inexplicabila pentru roman, standard pentru american. Cofetaria a cazut pe spate, a dat din colt in colt si mi-a refuzat banii in binecunoscuta maniera carpato-danubiano-pontica: ah.. pai noi nu stim.. nu putem.. ca daca.. adica cum sa zic.. nu stiu ce sa zic.. samd. Nu ca mie personal nu mi s-a parut stranie cererea restaurantului dar cind mi-am adus aminte unde traiesc si citi bani au facut unii care au alunecat in propria voma la McDo in parcare, parca nu mi-a mai parut asa fara sens.

Si fiindca am intors obrazul am si o poveste pioasa. Oamenii Domnului, altfel pusi la punct cu tehnologia si capabili sa transmita o cununie religioasa in direct pe Internet, nu au posibilitatea de a oficia decit partea aceea a casatoriei de care statului Illinois nu-i pasa si in care nu se baga. Si care nu se pune la taxe. Ca sa se inteleaga cum se cuvine situatia si de ce ma mir, trebuie sa spunem ca in America oricine cu un IQ peste 72 poate (chiar si eu!), dupa ce a platit o taxa modica, sa ia un examen online prin care capata dreptul de a oficia casatorii, partea legala. E ca si cum ai fi notar. Dai examenul, ti se da o diploma si te cheama minister – ceea ce, dah, ati intuit, nu te face ministru. Si mai simplu, am o colega la serviciu care printre alte diplome si specialitati o are si pe asta. Pai, parca poti sa stii cind iti trebuie? Bine, asta daca nu esti poet...

Daca povestea asta ar fi fost un banc, concluzia ar fi fost urmatoarea: sa fii roman e o munca fizica, ca daca era intelectuala o facea evreul.

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK