sâmbătă, 13 decembrie 2008

O tara de sacose

Am gasit o tara…
Dupa trei frumoase saptamini petrecute intr-o tara indepartata, mi-am indesat valizele mele americane made in china inapoi in sifonier, m-am aruncat pe canapea si-am rasuflat usurata: pfui, bine ca am ajuns inapoi acasa! Dupa o sumara analiza a acestei declaratii incendiare, cineva foarte inteligent a decretat: se vede treaba ca incepi sa te transformi in americanca. Sper, imi spun in gind, ca tare n-as vrea sa traiesc in doua luntri cu pardon-scuzati si cu inima frinta in doua, vorba cintecului: jumatate tu, jumatate nu! Mai simt urme de nelinisti care din cind in cind imi umbresc mintea odihnita dar imi trec din ce in ce in mai repede, e suficient sa mai citesc o stire ceva pe net, orice domeniu e bun, de la politica pina la sinii Andreei Marin.

As fi putut sa jur ca am sa ramin bucuresteanca in adincul sufletului meu mic si negru. Asta pina am vazut primul ciine vagabond si am exclamat cu maxima uimire: ia uiteee, un ciine vagabond! Apoi m-am uitat in jur sa vad daca m-a auzit cineva.. Ce usor uita omul, mi-am zis, nerecunoscatoare speciei care m-a ajutat sa-mi inving fricile, sa alerg mai repede si sa ma apar de animale salbatice. Acum ma uit la veverite cu aceeasi indiferenta cu care deunazi priveam prietenii jigariti ai omului, mai ales al babelor miloase de pe scara.
Insa ce m-a uimit cel mai mult a fost incredibila nemiscare in care am gasit o tara care pare atit de schimbata. O zugraveala pe ici pe colo dar niciun bloc complet cirpit. Un panou publicitar care acopera in intregime o fatada ramasa nu se stie cum in picioare, in spatele careia sa casca haul pe care numai gunoaie si tigani il mai pot umple. Si il umplu! O mare de masini haotice, si peste toate vesnica intrebare pe care invariabil toti cunoscutii mi-au rinjit-o in nas: Ce ma, esti jmechera, ai aifon? Ei, as fi putut eu fi smechera, dar nu mi-a zis nimeni ca acolo nici nu existi daca n-ai macar doua mobile!

Am gasit o tara ca o mare de oameni carindu-si viata de zi cu zi intr-o sacosa de plastec. Vorba lui Braila: buletinul, banii, cheile si chieptanul. Plus ce-o mai fi, un sandvis, telefoanele mobile, de fapt nici n-are importanta ce indesi inauntru, important e cit de bine arata sacosa, sa fie sau macar sa para scumpa.
Am vazut mall-uri intregi de femei lasind in urma dire de parfum prost, chinuite de un singur gind: cum sa-si asorteze singura sacosa eleganta brenduita (eventual Marks & Spencer) incit sa para bogate, stilate, ce mai, bine imbracate! Apoi am vazut intersectii defulind barbati isterici spijiniti in claxoane, in pragul unor crize de epilepsie la orice nefericit fara abilitati de sofer de formula 1. Strazile mi-au parut mici, ca si mall-urile, ca si hypermarket-urile, ceea ce n-ar fi un lucru rau, o tara mica are strazi si mall-uri mici, deh, altfel ar fi acromegalica (daca pot sa ma exprim asa)! Dar si orizontul mi-a parut mic. Suntem in continuare mindri foc ca suntem romani si mergem pe o singura banda cu 20km/ora in spatele unei carute, injurind orice si pe oricine, in ordine alfabetica.

Apoi am gasit o tara de cunostinte, oameni cu care mai demult aveam ceva in comun, oameni ocupati –mult mai americani decit americanii de ocupati– sa faca bani, bani cit mai multi, sa-si poata cumpara cizmele alea de $200 de la mall, cizme pe care ne-a-pa-rat scrie numele firmei mare de tot cu litere din cristale Swarowski.

Overall, am gasit o tara unde daca zimbesti unui necunoscut pe strada in cel mai fericit caz trece pe partea ailalta, asta ca sa nu-ti dea vreo doua dupa ceafa. Unde vatmanul iti inchide usile in nas, rinjeste si porneste tramvaiul, cu bucuria ca exista totusi un lucru macar pe care-l poate controla in viata lui mizera. Unde orice ai cere raspunsul incepe invariabil cu “nu se poate” sau “da, dar…” iar chelnarita te serveste in functie de valoarea cizmelor pe care le porti!

Si pentru ca tara asta trebuia sa poarte un nume, ei bine, sa-i spunem Romania. Scurta descriere: Ploaie de bani si concert de manele!

Recunosc ca si americanii au o poala de chestii la care fie ma umfla risul sau ma irita pina la alergie dar e ceva, un lucru mic cit o gamalie de ac, care imi face alegerea mai usoara: la aeroport, dupa ce m-a controlat la pasaport si am trecut neobservata cu cei doi litri de tuica homemade, negresa grasa din spatele ghiseului mi-a zimbit cu toti dintii si mi-a spus Welcome home!

PS: Desigur, au fost si lucruri bune, dar nu sunt totusi complet americanizata iar rominca pricinoasa din mine nu si le aminteste…


Adaogire ulterioara: pentru gindurile si sentimentele pe care mintea mea cea proasta de femeie nu le-a cuprins (sau nu le-a tinut minte), continuarea amanuntita a analizei e aici.

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK