marți, 17 mai 2011

De vei plecaaa..

Desi mi-am promis solemn ca imi voi tatua ca principiu de viata, regula de neincalcat, poate chiar lege federala, sa nu mai calc pe la evenimentele tricolore din urbe cu miros de vin acru, mici indoielnici si muzica populara, mi-am calcat din nou pe inima. Si m-am dus.

Saptamina trecuta* s-a desfasurat a douazecea editie a shushei Taste of Romania. Evenimentul l-am bifat pentru prima oara acum fix 6 ani, cind eram prea boboaca sa inteleg ce se intimpla cu mine si am fost asa de incintata ca nici n-am mai trecut pe-acolo. Doamnele cu coc si breton tapat, in rochii de paiete, la toarta cu domni cu ghiul si trening alb, de seara, nu sunt chiar in target market-ul meu.
Dar acum am gasit un pretext serios: Iris. Iris, pentru cine nu-si aminteste, e o trupa de tineri aspiranti care cinta de pe vremea cind eu vroiam sa ma cheme Gina (poate chiar dinainte) si tiram sacul de gradinita dupa mine pe strada. Atunci cind cultura mea muzicala era atit de vasta incit credeam ca Michael Jackson e actor si-a murit demult.. Trupa are in frunte un adolescent galben-pamintiu cu bluza de trening si parul argintiu in vint.

Ei bine, evenimentul s-a tinut pe proprietatile unei biserici ucrainiene (nu ca n-ar fi biserici romanesti in Chicago), undeva la marginea orasului, lucru pozitiv pentru oamenii subtiri care locuiesc la iarba verde si aer curat in suburbie, adica noi. Desigur, n-au lipsit manifestarile care imi amintesc cine sunt si de unde vin: o boare usoara de amatorism care plutea peste orice aspect, totul invaluit intr-un zimbet siret dar discret in coltul gurii. Inca de la inceputul serii, o tanti imbracata in costum popular (pe care nu pot s-o judec pentru ca nu joaca in zona mea de expertiza) a incercat din rasputeri sa ne faca sa dansam. Din pacate pentru dinsa, populatia participanta la imbucarea sarmalelor si micilor (pina peste poate de scump), populatia zic, a fost aproape omogena, sub 40 de ani si exclusiv venita pentru domnii cu chitari electrice. Pina la aparitia acestora, daca ar fi sa folosesc un singur cuvint sa descriu atmosfera, asta ar fi awkward. Habar n-am de ce, dar asta e primul si singurul cuvint care mi-a venit in minte si mi-a ramas intepenit acolo toata seara!

Concertul a fost simpatic, nostalgic si aproape foarte bun, daca nu ar fi fost umbrit de nemultumirea continua a lui Minculescu la adresa sunetistului care nu a reusit sa-i potriveasca monitoarele nici pina la ultima piesa. Restul lumii insa s-a facut ca nu baga de seama, au cintat, au scandat, au dansat si s-au simtit bine. Ma intreb ce-or fi crezut rockerii locuitori din imprejurimi, oare cum le-o fi sunat “Lady in Black” intr-o limba ciudata, care seamana a spaniola, rusa si franceza, in acelasi timp?

All in all, am descoperit inca o data cit de multi romani nu cunosc in Chicago si cit de putini din cei cunoscuti apreciaza asemenea evenimente. Spre sfirsit am avut chiar si o epifanie: romanii fac mult mai mult gunoi decit americanii. Caci ce a ramas dupa 2-300 de romani nu se compara dupa cele citeva mii de americani (de toate culorile si natiile) care se adunasera cu doua saptamini in urma la Millenium Park in buricul tirgului la concertul in aer liber (gratis) de deschidere stagiunii Orchestrei Simfonice din Chicago. Asta ca sa vedeti ca sunt culta si merg la evenimente culturale diverse.

*Evenimentul s-a desfasurat pe la sfirsitul lui Septembrie 2010, dar decit ca am uitat sa-l mentionez..

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK