luni, 7 martie 2005

Thanks, I Appreciate!

Zilele trecute am avut desavirsita onoare si nechibzuinta de a participa pentru a doua oara la luncheon-ul organizat lunar cu ocazia premierii celor mai buni servitori si pupatori de funduri din hotel. Moment de reverie..!

Tocmai citisem in Wall Street Journal (ca mai citim si noi!) un articol care tragea un semnal de alarma si panica cu privire la faptul ca tinerii Americani din ziua de azi sunt educati sa foloseasca cuvinte pe care nu le inteleg si care incep sa-si piarda sensul. Si-mi amintesc cu nostalgie -parca era ieri!- cind invatam la gradinita poezii pe dinafara. Majoritatea cuvintelor n-aveau absolut nici o noima. A trebuit sa cresc mare sa rezolv niste semne mari de intrebare de prin memoria de copilarie. Asa si tinerii Americani. Doar ca ei nu mai apuca sa mai descopere adevaratul sens al cuvintelor ca devin adulti si nu le mai trebuie. Au lucruri mai importante de facut: un job mai bun, o casa mai mare, paymenti mai mici, o oferta de ne-re-fu-zat la canapele si marile reduceri de Valentine’s Day!

Asadar, se abuzeaza (domnule judecator!) de cuvinte ca “I really like..”, I very thank you”, “you are so awesome”.. si nelipsitul “I appreciate!”. Cuvinte care devin atit de uzate si strimte ca mi se face pur si simplu jena sa le port, sa nu crape pe la cusaturi. Nu mai poate omul sa-si exprime gindurile si multumirea ca se simte in imposibilitate de vorbe! Nu ca, doamne fereste, din prea-plinul vocabularului meu as putea scoate vreo formula noua care sa uimeasca. Dar nici nu poti iesi din formula standard ca nu te mai intelege lumea. Se vorbeste (in relatiile profesionale!) ca in formularele tip de impozite. Sa nu care cumva sa se inteleaga gresit si sa te dea vreun frustrat in judecata pentru neintelegerea limbii engleze!

Problema majora e ca nimeni nu crede ce spune. Probabil pentru ca (incerc o scuza ieftina) nu cunosc pur si simplu adevaratul sens al cuvintului “appreciate”?! M-am mintit o vreme spunindu-mi ca domnii si doamnele sunt doar niste oameni civilizati, nu ca bucuresteanca aia picata din porumbul de la Macaralei. Dar nu, civilizatia nu e unul din lucrurile care se invata acasa, nu vine cu sistemul de operare. Singura explicatie pe care o primesc copiii la intrebarea “da’, de ce?” e probabil ceva de genul “fiindca numai asa o sa poti intr-o buna zi sa-ti iei o jucarie mai mare!” Nu e vorba de respect, ci pozitie, masina.. de bani! Asta in cazul bun.. In cazul nefericit e vorba doar de niste cuvinte care, in fond, nu ne doare!

Partea pozitiva a intregii povesti este aceea ca n-am mai trait experiente traumatizante cu vinzatoare de alimentara acre si miriind printre dinti, mai sa te scuipe ca ceri restul si nici cu colegi care sa faca crize de personalitate, cu fundul de pamint si usi trintite de toti peretii! Aici se injura civilizat, printre dinti si cu zimbetul pe buze. Si eventual acasa, ca nu stii niciodata cine te poate auzi..

M-am infipt, asadar, la frumosul eveniment din hotelul nostru si mica mea America cum se poate mai bine, intre rezident manager si front office manager (adica cei doi mai importanti oameni din hotel), pierduta intre discutii de complezenta cu mincarea in git, incercind cite o gluma de sub masa privind cu disperare in ochi la amica mea bulgaroaica, singura insula de intelegere din jur, aflata in capatul celalalt al mesei.. Asa incit am luat pozitia de tragere, mi-am pus zimbetul profesional de frontdesk la butoniera, am indreptat spatele si mi-am amintit tot ce am invatat despre cum se maninca civilizat la masa cu furculita si cutitul. In liniste, ca umorul meu sa nu arda vreo gaura in pozitia mea si asa fragila.

Lumea s-a distrat, mincat (bun, gratis!), s-a onorat cu premiile in stinga si-n dreapta intr-o atmosfera familiara de sedinta de partid: acum aplaudam, acum ridem, acum ne ridicam in picioare, acum facem poza de grup. Smaaaaail!! Gata, fiecare si-au luat diplomele si-au plecat. Care acasa, care la munca inapoi. Pai, unde sunte premiile adevarate? Pai premiul pentru coafura cine-l ia? Pai premiul pentru cel mai frumos mers leganat? Pai premiul pentru cele mai stupide intrebari? Pentru cei mai fensi pantofiori? Pentru cea mai eleganta engleza?? Pentru cele mai frumoase povesti despre Romania??? Pai eu???? Sa iau si eu un premiu!! Am strigat eu dar nu m-a auzit nimeni, caci toti placasera, fericiti c-au scapat si de data asta cu fata curata.

Am ramas asadar trista si nelamurita: ce am cautat eu acolo?

Bine, de fapt stiu.. sau banuiesc! Un nefericit de musafir m-a inteles intr-o clipa de luminare si a scris o scrisoare despre cit sunt de simpatica si ce de ajutor am fost. Scrisorile astea sunt ca niste postcard-uri, le gasesti peste tot prin hotel si-ti cer parerea: ce e bine, ce credeti ca ar trebui schimbat, pe cine laudati bla-bla. Un fel de terapie psihiatrica gratuita la tarifele practicate, 150-210$ camera pe noapte (fara taxe!). Multa vreme m-am amagit spunindu-mi ca oamenii seriosi nu au timp sa completeze asemenea timpenii, avind lucruri mai importante pentru care sa se consume. Dar am fost usor surprinsa sa constat ca toti iau aceste carduri in serios. Atit musafirii cit si managerii! Ei, unul mic si mai putin timid mi-a scris o asemenea misiva (hm.. o fi fost ala care mi-a strecurat o carte de vizita in mina sau ala de m-a invitat la o cafea dupa program, asa mai in gluma, mai in serios?) si, astfel, am intrat in istoria personala depasindu-mi propriile recorduri, nominalizata fiind la premiul “Spirit to serve”. Pe care, evident, l-am evitat cu abilitate, fiindu-mi in joc reputatia! Bine ca nu l-am luat.. si-asa am devenit atit de politicoasa si de amabila ca nu ma mai regasesc..

Ca in bancul cu ciinele:

- E rau ciinele asta, ca nu pare?

- E rau ..dar tine-n el!!

Asa si noi. Dam din coada si tinem in noi!

7 mar. 05

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK