duminică, 30 august 2009

Yo-Yo Mama Mia!

Pe vremuri, pe culoarul dintre Unirii 1 si Unirii 2, cinta zilnic la clapa o fata. Dintr-un scaun cu rotile, cu un tata ponosit alaturi, impasibila la tranzitul infernal de pasi, cu trasaturile specifice celor cu sindromul Down, de care nu stiam, dar il banuiam din insensibilitatea cu care apasa clapele, egal, fara tresarire, fata isi executa bucatile cu aceeasi bucurie cu care ar toca ceapa.

Curios, de ea mi-am amintit acum citeva seri cind ma intorceam de la concertul lui Yo-Yo Ma. Pentru cei interesati, asta nu e raper ci violoncelist. Iar violoncelul e vioara aia mai mare pe care o tii in brate.

Revin la epicul povestirii. Concertul s-a desfasurat intr-un loc interesant, in care ma nimeresc de cel putin 3-4 ori pe sezon. Ravinia e o gradina de vara care apartine uneia din cele mai bogate suburbii de linga Chicago. De la primul ghiocel pina aproape de prima zapada, in fiecare an, oameni se aduna aproape zilnic la o sticla de vin si o auditie live. Nume pe care le credeam demult ingropate (cum ar fi Pat Benatar) sau vedetele zilei - vinul aluneca la fel de usor. In functie de cine sunt parintii tai, deci citi bani ai, biletele iti sunt in sala de concert in aer liber dar semi-acoperita sau - si aici devine interesant - la lawn, adica la iarba verde.

Cu citeva ore inainte de eveniment, oamenii pornesc la drumetzie, tiriind carucioare sau rucsaci incarcati cu scaune si mese pliante, paturi, cosuri cu mincare, sticle de vin, vaze cu flori, sfesnice cu luminari (pentru atmosfera) si orice altceva ti-ar putea trece prin cap ca n-ai lua la un picnic!
Se campeaza pe gazon, se scot brinzeturile scumpe, biscuitii afiliati si strugurii, se desface sticla de vin, se clincane pahare de cristal si se schimba amabilitati cu vecinii. Rar am vazut tacimuri de plastic sau farfurii de hirtie, caci mesenilor le place sa traiasca bine chiar si in mijlocul naturii. Adevarul e ca vine Joe Cocker sa-ti cinte la masa, cum ar veni! Orisicit! Pina si Backstreet Boys s-au reunit pentru asta intr-o seara. Cum sa nu scoti la aer argintariile de la mama soacra?!

Cam asta era atmosfera in frumoasa seara de vineri cind am intirziat tot cautind loc de parcare vreo ora in cartier. Orchestra simfonica a orasului Chicago, de altfel pozitiv apreciata de urechile mele usor ruginite, si-a facut incalzirea cam cit mi-a trebuit sa beau o bere mare la cutie (mda, stiu, as fi putut fi rastignita pe-o sticla mare de vin, ca profanatoare a simbolurilor locului – tirbusonul si cutitul de brinza) si cind s-a facut de pauza de tigara pentru dirijor, ne-am strecurat discret pe locurile noastre.

Cind s-a sfirsit visarea si fiecare s-a intors la locul lui s-a inceput adevarata distractie. Pe scena a aparut un chinez pitic (asa parea de-acolo de pe penultimul rind unde pozitia sociala ne-a permis biletele), cu un zimbet cit tara sa muma, care s-a aplecat imediat peste un violoncel rotunjor, adus de-acasa. Apoi am cazut jos de uimire, fiindca eu asa ceva n-am mai auzit, live si cu urechile mele, am crezut ca am murit si am ajuns in Rai! Acolo pe scena sedea adevarata Mama Omida a violoncelului! Greu de descris si cum nu-mi sta in caracter sa fac efort, am decit o vorba sa-ti mai spun: Asculta! Si cind pare ca lucrurile o iau razna, se rastoarna cu fundul in sus si se duc de ripa, si cind te impiedici in chestiuni marunte si ridicole care par importante, well then – asculta Yo-Yo Ma! Vindeca si de deochi si de depresie, si cred ca si prostia sau mirlania se pot lua cu mina lui de chinez cintezoi violoncelist ce e!

Asa e in viata, cui are i se mai da... fiindca mai apoi am aflat ca instrumentul grasut si soloist e un insusi Stradivarius. Mi s-a parut si mie ca nu suna ca un Reghin..

marți, 18 august 2009

Cum se Obtine Dubla Identitate

..Si m-am trezit intr-o insorita dimineata de marti, mi-am scos de la naftalina unul din fostele costume de scena de pe vremea Marriott-ului - actualele echipamente de interviu- mi-am aruncat poseta pe scaunul din dreapta si cafeaua in cupholder (pai ce, credeati ca americanii isi tin cafeaua in poala cind conduc?) si am purces la drum. Ca o doamna, as putea adauga. Ce sunt, clipind des din gene si facindu-ma ca nu pricep ca fac pe eleganta din batrinica micutza rosie usor sifonata de la ultima intilnire cu un mos de 84 de ani care a lesinat la volan de placere cind ne-a vazut. Prea tirziu.

Dar hei, asta nu se vede oricum la interviu. Pai da, am fost la interviu pentru cetatenie. Americana, ca aia romana am luat-o fara examen, cu scutire pe motiv ca nu stiam sa vorbesc, deci nu puteam sustine nici macar o conversatie, nu mai zic un interviu.

Cum spuneam, m-am trezit cu noaptea-n cap, mi-am facut o cafea mare si am purces la drum. Am aterizat la punct fix, fara ezitare si, bocanind din tocurile cui, cu degetelul ridicat pe cana de cafea, am intrat in building la cladirea cu pricina. Moment in care trei grase negre care minuiau niste domni si doamne mexicance cu detectoarele de metale grele au urlat la mine: nu se poate cu cafeaua inauntru! Ah, oh, ok, scuzati, am zis politicoasa, dar nu e inflamabila! Pina la urma am aruncat cafeaua, ca nu m-am inteles cu dinsele, am zimbit larg si –curios, fara sa ma descalt – am trecut prin aparat fara sa ma bata sau sa gaseasca vreo bomba sau pumnalele de care nu ma despart niciodata. Sanchi!

Oricum, am urcat la etajul 3 unde, la ghiseul Informatii, trona o doamna ciocolatie mult mai bine dispusa care mi-a racnit sa ma stie tot etajul unde stau si ce trebuie sa fac: Ia tine matale pagerul asta, aseaza-te pe scaunele acoloshea si cind biziie device-ul vii aci de unde o sa te ridice dinsii. Zis si facut. Dupa ce m-am plictisit groaznic si mi-am repetat in gind raspunsurile la cele 100 de intrebari “civice”, in sfirsit mi-a sunat pagerul (ceasul era sa zic!). M-a ridicat de la punctul stabilit o dinsa suficient de dragutza incit sa ne merite, pe mine si conversatia mea, zic. (Sau conversatia mea si pe mine, ca sa fiu politicoasa pina la capat.)

Ne-am indesat impreuna intr-un birou si nu intr-o camera de interogatoriu cum imi imaginam eu ca ar fi (am vazut prea multe filme politiste pesemne). Mi-a pus cele citeva intrebari obligatorii, de verificare ca stiu in ce tara ma aflu, cum se cheama imnul, cite stele are steagul, care e legea legii (adeca “no one is above the law”, sa vedeti ca stiu). M-a pus sa citesc si sa scriu cite o propozitie. Am fornait discret si superior. Mai tanti (m-am gindit eu), am fost eu in stare sa termin o scoala cit se poate de superioara si sa nu fiu in stare sa scriu “Alaska is the largest state”?! Usor jignita am continuat totusi sa fac conversatie, raspunzind cu ‘da’ si ‘nu’ la intrebarile doamnei, foarte neincrezatoare in ce completasem in formularul de aplicatie. Nu, nu am fost arestata niciodata, nu, nu m-am prostituat, nici pe mine nici pe altii si asa, overall, nu am facut nicio pozna care sa merita mentionata. Imi pare rau. Dar compensez si zic ca da, am inteles ce-i aia ca jur pe cravata de pionier sa fiu un bun american si da, promit sa fiu loiala steagului si lui Obama. Orisicum. Ca nu ma costa nimic sa promit. De mirare ca nu s-au gindit americanii sa puna o taxa si pe asta..

La sfirsit, mi s-a dat o scrisoare de felicitare si un sut delicat pe usa afara. Singura diferenta intre interviul pentru cetatenie si ala de la ultimul job a fost ca nu ne-am strins miinile, nici la inceput nici la sfirsit. Adevarul e ca nici eu nu m-as arunca la stringeri de miini cu cel putin jumatate din populatia din sala de asteptare..

sâmbătă, 15 august 2009

La Las Vegas, pe drumul pierzaniei..



Daca as vrea sa apar sus-sus in search-urile lui Google, acum ar fi momentul sa scriu cum la Las Vegas pe strada umbla femeile goale acoperite cu pene roz de flamingo, se dau gratis “cele mai noi poze cu coilul de aur” si la orice colt de strada afli “cum se face o bomba simpla” (numai doua din cele mai interesante cautari cu care cititorii intimplatori au ajuns aici). As putea sa zic ca la Las Vegas banii cresc in pomi, noaptea e ca ziua… si lista ar putea continua.

Adevarul e ca nu gasesti o ciorba de burta in tot orasul la 5 dimineata!

Eh, dar am sa stau pozitiva! Spre deosebire de NY, Las Vegas a fost exact asa cum mi-l imaginam. Asa cum l-am vazut eu cu mintea mea la televizor, in serialul CSI. Asa cum l-au descris cunoscutii si necunscutii. Exact asa cum se lauda.
Las Vegas e poleit cu aur de 14k. Cu bani, cu cocktailuri colorate cu gust de colorant vindute in pahare de plastic spectaculoase, cu margele de sticla si cioburi de oglinda, cu “afara-I vopsit gardul, inauntru leopardul”. Cu bogati si pirliti la aceeasi masa. Cu reconstituiri ale canalelor venetiene si landmark-uri pariziene, vulcani care erup in zgomot de tobe o data pe ora sau corabii de pirati galagiosi la fiecare fara 5. Plus fintina de la Bellagio, un dans fluid si elegant de ape la fiecare jumatate de ora. Si totusi mi-a mai placut ceva, un aer onest care te priveste in ochi, ridica din umeri si zice: hei, noi doar vrem sa va luam banii si sa dam in schimb un vis. Noi nu facem arta, numai business.

Am coborit din avion si am trecut pe linga primele slots machines (alea de tragi de maneta si daca iti ies trei lamii cistigi un pun de maruntis) montate chiar in terminal, sa nu care cumva sa-ti fi ramas prin fundul buzunarului una-doua monezi pe care nu le-ai cheltuit. Apoi mi-a scazut brusc tensiunea linga un automat de bauturi racoritoare cind am vazut cit costa o apa plata. Si nu vin de la munte, ci dintr-un oras mare si nu neaparat ieftin. Iar cind, la toaleta, am am vazut un cos de gunoi special, hazarduos, pentru seringi de unica folosinta.. folosite, mi-a scapat printre dinti un “Geez, iar am nimerit la Woodstock?!”

Hotelul? Hmm.. Am studiat la scoala despre hotelurile-cazinouri din Vegas. Fiindca acolo s-a inventat marketingul si nu exista niciun business care sa-l foloseasca la un asemenea nivel de detaliu. (Ceea ce mi-a taiat complet orice avint cit de firav de a juca.) Opere de arta, hotelurile sunt gindite si create in asa fel incit nici macar din greseala sa nu ajungi vreodata afara. Fiindca o data afara pe strip (Strada Mare, acolo unde se petrece 99% din actiune) te-au pierdut altui stabiliment imbracat in alte costume dar identic ca strategie. Atitea luminite colorate si clipocinde, tentatii si minuni te vor imbia in alta locatie in mai putin de 5 minute. Asta si pentru ca racoarea placuta, impreuna cu tavanurile care imita cerul (vesnic dimineata), nu lasa sa transpara nimic din cele peste 40 grade Celsius de afara. Pai suntem in desert, orisicit! Pe multiple etaje si kilometri patrati se intind magazine, restaurante, baruri, cluburi, piscine, hotelul in sine si in mijlocul tuturor, imposibil de evitat, cazinoul. Toate drumurile se infunda acolo. Masini de scos cash oriunde intorci capul. La fel cu fete imbracat sumar alunecind pe covorul gros printre clienti cu tavile pline de alcool (cit timp joci bei gratis).
Am respirat un aer diferit doar pentru citeva ore intr-una din zile cind am zburat cu avionul peste Marile Canioane. Am indurat soarele de sfirsit de iulie la marginea prapastiei, am dat mina cu indienii indigeni, ne-am pozat fetzele noastre de turisti pantofari (caci cine sa se gindeasca sa-si ia adidasi de acasa) si ne-am intors din desert bucurosi sa ne ascundem in aerul conditionat parfumat si la umbra umbrelutei de la cockail.

Bottom line, Vegas nu e pentru turistii de muzee, amatorii de arta sau conversatie aleasa la o ceasca de ceai ci mai mult pentru colectionarii de curiozitati mainstream. Vegas e atunci cind poti sa iei lucrurile asa cum sunt, sa poti pierde numai cit iti permiti ca apoi sa te ridici de la masa si sa bei o bere cu niste prieteni. Vegas e acolo unde poti sa te casatoresti intr-o ora, pe podul peste canalul venetian, sub privirile celorlalti turisti. Si, desigur, martorii: Marilyn si Elvis.
La Vegas se poate orice, mai ales daca pierzi suficienti bani in cazino incit sa atragi atentia.

vineri, 14 august 2009

O Gargaritza Rosie si un Motan Albastru


Niciodata nu mai judec omul dupa masina pe care o are…

De cind m-am vazut cu a doua masina in colectie ma tot gindesc la vorba americanilor: noi suntem aia care ne tinem masinile bune pe strada si junk-urile in garaj.

Fiindca junk-ul are valoare sentimentala, are istorie si par de la ciine peste tot. E de multe ori prima masina pe care ai avut-o vreodata, masina care te-a dus la primul job, prima vacanta, primul divort, masina care ti-a indurat tranzitia la americanizare, primele greseli si ezitari la exit-urile de pe autostrada precum si contactul cu cele mai mari si mai crapate sosele din lume (cred!). Junk-ul e locul unde pot sa-ti curga firimituri din gura, sa-ti sara mustarul literalmente sau sa-ti versi cafeaua fierbinte in poala. Fara sa tresari poti linistit sa te grabesti prin toate gropile sau, fara multe mofturi, sa lasi sa-ti atirne matze si cabluri din te miri ce loc. Si, daca controbai mult si bine pina-n fund, gasesti si camasa aia in carouri pe care credeai ca ai pierdut-o acum cinci ani..
Fiecare american, oricit de bogat, are in amintire si intr-un colt de suflet bine ascuns un junk de masina care conteaza mai mult decit mertzanul model 2010 sau TT-ul sau ultimul ragnet de nava spatiala NASA.

Masina de azi reprezinta cine vrei sa fii. Junk-ul iti arata de unde ai pornit.



Dedic acest post tuturor Hondelor, Hyundailor, Ford Escortelor, Pontiacelor,
Mustangilor sau Dodge Neonilor carele au fost sau urmeaza a fi sacrificate pentru binele nostru. Haleluia! We love you michael!

vineri, 7 august 2009

Semn ca esti in America

Daca vreodata esti rapit de extraterestri, luminita de la capatului tunelului se infunda si te trezesti intr-un loc necunoscut, plin de invidivizi grasuti dar diversi, ei bine, am creat acest mic ghid de recunoastere. Citeva hinturi ca esti in America.

Am pornit de la trei clues pe care intimplator mi-au cazut ochii (de ris, sa zic):

1. Baiatul cu pizza vine mai repede decit salvarea. Si salvarea vine repede, pe onoarea mea!
2. In fata salii de sport gasesti locuri de parcare pentru handicapati.
3. Masina ATM (de scos cash de pe card) drive-up opereaza si in Braille. Drive-up ATM e ca McDrive, dar cu bani in loc de burgari.

As mai putea adauga un alt mic semn de recunoastere: oriunde te-ai afla, esti la 50 de metri de ceva de mincare!

Oricum, ce am enuntat pina acum nu-mi apartine, dar pot confirma. Pe linga asta ar mai fi si alte semne, care merita luate in seamna:

1. Zimbetul profesional al doamnei de la customer service si mitocania legendara a cailor aeriene autohtone
2. Portiile uriase de mincare care s-au raspindit ca o molima pina in bucatariile orientale sau frantuzesti
3. Putini oameni care vorbesc engleza - cei mai multi vorbesc ceva care seamna din cind in cind, ba cu mandarina veche, ba cu rusa, ba cu congoleza.. dar nu mereu..
4. Oamenii au putine idei dar fixe; se cheama specializare, iar specializarea se cheama “nisa” si se vede prin ea de subtire..
5. Emigrantii traiesc mai bine decit ar fi facut-o acasa, dar se pling mai mult si cu orice ocazie; si neaparat ii dispretuiesc fara discriminare si pe ai lor si pe ailalti
6. E mai usor sa-ti cumperi o casa decit sa iti faci un prieten
7. Aerul conditionat nu “trage”
8. Fiecare sufera de vreo alergie, sensibilitate, nevroza sau alt handicap
9. Banca are forma de biserica, iar biserica de discoteca
10. Joe Cocker cinta la “Zilele Orasului”

Mi-a scapat ceva?

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK