Cum se Obtine Dubla Identitate

..Si m-am trezit intr-o insorita dimineata de marti, mi-am scos de la naftalina unul din fostele costume de scena de pe vremea Marriott-ului - actualele echipamente de interviu- mi-am aruncat poseta pe scaunul din dreapta si cafeaua in cupholder (pai ce, credeati ca americanii isi tin cafeaua in poala cind conduc?) si am purces la drum. Ca o doamna, as putea adauga. Ce sunt, clipind des din gene si facindu-ma ca nu pricep ca fac pe eleganta din batrinica micutza rosie usor sifonata de la ultima intilnire cu un mos de 84 de ani care a lesinat la volan de placere cind ne-a vazut. Prea tirziu.

Dar hei, asta nu se vede oricum la interviu. Pai da, am fost la interviu pentru cetatenie. Americana, ca aia romana am luat-o fara examen, cu scutire pe motiv ca nu stiam sa vorbesc, deci nu puteam sustine nici macar o conversatie, nu mai zic un interviu.

Cum spuneam, m-am trezit cu noaptea-n cap, mi-am facut o cafea mare si am purces la drum. Am aterizat la punct fix, fara ezitare si, bocanind din tocurile cui, cu degetelul ridicat pe cana de cafea, am intrat in building la cladirea cu pricina. Moment in care trei grase negre care minuiau niste domni si doamne mexicance cu detectoarele de metale grele au urlat la mine: nu se poate cu cafeaua inauntru! Ah, oh, ok, scuzati, am zis politicoasa, dar nu e inflamabila! Pina la urma am aruncat cafeaua, ca nu m-am inteles cu dinsele, am zimbit larg si –curios, fara sa ma descalt – am trecut prin aparat fara sa ma bata sau sa gaseasca vreo bomba sau pumnalele de care nu ma despart niciodata. Sanchi!

Oricum, am urcat la etajul 3 unde, la ghiseul Informatii, trona o doamna ciocolatie mult mai bine dispusa care mi-a racnit sa ma stie tot etajul unde stau si ce trebuie sa fac: Ia tine matale pagerul asta, aseaza-te pe scaunele acoloshea si cind biziie device-ul vii aci de unde o sa te ridice dinsii. Zis si facut. Dupa ce m-am plictisit groaznic si mi-am repetat in gind raspunsurile la cele 100 de intrebari “civice”, in sfirsit mi-a sunat pagerul (ceasul era sa zic!). M-a ridicat de la punctul stabilit o dinsa suficient de dragutza incit sa ne merite, pe mine si conversatia mea, zic. (Sau conversatia mea si pe mine, ca sa fiu politicoasa pina la capat.)

Ne-am indesat impreuna intr-un birou si nu intr-o camera de interogatoriu cum imi imaginam eu ca ar fi (am vazut prea multe filme politiste pesemne). Mi-a pus cele citeva intrebari obligatorii, de verificare ca stiu in ce tara ma aflu, cum se cheama imnul, cite stele are steagul, care e legea legii (adeca “no one is above the law”, sa vedeti ca stiu). M-a pus sa citesc si sa scriu cite o propozitie. Am fornait discret si superior. Mai tanti (m-am gindit eu), am fost eu in stare sa termin o scoala cit se poate de superioara si sa nu fiu in stare sa scriu “Alaska is the largest state”?! Usor jignita am continuat totusi sa fac conversatie, raspunzind cu ‘da’ si ‘nu’ la intrebarile doamnei, foarte neincrezatoare in ce completasem in formularul de aplicatie. Nu, nu am fost arestata niciodata, nu, nu m-am prostituat, nici pe mine nici pe altii si asa, overall, nu am facut nicio pozna care sa merita mentionata. Imi pare rau. Dar compensez si zic ca da, am inteles ce-i aia ca jur pe cravata de pionier sa fiu un bun american si da, promit sa fiu loiala steagului si lui Obama. Orisicum. Ca nu ma costa nimic sa promit. De mirare ca nu s-au gindit americanii sa puna o taxa si pe asta..

La sfirsit, mi s-a dat o scrisoare de felicitare si un sut delicat pe usa afara. Singura diferenta intre interviul pentru cetatenie si ala de la ultimul job a fost ca nu ne-am strins miinile, nici la inceput nici la sfirsit. Adevarul e ca nici eu nu m-as arunca la stringeri de miini cu cel putin jumatate din populatia din sala de asteptare..