marți, 26 mai 2009

Oina Americana prin vene imi curge..


Presupun! Altfel nu-mi explic cum de sunt atit de priceputa la un joc cu care nu numai ca nu m-am intilnit vreodata dar n-am niciun habar cum funtioneaza.
Povesteam cu ceva vreme in urma de niste domni bine imbracati care se dau cap in cap intr-un patratel mai mic decit un sfert din totalul terenului, se inghesuie, se trag de tricouri si alearga cu minusi cit o laba de urs dupa o mingiuca pe care unul periculos cu o bita o loveste cit colo? Eh, ala e baseball! Eu sunt priceputa la softball. Softball e ca baseball, dar decit ca pentru oameni fara pretentii sportive. Mingiuca e mai mare si mai moale iar regulile mai relaxate, sa alerge toti mosii, tabagicii precum si echipa de atletism a Microsoft.
Asadar, sefa mea, care si-a facut un scop in viata in a nu ma lasa o clipa sa ma plictisesc, a inventat o noua tortura. A gasit o liga de amatori-fara-de-hobby de softball si ne-a inscris pe toti. Vorba vine pe toti, caci numai cei mai talentati am fost selectionati. Talentati in sensul de entuziasti sustinatori-bautori de bere. Echipa scolii generale de autisti si debili mintali ne-ar putea da lectii de coordonare, comunicare si spirit de echipa. Pentru ca jumatate din mindra noastra echipa e formata din fetele-cochetele cu pantaloni scurti, pline de tupeu si cam atit. Cam ca mine. Un sfert e formatia de jucatori de ping-pong online in retea a programatorilor si inginerilor de sistem din firma. Iar restul - indivizi cu ambitii mari de care ridem noi, cele doua echipe mai sus-mentionate. Pentru ca pina si echipamentul lor de semi-profesionisti-de-odinioara le rinjeste, farimat de vreme si mincat de molii.
Inconstienti dar optimisti ne-am adunat intr-o dupa-amiaza senina de joi pe terenul scolii. Ni s-a facut cunostinta cu echipa adversa: cistigatorii asa-zisului campionat de anul trecut, fiorosi, razboinici, veniti cu scule potrivite, minusi, mingi, bite, chestii-fitze, fani-neveste-copii, numai maseurul le lipsea. Sau poate nu lipsea dar nu l-am remarcat in multime, ocupata fiind cu indicatiile arbitrului, singurul cu privirea inteligenta a unui om de Neanderthal care stie despre ce vorbeste. Mi-am incordat cei trei neuroni pina mi-am aratat muschii dintre sprincene in incercarea de a prinde sensul strigaturilor de la marginea terenului: two-one, strike si altele pe care nici nu stiu sa le scriu. Ce am inteles e esentialul: daca ai o bita in mina incerci sa lovesti mingea (fara sa ranesti pe cineva); daca ai lovit mingea alergi; daca vezi mingea venind catre tine -si nu ai nimic in mina- o prinzi. Simplu! Restul e mai putin important, oricum se scoate la montaj.
Eh, sa nu mai mentin suspansul.. ne-am batut, doar 24 la nothing (scorul, precizez, sa nu se inteleaga cumva gresit). Dar fiindca suntem o adunare de pozitivi, am purces numaidecit la sarbatorit succesul la circiuma care a ne sponsorizeaza “echipa”. Vom sterge rusinea joia asta. Vara e tinara. Campionatul abia a inceput. Atitea meciuri de pierdut, atitea beri de baut...

luni, 25 mai 2009

Let's Facebook It

“Ne vedem diseara pe Facebook la o bere?
Da-mi un twitter cind te loghezi, eu sunt mereu online pe telefon..
S-a deschis o terasa beton in Second Life, poate mergem acolo, deja prea multa lume pe Facebook...
Pot sa vin si cu avatarul meu? Nu ne despartim niciodata...
Ah, mai am 500 de prieteni pe MySpace, pot sa-i invit si pe ei?
Credeam ca o sa fim numai noi.
Pai, da, noi si citiva prieteni apropiati de pe net. Ah, vezi ca vin si followershii twitteristi plus RSS feedarshii.. “

Am incercat multa vreme sa evit prietenia electronica hi5-myspace-facebook-twitter-istica. Era simplu cind ma agatzau online numai oamenii cu intentii serioase de pe LinkedIn. Majoritatea erau cunoscuti si nu faceam decit sa ne adaugam unul pe celalat pe CV/Resume. Elegant si profund interesat ne ofeream cuvinte de lauda sub forma de recomandari. Nu ne deranjam unul pe celalalt decit in cazuri de nevoie: de-o pila, de-o informatie, de-o vorba buna (recomandare). Inainte de interviul pentru jobul actual am scos dosarele intervievatorilor de pe site si le-am memorat. Sa stim cu cine vorbim. Probabil si ei au facut la fel.
Viata era simpla inainte de a fi hi5-ul cuiva, de a primi hugs-imbratisari electronice, updates cu ce mai zice cutare (si cu cine s-a mai imprietenit lately), inimioare gif, tradafiri sparkly, impreuna cu mesaje bulk pe care trebuie sa le trimiti mai departe celor 7 pitici si daca ti se intorc inseamna ca esti un prieten de nadejde. Acum mereu cineva te urmareste... followershii.. atit de interesati in ce mai faci. Asa de interesati incit asteapta nelinistiti cu telefonul online in mina sa-ti schimbi status-ul pe twitter. Cred ca in 5 ani de acum telefonul asa cum il stim va fi o unealta desueta. Pai cine sa te mai sune la telefon sa-ti vorbeasca daca poate sa-ti dea un mesaj, email, sms, twitter? In felul acesta simplu se elimina o groaza de conversatie redundanta si alte politeturi inutile.
Cind am observat fenomenul asta la americani mi-am ris usor superior in barba: ia uite si la sociopatii astia, in acelasi birou si ne trimitem IM-uri, si meiluri, si SMS-uri! Decit sa dea un telefon care e gratis (in aceeasi retea) mai bine isi trimit mesaje (care costa). Apoi am primit primul invite pe myspace.. de la tata?! Apoi de la altii.. Am ignorat cit am ignorat continuind incapatinata sa-mi adaug numarul de telefon in semnatura in toate meilurile. Numai ca n-am trimis comunicat de presa la CNN in redactie. Am petrecut multiple ore de educatie sociala incercind sa explic romanului meu invatat sa fie sunat din America pentru ca el e sarac si a fost si bolnav cind a fost mic, sa-i explic, zic, ca posed un numar miraculos de telefon fix de Romania care suna -fantastic!- direct pe mobilul meu american.
Neah! Metodele mele de educatie au dat gres. In continuare mi se ignora numarul de telefon dar mi se face observatie ca nu-mi arat public fata pe facebook, ca nu updatez statusul pe twitter si ca dau reject la tot soiul de necunoscuti de pe hi5.

Concluzia?
Americanii de care ridem superior acum suntem chiar noi, peste citiva ani, poate chiar mai putin. Criza economica a ajuns chiar mai repede...

PS: Asadar, avatarul meu donazz va asteapta sa chat-uim si sa ne trimitem ursuleti de plus electronici si kisses virtuali pe toate caile descrise mai sus. Ca daca nu socializam ajung o marginalizata...

duminică, 10 mai 2009

Stand-Up Comedy

Simbata seara in cartier. Ce-i de facut? Pai, fiindca e prea frig sa facem un gratar pe terasa, cineva propune Stand-up comedy. Zis si facut! Stand-up comedy e pentru americani ceea ce noi numim shushe la Teatrul de Vara din Mamaia. Fenomenul este -cel putin pentru noi- reprezentat de Seinfeld (printre multi altii, multi mult mai celebri) de partea americana si Stela & Arsinel de partea romaneasca. Calitatea spectacolelor, a spectatorilor, precum si asteptarile lor, difera usor, la pas cu preturile afisate. Evident, ca in multe locuri se aplica regula 90/10: noua din zece rid la orice, ca doar au platit bilet. Si, evident, unul din zece face banii. Dar, in mare, cam aceleasi standarde ca la Teatrul de Vara.
Unde se poate vinde mult la multi, deci miroase rau a bani, cineva trebuie sa isi ia responsabilitatea, la nivel national, global si televizat. Comedy Central, canal tv, si-a luat inima in dinti si a scuturat de praf genul, usor plictisit de aceleasi glume sociale, rasiale si desigur, sexuale (aleluia si slava domnului ca exista glume pe baza de sex, ca altfel multi glumetzi ar muri de foame).
Dar, ma rog, nu asta e scopul vizitei ci doar vroiam sa va introduc in context. Am plecat frumos catre mall, intr-o racoroasa seara de aprilie. Ascuns intr-un subsol pe care nu stiu cum de nu l-am dibuit eu pina acum, se afla sala de spectactol, gazduind show-ul numit Improv. Mda, Improv de la improvizatie e un fel de turneu-campionat unde participa indivizi mai mult sau mai putin glumetzi, mai mult sau mai putin cunoscuti. Predictibil, numele principal pe afis e precedat de alte doua nume mai putin cunoscute. Doi baieti care sa care care valizele vedetei, sa faca probele de sunet si sa incalzeasca publicul. Desigur, nu la modul propriu.
Am ajuns frumos in hruba cu pricina, ne-am luat cite o bere sau, dupa preferinta, alte licori adapostite sub umbrelute colorate si ne-am asezat la masuta repartizata de chelnarita. Sala de spectacol arata asa cum se poate observa in orice film american. Ca o sala de restaurant cu o scena mica in mijloc. Multe mese ocupate de grobieni, cu fruntea ingusta cit lama de cutit, din categoria care gilgie si grohaie satisfacuti dar discret la glume decoltate. Altfel, blajini sub privirile scrutatoare ale nevestelor platinate cu mustata si sprincene negre. Exagerez pe ici pe colo...
Prima palma peste ceafa am luat-o de la chelnarita care ne-a informat imediat dupa virgula care urmeaza lui bunaziua ca e obligatoriu sa consumam cel putin doua chestii de pe meniu. Adica, doua unitati de lichide, doua farfurii de solide sau cele doua categorii in orice combinatie. Eu, senina dar indignata, zic adica nu ajunge ca am platit belet trebuie sa indes in stomac si produsele bucatariei proprii? Yeaap, zice scurt don'soara. Buun, zic, amintindu-mi de localul (altfel mult mai reprezentativ pentru cultura americana), unde e complect interzis sa comanzi doua pahare de alcool in acelasi timp. Mai aduceti un paharel cu umbreluta sa tina umbra sticlutzei mele de bere, sa nu se incalzeasca mititica in atmosfera incendiara creata de artisti.
Partea mai proasta e ca, pe cind tocmai gustam al doilea drink, s-a aprins lumina, s-a mai ris o data de final, apoi lumea s-a ridicat si-a iesit brusc. Pai, gindesc cu gura plina, noi mai stam, sa terminam ce-am inceput. Pardon, zice chelnarita, trebuie evacuata sala, ca avem altii la rind, urmatoarea reprezentatie incepe in mai putin de jumatate de ora si trebuie sa -vorba vine- maturam semintele de sub mese. Pai luati paharele si valea, la usa, la bar.
Cit despre comedianti, cum se intimpla de obicei, cei doi caratori de bagaje mi-au parut mult mai simpatici pe cind vedeta era un libidinos, care cum simtea ca ii scapa sala din mina si incep sa caste aia in primele rinduri, mai arunca o gluma porcoasa, unele chiar din categoria 'what the f...'?! Citeva glume bune, niciuna memorabila. Nimic 'improv' dupa parerea mea de desteapta lu' peste.
Dar... se poate spune ca am mai bifat un 'must do' pe ordinea de zi a chestiunilor care trebuie vazute in America! Concluzia? Ne-am luat bilete la Russell Peters in iunie, la teatru, nu la circiuma cu mitocanii. El e indian si mult mai simpatic. “Russell, somebody's gonna get hurt” cu puternic accent indian e de ris, zau!

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK