luni, 19 octombrie 2009

Compunere libera: Chicago, Chicago…

Ciucago pe limba lui Braila, asa cum il vad cu ochii mei de bucuresteanca pricinoasa si cu telefonul meu fost de fitze..



Chicago e atunci cind…

Soferii nu claxoneaza si nu au nevroze… (Desigur, in afara de romani. Sau bulgari).. Cladirile se sprijina una pe cealalta, la propriu si la figurat, iar alaturarea nu e stridenta, desi diferentele de virsta sunt uneori de citeva generatii…

Vagabonzii carora le suprinzi privirea iti zimbesc..

In orice zi a saptaminii cineva undeva cineva cinta ceva, jazz, blues, simfonic, rock, trance, Bregovic, un negru cinta chiar acum la saxofon sub un pod (cred ca-i place acustica)…


(tot cu telefonul, pardon, scuzati ca nu se vede perfect apusul)

Politistul e barbat misto si civilizat (in afara desigur de mexicanul insensibil la farmecul meu personal care mi-a dat amenda de viteza) si protejeaza de soferi aiuriti o familie de rate cu pui care traverseaza strada..

Aerul e aerisit, curatenia e curata fara exagerari obssesive-compulsive iar viata e vie fara a avea componenta fortata, passive-agresive, specifica altor orase mari..

Lacul Michigan arata ca un ocean dulce si plaja pustie din nord aminteste de Vama Veche de inainte de a deveni celebra...

Barcute cu pinze umplu porturile zi de vara pina-n seara iar pentru ele se ridica toate podurile din oras, daca-i musai..

Gay Parade in fiecare an, cu pene si cercei cu beculetze in sfircuri.. Festivalul Lollapalooza –un fel de Woodstock modern- unde n-am ajuns nici anul asta, deci am ratat Depeche

Chicago River vopsit in verde de St. Patrick’s Day si, desigur, betzivaneala care urmeaza.. Iar in boaba de fasole argintie din Millenium Park se reflecta ce e mai important de retinut din Windy City..

In zilele foarte senine, asa cum se vedeau Fagarasii din Salajean, acum de la mine de pe deal vad Sears Tower – pina nu demult cea mai inalta cladire din lume..

Iar azi a fost soare si, prin ochelarii mei un pic cam exagerat de colorati, frunzele au parut chiar mai rosii iar apusul mai portocaliu. Si mi-a parut rau ca nu am plecat la drum de dimineata cu cealalta masina fiindca as fi putut sa dau cu capota jos si sa-mi incarc acumulatorii pentru urmatoarele nenumarate luni, de-acum si pina cind se topesc ghetarii.

Peste toate astea un mos in carucior de invalid imi spune zimbind: nu arati nicio zi mai mult de 20 de ani..

Numai sa nu cobori in Southside..Iar daca cobori, nu opresti. Iar daca opresti, tii distanta suficienta fata de ala din fatza, ca, in caz de, sa poti sa demarezi in tromba. Cu capul la cutie daca nu ai geamuri blindate. In rest toate bune!

Si un Oldies but Goldies...

sâmbătă, 17 octombrie 2009

Viitorul in Outsourcing

Simt ca incet-incet creierul mi se transfera pe memorie externa. Usor-usor, educatia de la mama de-acasa, cei 18+ ani de scoala, precum si cele citeva lucruri neimportante pe care le-a invatat experienta mea autodidacta or sa ajunga sa ma priveasca trist dintr-un borcan virtual. Fiindca in curind o sa iau decizii mai degraba folosind Internetul si Google Search decit utilizind demodatul bun-simt.

Ieri am facut primul pas.

Acum citeva zile a murit bunica unei colege foarte americane. Am primit vestea intr-un email de la o alta colega, cu mentiunea “poate vrei sa-i transmiti cele cuvenite”. Nu mai stiu cum suna asta in engleza ca oricum colega e marocanca la origine iar engleza nu e punctul ei forte. In mod normal nu as fi zis nimic fiindca asa sunt eu, necivilizata, si nu gasesc ca ar fi nimic ce, daca as spune in asemenea momente, ar fi de folos. Eu sunt omul care face cadou un tocator de lemn (folositor!) mai degraba decit un ursuletz de plus (complet inutil!).

Dar realizez ca am de-a face cu americani, care au simtul civic bine sapat in ADN. Nu se face sa nu iti trimiti palaria si batista indoliate la priveghi, impreuna cu o felicitare (?!) frumos ticluita. Chit ca n-ai cunoscut persoana. Acestea fiind gindite, deschid emailul si incep a incropi un frumos mesaj pentru colega mea. Dar ma impotmolesc dupa primul cuvint. N-as vrea sa scriu ceva aiurea, asa, dupa sufletul meu, care -doamne-fereste!- sa exprime exact sentimentele mele deci sa nu aiba niciun sens pentru oamenii obisnuiti cu sabloane si transee verbale. Si-atunci nu-mi ramine decit o singura scapare: Google. Un simplu search la “mesaje de condoleante” imi deschide inainte-mi un ocean de variante, in functie de proximitatea fizica si sociala, virsta, rang, gust.

Aleg un mesaj simplu, pe care-l impanez cu citeva tuse personale (din care am puterea sa elimin umorul si sarcasmul, punctele mele forte). Dau send si ma duc sa ma spal pe miini. Am facut un lucru bun, oare de ce mi se pare atit de stupid? Scopul indeed scuza mijloacele.

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Juramintul


A fost greu dar am infrint!

Despre finalizarea procesului de incetatenire vorbesc. Da, stiu, am uitat cu totii despre asta, soarele s-a invirtit in jurul meu de citeva ori, oameni au venit si au plecat dinspre si inspre Romania, multa bere a curs pe giturile noastre si multipli porci, pui si alte vegetale au fost sacrificati pe gratarele comunitatii.
Oricum, in caz ca mai intereseaza pe cineva, mi-am infrint fobia de cozi si de functionari la stat si m-am prezentat frumos la juramintul pentru cetatenie (Pentru cine-si mai aminteste, in anale mai exista o experienta similara).

Era o dimineata senina si crispy de august cind mi-am luat liber juma’ de zi de la serviciu si m-am prezentat la judecatoria orasului unde fusesem invitata sa particip la unul din evenimentele cruciale din viata unui om (asa cum prezinta americanii momentul). Ajunsa la Km 0 Chicago, mi-am trecut silfida persoana prin detectoarele de metale grele si foarte grele si, pentru ca n-am facut nicio impresie, am fost lasata mai departe. Liftul m-a dus si m-a tot dus pina am renuntat sa mai numar. Cind am dat de fetze cunoscute – gecile din petice de piele care vorbesc cu accent- m-am oprit. Am ajuns la fix, coada era deja pe terminate, am ocupat un loc in ultimul rind si-am privit in jur. Aceleasi personaje de la magazinele de polaci, ori Walmart: indieni mici si negri cu femei infasurate in cearceafuri, arabi cu turbane si blugi, chinezi cu privirea pierduta, est-europeni cu aer de soferi de taxi sau valutisti, hispanici plictisiti (ca doar ei au fost primii aici!).

Organizarea - fara cusur. Citiva oameni manipulau musafirii prin sala precum piesele de sah, dintre care o tanti polaca (dupa accentul puternic), blonda dar simpatica si foarte “sonora” precum si un nene complet american, cu burta si cravata imprimata cu steagul american. Spre deosebire de experienta anterioara , toata lumea a fost extrem de politicoasa, ba chiar curtenitoare, s-a zimbit mult si chiar s-a ris. Un domn a recitat instructiunile de folosire a evenimentului, precum si a viitoarelor evenimente ce ar rezulta din momentul de fata. A reusit sa spuna fiecare lucru de 3-5 ori, mai intii cu aceleasi cuvinte si apoi cu alte cuvinte, ca nu carecumva cineva sa zica ca n-a auzit, n-a inteles, tocmai ce fosnea o punga in spate etc. Apoi ne-a inminat instructiunile si in scris. Pentru cei care stiu sa citeasca.

Doamna judecatoare a aparut ca din senin la ora fixa, ca un cuc din ceas, a vorbit foarte frumos vreo 7 minute. Apoi , sub supravegherea onoratei instante, ne-am ridicat cu toti in picioare si ne-am jurat pe cruce, mama sau masina cea noua ca o sa fim niste cetateni zelosi si o sa facem si-o sa dregem. Apoi her honor s-a scuzat si-a plecat.

Eh, asa ca mi-am inhatat si eu diploma, sau altfel zis Certificatul de Naturalizare, mi-am facut o poza cu cravata patrioata si m-am grabit catre serviciu. Nimeni la birou nu a sesizat schimbarea. Pentru ei in continuare sunt o fiinta stranie cu un accent dubios care uneori vorbeste la telefon intr-o limba foarte ciudata. Si habar n-are cine-s Red Sox! Halal americanca!

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK