marți, 25 mai 2004

O seara mitocaneasca romaneasca

Unde se duce romanul American intr-o frumoasa duminica dupa-amiaza ploioasa de mai -asa cum sunt cam jumatate din serile noastre? Ei bine, n-o sa va vina sa credeti.. la un restaurant romanesc. Binenteles, patronul e sirb si-l cheama Branco. Legenda spune ca bucatarul ar fi roman, fost "bucatar de partid" pe vremea lui nea Nicu, aciuiat nu stie cum pe linga sirbul cu pricina. De unde s-a nascut ideea, altfel foarte originala (!) de a dechide o bodega in cel mai pur chici ..aaa.. stil romanesc nu-mi trece prin cap cu nici un chip!

Cum spuneam, duminica dupa-amiaza, morti de foame dupa o jumatate de zi la cumparaturi (mincare, evident!), s-a dat strigarea si intreaga gasca am infruntat traficul ingrozitor (duminica toata lumea merge la plimbare in mod organizat, ca la serviciu) pina la periferia downtown-ului, spre visul oricarui roman americanizat. Mincare ca la mama acasa.. sau ca la orice restaurant tipic din Romania, daca intelegeti ce vreau sa zic. Dar sa nu anticipam..

Prin binecunoscuta metoda "radio Erevan", aflasem ca la respectiva adresa, pentru o suma modica se da mincare cit poti indesa in burta. Aici se cheama 'buffet' ca-n franceza, nu se aude t-ul de la sfirsit..

Asadar, dupa ce am intrat din greseala intr-un loc mult prea civilizat, ceva irish pub cred, am spus pardon, am iesit jenati si am gasit localul. Frumos, elegant, o combinatie uluitoare intre circiuma din sat si barul american. Cu mese, scaune, podele si lambriuri frumoase de lemn natur (aproape ca mirosea a padure daca n-ar fi mirosit a sarmale), ne-a intimpinat chiar patronul vesel voios intr-o romana mai buna decit a mea si ne-a poftit "sa servim masa". Am aruncat o privire in jur si-am admirat inainte de masa frumoasele poze inramate cu oaspetii de vaza care se produsesera pe marea scena a localului: Adrian Minune (fost copil), Anca Turcasiu, Andreea Antonescu, ASIA, Ro-mania si alte vedete foarte celebre despre care cultura mea n-a auzit dar care au uimit atitia ani Romania cu povesti despre turneele lor de mega-succes in diaspora din USA.

Cu foamea de arta satisfacuta am trecut in revista meniul.. altfel destul de interesant daca am fi americani si n-am minca in fiecare zi romaneste caci in afara de sarmale (cine sa faca sarmale in miezul verii?!) nu m-a uimit nimic. Sau poate ca-mi sunt inca proaspata pe-aici. Oricum, mai proaspata decit pestele pe care l-am mincat, caci abia la sfirsit mi-a trecut prin cap ca mirosul usor pestilential nu e de la vecinii de la mesele alaturate, desigur romani, ci de la batrinul peste din farfurie! Altfel totul a fost minunat, ce-am mai ris, ce ne-am mai distrat! Ne-am simtit ca acasa la mesele care se leganau in trei picioare, precis importate cu mari sacrificii din Romania caci numai acolo am vazut atita perfectiune in a nu reusi sa faci o masa cu toate picioarele absolut egale! Si pentru ca romano-sirbul isi cunostea clientii, masa era acoperita cu o hirtie alba, frumoasa pe care trona o vaza cu trei flori de la Paste.. sau de la ierbar.

In jurul nostru, galagiosi si veseli si fara griji, citeva familii de romani in treninguri noi, de duminica, s-au aruncat peste bucatele atit de pretioase aici, reusind intr-o fractiune de secunda sa rada tot, mai ceva ca ziaristii la conferintele de presa de la Presedintie.

M-am uitat la ei cu mare atentie dar nu reusesc sa-mi dau seama cum stiu cu precizie intotdeauna care e roman si care nu, fara a scoate macar o vorba. E ceva, nu-mi dau seama, unii parca merg pe sub pres tot timpul. Si ma uimeste pina la extaz un lucru: intr-o tara unde gasesti atitea lucruri de bun-gust, reusesc sa gaseasca cele mai ingrozitoare haine, de un prost gust infiorator. Probabil ca e un mod simplu de a-ti pastra identitatea, sa nu uite de unde au venit, cine sunt.. Sirbul nostru (care in paranteza fie spus poate fi vazut din cind in cind la mihaela tatu pe post de invitat pe onoare, vorbind americanizat desi –legenda spune- vorbeste foarte bine 7 limbi) a inteles probabil perfect ce-si doreste clientul a decorat localul cu multa truda. Nu lipsesc, alaturi de sticlele de whisky si palinca (toate dubioase), farfuriile taranesti, tricolorul vopsit pe perete, tarancuta (aia din sticla de plastic) si, desigur, CD-urile si casetele romanesti, intr-o gama larga, de la Zdob si Zdub (Agroromantica), Stigma, Demmo.. pina la Atotputernicul Adrian, Carmen Serban et comp. Toate cu holograma!

Dupa ce am reusit sa dovedim aproape tot ce era la bufet, am mai privit o data la tablourile cu cintareti si mi-am zis "that's it!". Si am tirit cu greu distinsa adunare la Lakeshore, adica malul marii (lacului, orisicum). Am zis "cu greu" pentru ca gasca aproape ca adormise dupa masa in confortabilele scaune de lemn natur. Cred ca romanii pun ceva in mincare de trage la somn!! Romani, nu mai mincati, ca astia vor sa va omoare cu atita somn!!

Revin, in acelasi mod organizat dar de data asta contra valului de Americani fericiti ca mai bifasera si uichendul asta, ne-am cazat pe malul lacului unde ne-am curatat ochii si plaminii de amintirea care ne-a umplut stomacul. Soso a zburdat fericit pe linga apa imaginindu-si ca e la mare. Cu greu l-am convins ca aici nu se face baie si in nici un caz la dezabieul gol. Orisicit! Si, apropo, chiar si pe plajele amenajate (caci cara americanii cu o vointa demn de o cauza mai buna la nisip pe plajele astea..) costumele noastre de baie sunt scandalos de indecente. Eu cu tanga scandalizez toate babele si mosii (carora aici le zice "seniors") iar Soso e pur si simplu homosexual daca n-are slipi pina la genunchi. Frumoasa tara, de unde vin oare toate filmele alea indecente pe care le vedem? Asadar, ne-am linistit si cu scaldatul.

Oricum peisajul a meritat pina la urma si drumul la Continental Restaurant (pai cum credeati ca se cheama?!) si suferinta traficului si chiar si respectarea unor regulilor.. si totusi.. unde sunt aia multii, micii si negri care se spala impreuna cu calul lor in lac?.. Unde sunt ei, mi-au lipsit si la restaurant, sa-mi vina si sa-si fixeze ochisorii lor mici in gura mea cerind un ban.. O sa-mi fie dor de ei oare? Nu cred, ca aici sunt conlocuitori de tigani, care stau la colt de strada si te roaga politicos sa le pui un ban in paharul de cafea de la Starbucks sau incearca sa-ti vinda un ziar presupunind ca esti bogat daca te uiti in vitrina la Bentley.

Concluzia ramine aceeasi: America asta e un fel de Romania ceva mai mare, cutii mai mari, orase mai mari, lacuri mai mari..

25 mai 2004

vineri, 21 mai 2004

Tabara Noastra

Dupa cum am intuit si in America exista oameni. Oameni prietenosi, desigur.

Dar acum am sa va povestesc despre prietenii romani, gasca cu care suntem aici in tabara permanenta O'Hare-Rosemont-Chicago. Pentru ca am gasit aici lucruri care ti se intimpla foarte rar si pentru care eu zic ca suntem printre fericitii norocosi emigranti. In paranteza fie spus norocul cu siguranta e al lui Soso caci il banuiesc demult ca ar fi calcat in acel lucru murdar in copilarie, altfel nu-mi explic norocul pe care-l are de fiecare data.

Habitatele care compun tabara noastra sunt asa cum spun povestile, cu pereti de carton (acuma nu va imaginati chiar un carton de dosar dar orisicit!) prin care se simt vibratiile celor 1543 de copii ai vecinilor de deasupra, bulgari cred.. Sa stiti, copii bulgari fac mult mai mult zgomot decit cei romanesti! Se aud tropaind galagiosi, impreuna cu parintii lor cit e ziua de lunga prin casa, pe scara, prin parcare.. Dar daca m-am obisnuit eu cu avioanele nu am nici o problema cu restul.. Cit tropaie inseamna ca sunt vii, au tabara lor!

Revenind la Tabara Noastra, trebuie mentionat ca aici am intilnit niste oameni care ne-au adoptat intr-o zi ca pe niste prieteni de-o viata. Ei au in comun citeva lucruri: sunt extrem de seriosi in tot ce fac, au o vointa extraordinara, o putere de munca infioratoare (unii muncesc mai bine de 12-14 ore pe zi), au o personalitate puternica si ..se iubesc unul pe celalalt. Nimeni nu-si inchide mobilul niciodata pentru ca nu stii cind are cineva nevoie de tine, oricine te poate suna la orice ora din zi si din noapte. In afara de noi si prietena mea, veniti cu Loteria vizelor, restul sunt “venit, placut, ramas”. Unul a luat o americanca venita in Romania sa se marite cu altul. Intr-o saptamina s-a insurat, a vindut tot ce-avea si-a venit aici. Altul a plecat intr-o tabara cind avea 20 de ani si nu s-a mai intors. Sau a venit cu gindul sa vinda hot-dog dar n-a mers planul, n-a gasit de lucru decit ca programator. In cazul extrem cu vaporul, in container, ca colegul nostru de apartament.

Pentru ei nimic nu mai e prea greu.. Intr-un cuvint "ridem, glumim dar nu parasim incinta”!

In aceasta componenta, din cind cind upgradati cu alte personaje adiacente, convietuim intr-o frumoasa simbioza. Cind gatim, gatim ca la cantina (sa nu uit sa-mi cumpar o oala mare, ca de sarmale!), in cantitati industiale pentru ca nu se stie niciodata cine si citi vin la masa. Suntem saraci, mincam doar somon (sef de sectie: Cami) si barbecue, gratargiu sef Cable guy.. Noi lucram la departamentul mincare de cartofi iar Cristina pe zona mincare de fasole. Traiasca polonezii cu neamul lor de biznismeni cu tot, caci datorita lor am reinventat mamaliga si salata de vinete. Americanca MegaPuf, prietena lui Cable Guy, nu a fost impresionata de MBS-ul (mamaliga cu brinza si smintina) made in Romania, e drept ca nu avea gust nici de hamburger, nici de barbecue, nici macar de chips-uri!! Dar cind l-a vazut pe Soso frecind la maioneza a picat de pe scaun. Maioneza e un lucru care se cumpara de la magazin, ea nu a vazut niciodata cum se face asa ceva. Dat fiind ca aici se cumpara cartofii congelati deja prajiti (numai 4 minute de incalzit la microunde) ma intreb retoric: oare o stii la ce folosesc cartofii?? Asadar, oprobiul public a condamnat-o pe MegaPuf la pedeapsa maxima: nu a mai vorbit nimeni decit romaneste in jurul ei! Sa-i fie rusine!

In rest, numai de bine..

21 mai 2004

luni, 17 mai 2004

Drive-thru

I love this country din doua motive pina acum:

Unu: ca o batrinica decrepita ce sunt, aproape am lesinat de placere cind, la intrarea intr-o circiuma, mi s-a cerut buletinul sa se asigure oamenii ca am 21 de ani! Deci se poate! Acelasi lucru se intimpla si cind cumperi alcool in magazin, drept pentru care voi fi fericita sa asigur catering-ul cu bere la toti prietenii, asa ca terapie contra depresiei.

Doi: In aceasta tara de oameni grabiti in care timpul costa bani pina si carnetul de conducere ti-l iei drive-thru! Sau pe aproape. Dar sa va zic cum mi-am luat driver license-ul intr-o ora!

Ei bine, doamnelor, domnilor, carnetul meu roz (altfel expirat de 5 ani!) din Romania nu face nici doi pennies in America. Pentru ei, in afara de America, nu mai exista nimic. Deci, dupa aproape 10 ani ca sofer aproape profesionist ce sunt m-am trezit ca e musai sa ma intrec cu americanii de rind la examen. Asemenea si Soso, care oricum pina acum n-a dorit sa se inregimenteze in breasla soferilor de ocazie sau aiurea.

Deci..

Intr-o buna dimineata cind noi eram inca cu ochii lipiti si butonam pe messenger cu lumea ailalta, a intrat Cristina val-virtej (asa e ea de obicei, tot timpul grabita!) si-a zis: Hai, la examen cu voi!!

Bun, ne-am luat valizele constind in acte, pasapoarte si alte hirtii fara de care nici nu se uita astia la tine, ne-am aruncat in masina si-am plecat. La 9 dimineata spargeam usa cu capul la "Secretary of State". Asta nu e o secretara a statului, cum s-ar putea crede, ci este locul unde, printre altele, se fac ID-urile, adica buletinele de Illinios, si, dupa posibilitatile fiecaruia, carnetul de conducere, supranumit si driver license.

Ne-am luat bon de ordine frumos, elegant, ne-am asezat pe scaunele si am asteptat sa ne vina rindul. Cind ne-am vazut numerele scrise pe panoul electronic (am senzatia ca oamenilor astora le e greu sa tina minte nume, de-aia toata lumea primeste numere) am depus actele la o distinsa batrinica, care s-a uitat cu mirare si usor sictir la mine si mi-a facut fisa. Cu aceasta ocazie am aflat ca am o inaltime de 5'06" picioare (feets) si o greutate de 130 lb (adica pounzi). Primul lucru folositor. Caci trebuie sa uitam intr-un timp scurt despre metri, kilograme, grade Celsius sau alte notiuni total desuete. Bine macar ca timpul tot in minute se masoara si ele tot 60 de secunde au ca macar ceasul sa stiu sa-l citesc.

Revenind, mi-a facut doamna fisa, am dat un test de ochi sa fie clar ca vad bine pe unde merg si merg pe unde ma uit, am trecut pe la caserie unde am donat 10$ taxele si m-am indreptat vesela si sigura pe mine catre coltul destinat examinarii scrise. Aici fac o paranteza in care e musai sa mentionez ca, prin bunavointa prietenilor, am putut consulta si brosurica cu regulile de circulatie ale statului Illinois de unde am aflat lucruri interesante cum ar fi: este interzis ca in timp ce conduci sa te uiti la televizor, sa te iei la intrecere cu trenul (!!) si sa faci autostopul. Distanta dintre doua vehicule trebuie sa fie de minim 2 secunde, caci aici distanta se poate masura si in secunde! De asemenea, intr-o intersectie unde sunt semne de "stop" (pot fi de la unul la n, pot fi in fiecare intrare in intersectie), se aplica regula primul venit-primul plecat. Si piesa de rezistenta: o procesiune funerara care intra intr-o intersectie (la culoarea verde a semaforului) are prioritate indiferent daca intre timp se face rosu. Pina nu trece ultimul din coada nu ai voie sa treci. De asemenea, e interzis sa te strecori intr-o procesiune funerara sa profiti de dreptul de a trece pe rosu..

Asadar, cu aceste teme si altele mai putin interesante, m-am prezentat la ghiseul "examen scris". Doamna m-a intrebat in ce limba prefer testul. Do you have in Romanian?, am incercat eu marea cu degetul. Oh, no, a zis doamna oripilata (glumesc!). Then English is good. Mi-am luat foaia si m-am facut comoda pe un scaunel intre doua doamne grase, un un individ cu o privire timpa si Soso. Mi-am terminat testul, doamna mi l-a confruntat cu rezultatele, mi-a dat nota zece si m-a trimis pe scaunel. Alt scaunel, in alta zona.. a premiantilor. Intre timp, Soso a tras primul lui loz la partea practica si a reusit sa o sperie pe biata examinatoare inca de la prima curba asa incit nu a apucat sa vada nimic de prin vecini. Doamna Examinator i-a recomandat sa mai exerseze putin, eventual prin cimitir unde sunt aleile largi si toti sunt morti deja. Pe mine a venit aceeasi batrinica distinsa de la inceputul povestirii, m-a luat de asigurarea masinii si ne-am purces la drum. Si-am plecat. Nu i-am mai zis ca conduceam pentru prima oara o masina cu cutie automata caci mi-era sa nu se sperie. Ne-am plimbat noi ca fetele vreo 40315 strazi, ne-am parcat la loc, mi-a dat nota zece, din nou, si m-am asezat pe alt scaunel, in alt sector. Mi-am facut o poza la un domn dragut care m-a pus sa zimbesc (Politica de stat. Pai, ati vazut voi americani tristi, chiar si in pozele de buletin??), mi-am luat carnetul si-am plecat.

Cum va spuneam: aproape drive-thru. Ma mir ca a trebuit sa ma dau jos din masina pentru asta! Dar cu siguranta, in timp se va gasi o solutie. Pai, ce rost are sa faci o intreaga institutie, cu multe sectoare si multe scaunele (fiecare cite o culoare) cind poti inventa un fel de McDrive, cu doar 3 ghisee: unul unde lasi actele, banii si iei testul scris, altul unde dai rezultatele si iei examinatorul si al treilea unde lasi examinatorul si iei carnetul. Ah, si undeva pe drum, cineva iti face poza.

So, acuma numai masina ne mai trebuie! Dar asta este alta poveste, inca neterminata..


17 mai 2004

joi, 13 mai 2004

Stenograma de viata

- What's up, unde esti, man?

- Sunt cu stretchiul, merg west catre O'Hare.

- Ai iesit out deja?

- Am avut un morning order la 4. Peste 30 de minute am un pick-up in downtown la un building si e full pe highway.

- Ai grija unde parchezi sa nu iei ticket de parking. Sharuim o bere mai incolo?

- Trebuie sa trec pe la office sa-mi iau checkul. Dar apoi ies din shift.. dai o bere?

- Eu sunt cheapar, mai bine vii pe la mine, ordaruim si o pizza, sa-ti arat si casa ca e proaspat paintuita.

- Vin dar nu maninc ca abia am luat lunchul.

- Vezi ca pina la 6 nu sunt acasa, dupa ce termin de workuit trebuie s-o duc pe girlfrienda sa chashuiasca un check. Trebuie sa-l sun si pe cable guy sa cancelez barbecuele pe care ziceam ca-l facem in seara asta.

- Ooooh, bullshit!

- Ce e, man?

- Un bou de cabar mi-a taiat fata, era sa intre in mine. Abia mi-am terminat paymentii la masina, e platita out. Daca mai fac vreun accident imi cresc astia insuranceul de nu-mi ajung tipurile sa-l platesc.

- Lasa man, ca iti mai iei un loan pentru alta masina, iti faci si credit historyul (..intraductibil, o sa scriu o poveste despre asta caci e unul din elementele de baza ale aventurii noastre).

- Dar mai am si un customer in masina. Si apoi daca fac accident trebuie sa merg in court (aici pentru orice te duci la proces, chiar si pentru un accident de masina), mai pierd niste bussines days..

- Asta e bad. Ti-a venit socialul (Social Security Number)?

- Da, am inceput sa-mi depun aplicationurile pe la diversi. Sunt busy rau!

- Fac un shower si-ti dau un call. Daca apare ceva te anunt.

- Da, lasa-ma sa stiu.

- Okay, vorbim later! Sa ai fun!

Cam asa arata cea mai scurta convorbire telefonica, mobil-to-mobil, intre doi romani americani, soferi de limuzine in Chicagoland, intr-o zi normala -deci ploioasa in aceasta perioada a anului- de lucru.

Si nu putem incheia fara a va impartasi citeva din lucrurile invatate in ultimele zile.

Pilda lui Nicu Braileanu:

In America, daca nu poti sa-ti permiti:

1. Un pachet de tigari pe zi

2. O masa in oras pe saptamina

3. O masina

4. Un telefon la care sa poti vorbi linistit fara sa-ti faci probleme cit platesti

...ceva nu e in regula cu jobul tau!

Corolarele lu' Stoicescu-Eliescu:

In America, daca ti se pare mult:

1$ parcarea pentru 30 de minute sau spalatul hainelor

1,5$ trenul pina in downtown sau o sticla de cola la 2L

2,15$ galonul de benzina (ultima strigare azi era 2,50$)

4$ juma de kil de somon file sau un hamburgar adevarat

5$ un pachet de Pall Mall sau un polonic de plastic

8$ o sticla de Murfatlar sau un buchet de flori

10$ un suport de banane sau taxa pentru driver licence

12$ un bax de bere sau un tricou de la reduceri

20$ un breakfast la Hooters

50$ o cravata (de fitze dar totusi cravata) sau o pereche de tenisi de firma.

100$ un abonament de telefon cu 1800 de minute incluse sau o amenda daca parchezi pe locurile de handicapati la supermarket

1000$ depozit ca sa-ti faci abonament la telefon (pentru ca nu ai credit history)

...inseamna ca abia ai picat din Romania!!

13 mai 2004

luni, 10 mai 2004

Epopeea continua..

Fratilor, pe linga casa noastra, in afara de polonezi si bulgari traiesc si veverite. Da, veverite. Sunt peste tot, mai-mai sa calci pe ele, prin fata casei, in parcare, peste tot. Asta spune multe despre locul unde ne petrecem o mare parte a timpului, ma gindesc eu. Iar zilele trecute, pe marginea highway-ului (un fel de autostrada dar.. mai mare!) pasteau linistite doua caprioare! Sper doar sa nu ma intilnesc la ghena de gunoi cu un mare urs brun intr-o buna zi, caci nu pare la fel de distractiv. In concluzie, a trebuit sa bat atita drum pina in America ca sa vad o veverita vie, in carne si oase. Si -nu rideti!- sunt la fel ca alea de la Antipa, doar ca nu vorbesc romaneste.. Or fi comestibile, se intreaba sufletul de romana din mine?

Apropo, deunazi Braila a gatit -cu mine pe post de asistent- o superba ciorba de burta cum n-am mai mincat de multa vreme. Asa incit am chemat toti vecinii la noi pentru a consuma bunatatea la care am asortat o slibovita sirbeasca (din pivnita lui Braila de la coltul strazii) plus un vin de Tohani (pour les connaisseurs). Nici nu simti ca ai schimbat peisajul..

Apoi ne-am travestit in Americani si am fost la mall, cum ar veni la noi. De fapt chiar mall ii zice decit ca e putin mai mare decit cel din Bucuresti.. cam de vreo 20 de ori mai mare. Numai parcarea e cit parcul Titan. Am reusit performanta de a nu-mi cumpara nimic. Deocamdata orice costa mai mult de 10$ mi se pare risipa.. dar am descoperit un zacamint de tenisi linga care m-am legat cu lanturi pentru vreo jumatate de ora. Ieri am fost din nou in downtown si am gasit o parte din rai: unul din magazinele one dollar. Puah!! Toate prostiile pamintului (uite, am uitat sa ma uit dupa un suport de banane, parca mi-ar trebui asa ceva!), in special chestii de-ti folosesc in casa, fiecare pentru doar 1$. Binenteles ochiul meu de shoppingara profesionista a observat ca marea majoritate erau "made in china" dar ce conteaza cind le cumperi din buricul downtown-ului, nu? Am cumparat un desfacator de conserve care n-a functionat niciodata, apoi ne-am plimbat putin pe strazi, de data asta pe jos. Ne-am minunat de personajele intilnite. Multi trazniti, merg cintind pe strada, fluierind cit ii tin bojocii, la tot pasul te impiedici de cite un "orb" care cind te vede iti zimbeste hi miss, hi mister si iti intind un pahar de cola de McDo sa le pui un ban acolo. Ne-am dumirit si care-i business-ul adevarat: o parcare in downtown. Ne facem parcare atunci cind om creste mari caci cu doua ore de parcare iti iei o pereche de blugi.

In sfirsit am reusit sa gasesc o parte de Romanica si aici: soselele. Oameni buni, americanii au strazi ca la noi, mai putin craterele imense specific locale (cred ca sunt trade mark Romania, nu au bani americanii sa le cumpere!). In rest, troncane masinile de toate felurile pe orice fel de carosabil, de la aleea dintre blocurile noastre pina la highway-ul cu 8 benzi. Nimeni nu pare deranjat de chestia asta. Americanii astia ori sunt mai nesimtitori ori au suspensii mai bune. Oricum, masina pentru ei este un fel de anexa vitala, fara masina si social security number (un fel de CNP la noi) nu se poate trai. Daca n-ar fi problema cu parcarea ar merge cu masina si pina la vecinul de palier. Din cauza asta au simtit nevoia de a inventa tot felul de chestii care sa poata fi executate fara a-ti da jos fundul de la volan. O stiti pe-aia cu McDrive! Ei bine, aici se cheama drive-thru. Si.. totul e drive-thru. De la spalatoria auto pina la bancomate. Pe toate le poti rezolva in acest mod simplu, te poti si casatori in acelasi sistem. Deh, oamenii sunt grabiti, nu au timp de rochie de mireasa, de nasi, neamuri si alte lucruri desuete.

Date fiind cele de mai sus, in dorinta noastra de a intra in sistem, suntem in cautarea unei masini. De citeva zile stam pe net cu prietenii si cautam masini. Eu mi-as dori o masina mica si usor e parcat in oras (eventual una care sa incapa sub un jeep) dar e greu de gasit asa ceva intr-o tara unde toate sunt mari! Adevarul ca la cite cumparaturi faci o data iti trebuie ceva pe masura sa le transporti, nu?

Gasesti la mina a doua tot felul de exemplare, iti poti lua cu $2000 o masina chiar buna. Noi incercam sa gasim una mai ieftina, undeva sub $1500. Dar sa ne si tina caci eu sunt patita cu Olcitul lu' tata. Oricum, nu-mi e foarte greu sa ma imaginez cu masina in pana in mijlocul pistei de alergare catre cei n$ pe ora -cum v-am zis- de 8 benzi.

Din fericire (!?), americanii se tem ca de dracu de politie si nu prea depasesc viteza legala si nici alte reguli de circulatie caci amenda e cam cit salariu mediu pe economie al unei intregi scari de bloc din Romania. Si regulile de circulatie sunt destul de dubioase (unele dintre ele), cind ti-e lumea mai draga in mijlocul strazii apare un semn de "STOP". Si te opresti. E hilar sa vezi cird de masini care se opresc brusc, pe rind (ca la trecera de cale ferata de la intrarea in 2 Mai) nu e intersectie, nu e nimic si ei se opresc. De obicei sunt locuri pe unde trec copii sau alte animale domestice. Alta chestiune interesanta este ca nu prea exista drumuri cu prioritate. Prioritate are de obicei primul care ajunge. Adica ala mai smecher, pe romaneste.

Desigur, tot in dorinta de a economisi timpul=bani (sau de lene, parerea mea!) s-au mai inventat citeva lucruri. Caci la intrarea pe autostrada doamna taxatoare e out of fashion. In locul sau e un fel de pilnie unde arunci din mers maruntul (daca ai, daca n-ai te dai jos si culegi ce le-a scapat la altii!), aparatul cintareste automat greutatea monedelor si daca da bine masuratoarea iti da drumul la bariera. Daca nu umbli cu cash la tine treci printr-o poarta speciala care, atunci cind te apropii, iti inregistreaza codul de pe aparatul pe care-l ai in parbriz (si pe care l-ai platit deja) si iti ia taxa direct din cont. Sa nu obosesti apasind pe frina. Ceva similar se intimpla si cind treci noaptea printr-o intersectie. Dupa o anumita ora, cind semafoarele sesizeaza miscare dintr-o directie automat se face verde acolo pe unde vii. Un fel de unda verde dar ...vie.

Asa cum stiti, aici nu prea platesti cu cash. Drept pentru care s-a inventat pentru orice ceva care sa-ti usureze actiunile. Daca vrei sa pui benzina, de exemplu, te asezi frumos la pompa, bagi pe dinsa-ntr-insa si ii spui de citi bani sa-ti puna benzina. Apoi te asezi frumos in masina si astepti sa ti se umple rezervorul. Cit iti permiti. Si iti permiti ca galonul de benzina e mai ieftin decit ala de lapte. As vrea sa vad si eu un american care sa puna benzina de 3$ cum pune tata!!

Eu una ma tot minunez de cind am aterizat aici, parca vin de pe Marte. Si chiar vin! Caci cam asa se uita americanii la noi, le iese curiozitatea prin toti porii cind aud de unde venim, parca stau sa intrebe daca am vazut vreodata un televizor dar sunt suficient de civilizati sa se abtina de la intrebari care i-ar putea costa un proces de calomnie.

Deunazi am fost cu Braileanul nostru intr-un magazin (prietenii nostri ne cara cu ei peste tot unde se duc, sarim practic dintr-o masina in alta) de unde si-a cumparat pantofi. Cit s-a parlamentat colegul cu vinzatorul, Soso, care, impotriva parerii generale, ia toate lucrurile foarte in serios, a gasit un dispozitiv care-ti masoara piciorul sa-ti spuna ce numar porti (mai trebuie sa va spun ca au alte numerotatii??). Ei bine, isi indesa Soso al nostru piciorusul delicat cu pantof cu tot in dispozitiv si nu intelegea de ce ii iese cu virgula. Vinzatorul a sesizat la un moment dat si a incearcat sa-i explice ca trebuie sa se descalte mai intii. Soso nu si nu, tot indesa pantoful. La un moment dat vinzatorul a clacat nervos exclamind: where did you find this guy?

Sunt lucruri cu care s-au nascut si pe care le iau ca atare. Noi descoperim roata. Pai, daca v-ar fi dat cineva un suport de banane ati fi stiu la ce foloseste?

PS: S-a facut brusc cald. Cam ca la Bucuresti.

10 mai 2004

marți, 4 mai 2004

Poveste despre America

Ei bine, iata-ne ajunsi in America.. si orice si oricit s-ar povesti nu poate cuprinde decit o particica din ce inseamna tara asta.

Nici nu stiu de unde sa incep!

Povestea incepe acolo unde alti doi romani ajungem in aeroportul O’Hare, trecem cu brio de controlul actelor, primim stampila si aducem amprentele noastre prinos bunatatii Mamei America care ne-a adoptat. Am constat ulterior (si sper sa nu-mi schimb parerea buna pe parcurs) ca nici un american nu are nici o problema cu imigrantii atita vreme cit sunt veniti cu acte. Sau, ma rog, daca cer putini bani cind ii angajezi cu ziua. Noi chiar trezim simpatie spunind de unde venim. Au asa, un fel de respect fata de europeni. Ca, vorba aia, din Europa au venit toti. Si America. Si apoi, pentru ei romani, nemti, francezi sau polonezi tot una. Si nu e neaparat o chestiune ce tine de ignoranta. Pur si simplu e prea departe. Desi am intilnit aici Americani care recunosteau cu inocenta ca pina la 18 ani nu au stiut ca in lume se vorbeste si alta limba decit engleza..

Revin, dupa ce nu ne-au controlat de bagaje, ba chiar am trecut linistita cu o sticla de cico romanesc prin vama, desi ni se spusese ca nici o musca neamericana nu poate trece granita fara acte, am incercat sa ne luam bagajele de pe banda.. care dupa numaratori succesive au iesit mai putine. Desigur, bagajul meu de doamna distinsa se pierduse undeva pe nu se stie unde. Si iata-ma astfel, proaspat emigranta aproape americana cu hainele de pe mine. Problema s-a rezolvat o zi mai tirziu cind am primit valiza direct acasa, putin mai plimbata decit restul gastii. Ei, no problem, life is good. Sau pe romaneste, unii au murit si n-au patit nimic!

Asadar, ridicati cu limuzina de la aerorport, asa pentru impresie, am fost parcati direct in noul sediu unde avem ca colocatar un tinar domn, brailean, la care voi reveni cu detalii. Deocamdata citeva cuvinte despre limuzine, caci sunt primele impresii complet americane. Imi amintesc de cele doua lebede albe, gratioase, care-si dadeau sufletul pe strazile Bucurestiului, doua rable ruginite dar foarte americane pe care un cazino in buricul tirgului le afisa zgomotos prin parcarea de la Universitate… Ei bine, la Chicago sunt o groaza de indivizi care doresc sa plece de la aeroport sau invers in acest mod comod. Daca isi permit, de ce nu? Se cistiga bine pentru ca distractia e destul de scumpa si bacsisurile la fel. Drept pentru care sunt o groaza de romani care isi ocupa timpul ca soferi iar in fata blocului nostru precum si in parcarile din jur poti gasi linistite doua-trei limuzine una linga alta. La noi in parcare sunt doua plus mercedesul colegului de apartament. In gasca pe care am cunoscut-o pina acum sunt patru soferi de limo. Ei lucreaza teoretic program de sofer de taxi. De fapt, muncesc aproape tot timpul. Sunt toata ziua in costum, stam la masa, ne veselim, ridem, glumim, mincam si o data se trezeste statia si dispar.

Apropo, oamenii de aici vorbesc foarte mult la telefon. Si cind zic foarte mult inseamna FOARTE mult. Vorbesc aproape tot timpul la mobil. La noi, printre oamenii pe care ii cunosc, nu sunt telefoane fixe (or fi telefoane fixe in America?). Dar e foate ieftin mobilul si atunci decit sa strige dupa tine mai bine iti dau un telefon. Aici nu exista "bip"! Pentru ca platesti si ce primesti si ce dai. Sunt trista si ranita in amorul propriu de roman care n-a inventat smecheria asta.

Aici totul se plateste. Colocatarul nostru ne-a rugat sa-i trimtem un cec la posta. I-a dat lui Soso o gramada de indicatii, ce sa ceara, cit costa timbrul, unde se baga cecul. Printre altele trebuia sa scrie pe cec citeva cuvinte. Soso i-a zis ca o sa-i spuna aluia de la posta sa scrie el. "Asta costa un dolar!" am aflat cu stupoare. Orice serviciu in plus se plateste.

Prima zi in downtown.. Inainte de toate trebuie spus ca Chicago nu inseamna doar “orasul” Chicago, ci e de fapt Chicagoland. Si cuprinde atit orasul propriu-zis cit si suburbiile, vreo 100. Adica 8 milioane plus inca pe-atit. Intr-una din suburbii stam noi, adica Rosemont. Frumos, in orice moment ridic ochii catre soare, numar pe cerul senin cel putin 5 avioane. E o zona aproape exclusiva de hoteluri gen Mariott (sunt vreo 3 numai in jurul nostru), centre de conferinte si alte cladiri impozante, chestiuni folositoare pe linga un aeroport cit centrul Bucurestiului, care se lauda ca la fiecare 25 de secunde aterizeaza sau decoleaza un avion. Plus noi si un MacDonalds. Ma rog, primele zile n-am vazut decit atit. A treia zi am fost plimbati prin downtown, adica centrul orasului, acolo unde cresc zgirie-norii si casutzele lui Donald Trump. Orasul e pe malul sudic al lacului Michigan. De pe plaja lacul arata ca o mare, caci e mare al naibii lacul asta. De fapt in America totul e mare. In supermarket-uri (care nu trebuie sa mai spun ca sunt mari, nu?) nu exista decit carucioare imense, astia nu cumpara cite o ciocolata, o sticla de cola sau un borcanel de ketchup. La ei totul se vinde ca la noi la Metro: la bax! Bre, nu poti sa-ti iei tu acolo un snickers ceva.. doar la magazinele mici sau in benzinarie. Nu exista pachete de "ciunga" mai mici de 10 bucati.. le-am mai numarat o data, sunt 17 (?!). Bomboanele se vind in niste galeti mari, citronada la bidoane, sampoanele si alte de-astea nu-s mai mici de juma de chil (dar cred ca se apropie de 1kg). Numai berile sunt mici, mici de tot. Cum am intrat intr-un supermaket mi-a trecut orice chef de orice. M-am oprit sa-mi iau cico.. si nu m-am putut decide ce sa iau. Sute de feluri de suc de toate culorile (ca oricum toate sunt facute din E-uri doar). L-am luat pe cel mai ieftin si mai mare. Soso a fost foarte fericit ca a gasit ciocolata Ambasador si apa Borsec, desigur cu eticheta in limba engleza.

Dar revin la prima vizita in downtown. Am gonit niste printre chestii inalte rau care aici se cheama buildinguri, pe stradutele perpendiculare unele peste altele vreo 2 ore. Am facut citeva poze, unele din mers, unele la stop, caci de oprit pe marginea strazii e greu pentru ca pe un numar fix de locuri de parcare incape un numar fix de masini.. iar parcarile amenajate costa 10$ pe ora!! Pai cu banii astia cumperi un bax de bere. Asa ca totul a fost in viteza. Prietenii nostri vorbeau continuu, acolo e aia, dincolo vezi nu stiu ce asa ca n-am retinut mai nimic. Dar o le invat eu si o sa va povestesc pe-ndelete. Oricum, e impresionant si nu prea, pentru ca de la inaltimea celor 1,68m ai mei, o cladire de 20 de etaje sau o suta e fix acelasi lucru. Ce e fascinant totusi e amalgamul de arhitecturi, culmea, deloc chicios. Reusesc sa inghesuie intr-un loc 20-30 de buildinguri diverse, zici ca se sprijina unele de altele iar mai incolo dai de o risipa de spatiu, parcuri imense, tunse, frezate unde.. poti calca iarba linistit. Oamenii pe-aici au un cult pentru verdeata. E plin de liliac si de lalele peste tot. Sunt oameni care numai asta fac, cum incep lalele sa se ofileasca vin pe furis noaptea, le scot si planteaza altele proaspete. Altfel, daca partidul si statul lor nu ar fi preocupate de curatenie s-ar fi murit si aici demult sub gunoi caci cetateanul de rind imi pare ca-la fel de ingalat ca si romanul. Cit vezi cu ochii sunt zone verzi atit de frumos intretinute si peste ele vin mitocanii si arunca gunoaie, gen sticle de suc, ambalaje, ca la noi. Cu singura diferenta ca oamenii astia produc –parerea mea- mai mult gunoi decit produse consuma. Ma intreb de unde iese atita gunoi?

Televizorul.. Avem peste o suta de programe tv. Cind au timp astia sa se uite la atitea programe?? E adevarat ca nu te poti uita la toate caci nu te intereseaza toate dar orisicit, eu obisnuita cu trei programe la Bucuresti, aici sunt total depasita de situatie. Asa ca nu m-am uitat pina acum decit la MTV. Am facut ca la raionul de sucuri.

Romanii din Chicago.. De cind am venit aproape nu am avut ocazia sa vorbesc frumoasa-mi limba de lemn engleza. In jurul sunt mereu romani. In afara de gasca cu care stam ca-n tabara in fiecare zi, aproape oriunde dam peste ei. La supermarket linga noi doi romani la cumparaturi. La service-ul unde am fost cu prietena noastra sa schimbe uleiul (service al unor bulgari altfel) alti romani. Ei, cind am fost la sala de fitness si am constatat ca si trainerul e tot roman am clacat nervos. America noastra e un fel de Romania mai mica. Sau cel putin asa pare. Acum e de inteles de ce proprietareasa unora dintre prietenii nostri -poloneza stabilita aici de peste 25 de ani- nu stie aproape nici un fir de engleza. Nu stie sa zica decit have rent?.. In Chicago sunt 2 milioane de polonezi, nici nu are nevoie de engleza. Noi locuim cu un brailean cam de-o virsta cu Soso, din categoria “un tip umblat prin jumatate de lume, care nu s-a urcat niciodata intr-un avion”. In America din Canada iar acolo a sarit dintr-un container. Dar e un suflet mare, baiat de baiat, ne-a pus la dispozitie lucrurile lui, de la filtrul de cafea pina la lingurite, aspirator sau computerul la care scriu.

Vremea.. hmm, windy city! Windy city asta e al naibii de racoros si -cum ii spune si porecla- bate un vint de te indoaie. De cind am venit singurele momente cind nu imi e frig e atunci cind ma bag in pat. Ma tot uit la cele o mie doua sute treispe maieuri ale mele si ma intreb daca o sa le port vreodata. Ceea ce nu inseamna ca la circa 7-10 grade Celsius nu am vazut femei in rochii de vara si in papuci de plaja! Adevarul e ca daca nu-ti dai fundul jos din masina decit ca intri in magazin, casa, serviciu nici n-ai nevoie da te imbraci cu toate hainele din sifonier.

Ei, si peste toate astea ieri am vazut ceva care m-a adus in pragul unei crize de sufocare (de ris!) caci am descoperit ce sunt capabili sa inventeze Americanii pentru ca mai scoate un ban. N-o sa va povestesc despre carbunii de barbecue tratati cu nu stiu ce chestie de se aprind singuri sau despre biscuitii pe care ii bagi in cuptor si cresc ca niste gogosi. Ceea ce pe mine m-a pus jos este un simplu suport pentru ...banane!!! Costa 5 dolari si arata in felul urmator: pe un fund de lemn e infipt un bat din acelasi material, usor curbat, in virful caruia se afla un cirlig. Acolo se atirna snopul de banane. Sa nu stea saracele culcate. Presupun ca aparatul face parte dintr-o campanie a vreunei asociatii pentru protectia bananelor mari si mici lipsite de aparare in fata gurilor de albi hamesiti. Nu as fi mirata sa aflu ca exista si o varianta de lux a dispozitivului din lemn de mahon cu cirlig de aur masiv inscrustat cu diamante. Pentru ca bananele merita ce-i mai bun, nu? Dar asta face parte din ciudateniile Americanilor care nu mai stiu pe ce sa cheltuie banii, pe de-o parte, si pe de alta parte de unde sa mai scoata un ban cinstit. Te pomenesti ca intr-o zi am sa ma trezesc si eu ca am cumparat asemenea fantasmagorie!

4 mai 2004

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK