Poveste despre America

Ei bine, iata-ne ajunsi in America.. si orice si oricit s-ar povesti nu poate cuprinde decit o particica din ce inseamna tara asta.

Nici nu stiu de unde sa incep!

Povestea incepe acolo unde alti doi romani ajungem in aeroportul O’Hare, trecem cu brio de controlul actelor, primim stampila si aducem amprentele noastre prinos bunatatii Mamei America care ne-a adoptat. Am constat ulterior (si sper sa nu-mi schimb parerea buna pe parcurs) ca nici un american nu are nici o problema cu imigrantii atita vreme cit sunt veniti cu acte. Sau, ma rog, daca cer putini bani cind ii angajezi cu ziua. Noi chiar trezim simpatie spunind de unde venim. Au asa, un fel de respect fata de europeni. Ca, vorba aia, din Europa au venit toti. Si America. Si apoi, pentru ei romani, nemti, francezi sau polonezi tot una. Si nu e neaparat o chestiune ce tine de ignoranta. Pur si simplu e prea departe. Desi am intilnit aici Americani care recunosteau cu inocenta ca pina la 18 ani nu au stiut ca in lume se vorbeste si alta limba decit engleza..

Revin, dupa ce nu ne-au controlat de bagaje, ba chiar am trecut linistita cu o sticla de cico romanesc prin vama, desi ni se spusese ca nici o musca neamericana nu poate trece granita fara acte, am incercat sa ne luam bagajele de pe banda.. care dupa numaratori succesive au iesit mai putine. Desigur, bagajul meu de doamna distinsa se pierduse undeva pe nu se stie unde. Si iata-ma astfel, proaspat emigranta aproape americana cu hainele de pe mine. Problema s-a rezolvat o zi mai tirziu cind am primit valiza direct acasa, putin mai plimbata decit restul gastii. Ei, no problem, life is good. Sau pe romaneste, unii au murit si n-au patit nimic!

Asadar, ridicati cu limuzina de la aerorport, asa pentru impresie, am fost parcati direct in noul sediu unde avem ca colocatar un tinar domn, brailean, la care voi reveni cu detalii. Deocamdata citeva cuvinte despre limuzine, caci sunt primele impresii complet americane. Imi amintesc de cele doua lebede albe, gratioase, care-si dadeau sufletul pe strazile Bucurestiului, doua rable ruginite dar foarte americane pe care un cazino in buricul tirgului le afisa zgomotos prin parcarea de la Universitate… Ei bine, la Chicago sunt o groaza de indivizi care doresc sa plece de la aeroport sau invers in acest mod comod. Daca isi permit, de ce nu? Se cistiga bine pentru ca distractia e destul de scumpa si bacsisurile la fel. Drept pentru care sunt o groaza de romani care isi ocupa timpul ca soferi iar in fata blocului nostru precum si in parcarile din jur poti gasi linistite doua-trei limuzine una linga alta. La noi in parcare sunt doua plus mercedesul colegului de apartament. In gasca pe care am cunoscut-o pina acum sunt patru soferi de limo. Ei lucreaza teoretic program de sofer de taxi. De fapt, muncesc aproape tot timpul. Sunt toata ziua in costum, stam la masa, ne veselim, ridem, glumim, mincam si o data se trezeste statia si dispar.

Apropo, oamenii de aici vorbesc foarte mult la telefon. Si cind zic foarte mult inseamna FOARTE mult. Vorbesc aproape tot timpul la mobil. La noi, printre oamenii pe care ii cunosc, nu sunt telefoane fixe (or fi telefoane fixe in America?). Dar e foate ieftin mobilul si atunci decit sa strige dupa tine mai bine iti dau un telefon. Aici nu exista "bip"! Pentru ca platesti si ce primesti si ce dai. Sunt trista si ranita in amorul propriu de roman care n-a inventat smecheria asta.

Aici totul se plateste. Colocatarul nostru ne-a rugat sa-i trimtem un cec la posta. I-a dat lui Soso o gramada de indicatii, ce sa ceara, cit costa timbrul, unde se baga cecul. Printre altele trebuia sa scrie pe cec citeva cuvinte. Soso i-a zis ca o sa-i spuna aluia de la posta sa scrie el. "Asta costa un dolar!" am aflat cu stupoare. Orice serviciu in plus se plateste.

Prima zi in downtown.. Inainte de toate trebuie spus ca Chicago nu inseamna doar “orasul” Chicago, ci e de fapt Chicagoland. Si cuprinde atit orasul propriu-zis cit si suburbiile, vreo 100. Adica 8 milioane plus inca pe-atit. Intr-una din suburbii stam noi, adica Rosemont. Frumos, in orice moment ridic ochii catre soare, numar pe cerul senin cel putin 5 avioane. E o zona aproape exclusiva de hoteluri gen Mariott (sunt vreo 3 numai in jurul nostru), centre de conferinte si alte cladiri impozante, chestiuni folositoare pe linga un aeroport cit centrul Bucurestiului, care se lauda ca la fiecare 25 de secunde aterizeaza sau decoleaza un avion. Plus noi si un MacDonalds. Ma rog, primele zile n-am vazut decit atit. A treia zi am fost plimbati prin downtown, adica centrul orasului, acolo unde cresc zgirie-norii si casutzele lui Donald Trump. Orasul e pe malul sudic al lacului Michigan. De pe plaja lacul arata ca o mare, caci e mare al naibii lacul asta. De fapt in America totul e mare. In supermarket-uri (care nu trebuie sa mai spun ca sunt mari, nu?) nu exista decit carucioare imense, astia nu cumpara cite o ciocolata, o sticla de cola sau un borcanel de ketchup. La ei totul se vinde ca la noi la Metro: la bax! Bre, nu poti sa-ti iei tu acolo un snickers ceva.. doar la magazinele mici sau in benzinarie. Nu exista pachete de "ciunga" mai mici de 10 bucati.. le-am mai numarat o data, sunt 17 (?!). Bomboanele se vind in niste galeti mari, citronada la bidoane, sampoanele si alte de-astea nu-s mai mici de juma de chil (dar cred ca se apropie de 1kg). Numai berile sunt mici, mici de tot. Cum am intrat intr-un supermaket mi-a trecut orice chef de orice. M-am oprit sa-mi iau cico.. si nu m-am putut decide ce sa iau. Sute de feluri de suc de toate culorile (ca oricum toate sunt facute din E-uri doar). L-am luat pe cel mai ieftin si mai mare. Soso a fost foarte fericit ca a gasit ciocolata Ambasador si apa Borsec, desigur cu eticheta in limba engleza.

Dar revin la prima vizita in downtown. Am gonit niste printre chestii inalte rau care aici se cheama buildinguri, pe stradutele perpendiculare unele peste altele vreo 2 ore. Am facut citeva poze, unele din mers, unele la stop, caci de oprit pe marginea strazii e greu pentru ca pe un numar fix de locuri de parcare incape un numar fix de masini.. iar parcarile amenajate costa 10$ pe ora!! Pai cu banii astia cumperi un bax de bere. Asa ca totul a fost in viteza. Prietenii nostri vorbeau continuu, acolo e aia, dincolo vezi nu stiu ce asa ca n-am retinut mai nimic. Dar o le invat eu si o sa va povestesc pe-ndelete. Oricum, e impresionant si nu prea, pentru ca de la inaltimea celor 1,68m ai mei, o cladire de 20 de etaje sau o suta e fix acelasi lucru. Ce e fascinant totusi e amalgamul de arhitecturi, culmea, deloc chicios. Reusesc sa inghesuie intr-un loc 20-30 de buildinguri diverse, zici ca se sprijina unele de altele iar mai incolo dai de o risipa de spatiu, parcuri imense, tunse, frezate unde.. poti calca iarba linistit. Oamenii pe-aici au un cult pentru verdeata. E plin de liliac si de lalele peste tot. Sunt oameni care numai asta fac, cum incep lalele sa se ofileasca vin pe furis noaptea, le scot si planteaza altele proaspete. Altfel, daca partidul si statul lor nu ar fi preocupate de curatenie s-ar fi murit si aici demult sub gunoi caci cetateanul de rind imi pare ca-la fel de ingalat ca si romanul. Cit vezi cu ochii sunt zone verzi atit de frumos intretinute si peste ele vin mitocanii si arunca gunoaie, gen sticle de suc, ambalaje, ca la noi. Cu singura diferenta ca oamenii astia produc –parerea mea- mai mult gunoi decit produse consuma. Ma intreb de unde iese atita gunoi?

Televizorul.. Avem peste o suta de programe tv. Cind au timp astia sa se uite la atitea programe?? E adevarat ca nu te poti uita la toate caci nu te intereseaza toate dar orisicit, eu obisnuita cu trei programe la Bucuresti, aici sunt total depasita de situatie. Asa ca nu m-am uitat pina acum decit la MTV. Am facut ca la raionul de sucuri.

Romanii din Chicago.. De cind am venit aproape nu am avut ocazia sa vorbesc frumoasa-mi limba de lemn engleza. In jurul sunt mereu romani. In afara de gasca cu care stam ca-n tabara in fiecare zi, aproape oriunde dam peste ei. La supermarket linga noi doi romani la cumparaturi. La service-ul unde am fost cu prietena noastra sa schimbe uleiul (service al unor bulgari altfel) alti romani. Ei, cind am fost la sala de fitness si am constatat ca si trainerul e tot roman am clacat nervos. America noastra e un fel de Romania mai mica. Sau cel putin asa pare. Acum e de inteles de ce proprietareasa unora dintre prietenii nostri -poloneza stabilita aici de peste 25 de ani- nu stie aproape nici un fir de engleza. Nu stie sa zica decit have rent?.. In Chicago sunt 2 milioane de polonezi, nici nu are nevoie de engleza. Noi locuim cu un brailean cam de-o virsta cu Soso, din categoria “un tip umblat prin jumatate de lume, care nu s-a urcat niciodata intr-un avion”. In America din Canada iar acolo a sarit dintr-un container. Dar e un suflet mare, baiat de baiat, ne-a pus la dispozitie lucrurile lui, de la filtrul de cafea pina la lingurite, aspirator sau computerul la care scriu.

Vremea.. hmm, windy city! Windy city asta e al naibii de racoros si -cum ii spune si porecla- bate un vint de te indoaie. De cind am venit singurele momente cind nu imi e frig e atunci cind ma bag in pat. Ma tot uit la cele o mie doua sute treispe maieuri ale mele si ma intreb daca o sa le port vreodata. Ceea ce nu inseamna ca la circa 7-10 grade Celsius nu am vazut femei in rochii de vara si in papuci de plaja! Adevarul e ca daca nu-ti dai fundul jos din masina decit ca intri in magazin, casa, serviciu nici n-ai nevoie da te imbraci cu toate hainele din sifonier.

Ei, si peste toate astea ieri am vazut ceva care m-a adus in pragul unei crize de sufocare (de ris!) caci am descoperit ce sunt capabili sa inventeze Americanii pentru ca mai scoate un ban. N-o sa va povestesc despre carbunii de barbecue tratati cu nu stiu ce chestie de se aprind singuri sau despre biscuitii pe care ii bagi in cuptor si cresc ca niste gogosi. Ceea ce pe mine m-a pus jos este un simplu suport pentru ...banane!!! Costa 5 dolari si arata in felul urmator: pe un fund de lemn e infipt un bat din acelasi material, usor curbat, in virful caruia se afla un cirlig. Acolo se atirna snopul de banane. Sa nu stea saracele culcate. Presupun ca aparatul face parte dintr-o campanie a vreunei asociatii pentru protectia bananelor mari si mici lipsite de aparare in fata gurilor de albi hamesiti. Nu as fi mirata sa aflu ca exista si o varianta de lux a dispozitivului din lemn de mahon cu cirlig de aur masiv inscrustat cu diamante. Pentru ca bananele merita ce-i mai bun, nu? Dar asta face parte din ciudateniile Americanilor care nu mai stiu pe ce sa cheltuie banii, pe de-o parte, si pe de alta parte de unde sa mai scoata un ban cinstit. Te pomenesti ca intr-o zi am sa ma trezesc si eu ca am cumparat asemenea fantasmagorie!

4 mai 2004