luni, 25 februarie 2008

Unde e mai nashpa? Let’s blog about that!

Assumptions: Sa presupunem ca suntem impartiti in doua tabere: o parte dintre noi aici si o parte acolo. Nu definim strict conceptele de aici sau acolo, total neimportant, e doar o chestiune de sistem de referinta. Sa zicem variabile convenabil alese.

Am citit deunazi un comentariu pe blogul Lolei si am ris: „Sunt un roman simplu ce vreau impreuna cu un prieten si parintii lui sa plecam din Romania in State pentru o viata mai buna si pentru a scapa de tara asta mizera cu toti boschetarii, handicapatii si TIGANII de aici..”

Dar nu e de ris!Ce mi-a placut la nesfirsit e ca Lola a incercat sa raspunda politically correct domnului in cauza, asa ca sa nu fie doamne-fereste dezamagit cind o sa constate ca tigani deghizati in alte neamuri si culori sunt peste tot. Dar cred ca omul deja plecase, se imbarcase catre pomul laudat, asa ca n-a mai auzit.

Si atunci mi-a revenit din nou intrebarea: unde-i dom’le mai nashpa si de ce? O lume perfecta nu exista si oriunde ai fi ajungi la un moment dat sa faci o lista cu „asta da” si „asta nu”, tragi linie si aduni in josul paginii. Ce-ti da la sfirsit impreuna cu bunul simt si gradul de masochism din ADN iti spun unde iti e locul.

Asadar, arunc o provocare catre cei care sunt aici (oriunde ar fi aici asta!): unde e mai nashpa? Care sunt cele trei to cinci motive pentru care aici e mai bine decit acolo? Si invers, neaparat!

Lola, Amalia, Ina, Simona, Provincia, Romania, Personajul Colectiv.. whatever! Oameni si femei! Lume, lume! Zice tu cum e mai bine!

Scrie-mi pe adresa dona at donazz dot com si publicam aici. Cite capete atitea pareri si experiente. Un roman simplu informat face cit doi si unde-s multi puterea creste. In traducere libera: United We Stand!

duminică, 17 februarie 2008

Atentie, romani traverseaza America! (IV)

Merge MGS-ul, drumu’ si minutu’!

Am parasit Miami dupa mai bine de o saptamina, nu fara regrete. Inca doua-trei zile si as fi inceput sa-mi caut de lucru in peninsula. Ca, in afara de pasaport, nu prea mai aveam mare lucru de luat din Chicago. Cred ca m-as putea obisnui cu vara asta perena, mi-am zis cu naduf in timp ce-mi scoteam geaca din fundul valizei.

Ca sa nu ne omoare schimbarea brusca de tonus, am mai poposit vreo doua zile mai la nord. Caci dupa nici doua ore de mers am obosit, m-am legat de un palmier si am plins ca nu vreau acasa. Marriott, primitor, mi-a mai dat un pat moale in Boca Raton. Care e ca o statiune de bai, nu ca un raton ..boca.. sau cum s-ar mai putea crede. Cam ca pentru virsta a doua spre a treia, frumos si verde, nu bogat dar civilizat. Dar nu s-a nimerit cu starea noastra de spirit, caci noi eram in the mood pentru lux, opulentza, stralucire, luat ochii. Chestii! Asa ca ne-am imbarcat, cu aparatul foto de git, catre locatia numita in atributele de mai sus. Si anume Palm Beach. Impreuna cu sora saraca West Palm Beach.

Palm Beach e asa cum si-ar imagina orice om (trecut de virsta pubertatii) raiul daca ar inchide ochii. Soseaua perfecta se intinde cu curbe largi in fata, pe dreapta oceanul verde, in stinga rinduri rare de case. Am zis case?! Pardon, vile, mansions, casoaie, viloaie.. nu stiu cum sa le zic! Pe stradutze intortocheate se ascund la vedere in spatele gardurilor vii de 5 metri mici raiuri din caramida si lemn, semnate de diversi insi cu nume de arhitecti cunoscuti. In spatele „casei”, ridicata pe picioroange, se leagana in vint o barca alba. In fata, un Bentley (sau Mercedes de colectie, dupa gust!) cu geamurile cascate se aeriseste la soare.

Cum treci podul inapoi pe continent (Palm Beach e o fisiie de pamint lungita pe linga malul oceanului) se ridica exact sub nas buildinguri inalte de West Palm Beach. Un oras care arata atit de nou de parca ar fi fost construit ieri. Daca am fi mers in sens invers probabil m-ar fi impresionat. Dar venind dinspre Palm Beach, orice bloc oricit de frumos imi parea doar un alt Centru Civic pe bulevardul Victoria Socialismului (pentru cine-si mai aminteste). Altfel, nici un termen de comparatie intre cele doua.

Punctaj maxim totusi la locuri de parcare.

La o aruncatura de bat, nici zece ore de condus in pas saltat, zace Atlanta. Aproape de mijlocul tarii, exact in drumul nostru. Atlanta, Georgia on my mind.. Pe care am batut-o cu piciorul o zi intreaga. Atlanta se lauda cu patru lucruri: cel mai mare nod aerian de pe continent, bifat Olimpiada in 96 care a lasat in urma un ditai parcul si o placa memoriala cu cei care si-au sacrificat banii, timpul si viata in acest scop, sediul CNN precum si Coca-Cola headquarters impreuna muzeul cu acelasi nume. Intre timp au construit si cel mai mare acvariu din lume la muzeul da pesti. Nu mi s-a intimplat in niciun loc pe care l-am vizitat in viata mea lunga si deasa sa vad atita consens in recomandarile turistice. Si nici n-am avut vreun ghid mai original ca cersetorul care ne-a ocolit doua strazi ca sa ne spuna povestea lui si caruia i-am dat doi lei verzi.. doar omul s-a deranjat!

Am tratat cu dispret atit acvariul cit si istoria coca-cola (sau cocai-cola sau coca-colei?!) dar n-am scapat de vizita la CNN, aceasta Mecca a jurnalistilor din toata lumea, uniti-va, amen! Dupa un tur complet pe orbita si dupa ce am admirat bustul tatucului Ted Turner pe culoarele institutiei, mi-am zis ca tablourile lu’ nenea Marriott si cultul personalitatii de la mine de-acasa sunt de-a dreptul decente.

Oricum, pe tot parcursul turului intreprins pe un traseu oarecum paralel cu cel al angajatilor, m-am tot intrebat cum i-o fi venit Tatucului ideea de a isi expune angajatii ca niste pesti in acvariu dar mai ales cum de n-a facut si Sirbu acelasi lucru la Protv?!

M-am uitat la redactia de stiri formata din sute de birouri la care lucrau sute de reporteri, redactori si editori si mi-am ris melancolic in barba amintindu-mi cum reciclam bucatile de hirtie pentru stiri cu ani in urma, cum aveam o redactie formata din 3 reporteri din care doi noi care habar n-aveau sa dicearna ce e important si ce nu dintr-o conferinta de presa. Cum inregistram stiri de la alte posturi de radio, le modificam si le dadeam o ora mai tirziu, ca nu platisem Mediafaxul si nici parola aia furata nu mai mergea.

Cu aceste ginduri si altele mai grele am parasit Atlanta prin traficul greu de rush hours si ne-am intors la treburile noastre.

Another year another buck! Fie ca amintirile sa odihneasca in pace!

duminică, 10 februarie 2008

Atentie, romani traverseaza America! (III)

Un an nou mai la sud

A venit vara. Brusc. La o curba, am deschis geamul si a intrat curent caldut. Mergeam de vreo .. dar cine mai stie cite ore.. sa fie vreo 6-7, mai verificam pe la popasuri temperatura dar tot frig era. Si ma gindeam eu, oare cum o fi cu schimbarea asta de temperatura. Pe continent e racoare, la Chicago e chiar frig al naibii, bate un crivat ca-n povestile lui Andersen, la Nashville era frigutz, cam de geaca de ski inchisa pina-n git. Si a tot fost frig pina ne-am dat drumul in jos pe peninsula Florida (o fi bun apelativul?). Strabatusem tot statul Georgia de la un cap la altul si nimic. Ei bine, abia trecusem de Jacksonville ca s-a intimplat. La prima oaza (popasul pe marginea autostrazii americanii il numesc oasis) am schimbat cizmele cu slapi, am dat jos pulovarul si am pus tricoul, mi-am suflecat blugii si-am tras aer in piept! Caldut!

Inca doua-trei gari si ajungem. Ei, au fost mai multe, dar pe vreme frumoasa toate par mai bune. Life is good!

Miami.. asa cum mi-l amintesc. South Beach asemenea. Adica de bine. Gasesc ca lucrurile bune nu trebuie sa se schimbe. Nicio uimire noua, aceiasi zgiriie-nori mici. Downtown-ul in continuare mai uritzel decit Chicago. Dorel tot acolo si tot primitor. Placut, 25-27 de grade constant. Plaja, piscina, pina colada, soare, poze multe, revelion. Ei, revelionul in South Beach e ca revelionul in piata Universitatii combinat cu Festivalul berii doar ca in toiul verii si pe malul oceanului. Si fara Directia 5. Politia a inchis circulatia auto pe Ocean Dr. Circiumile au rupt rindurile si-au navalit in strada. Muzica tare ca-n Vama Veche (decit ca fara manele sau Jimmy Page). Mincaruri si arome mexicane, cubaneze, italiane, japoneze, seafood, sushi. Vin, sampanie, bere, sake, margarita. Salute si hai noroc! Voiosie si foscaiala. Lumea sta la coada in fatza ceasului sa-si faca poze cu Anul Nou?!

La 12 noaptea se da de la Primarie cu articifii pe deasupra marii, chiuim de veselie, numaram pina la zero, ne imbratisam si-apoi ce sa vezi.. se lasa linistea?! Lumea purcede catre masini in liniste si in sir indian, cu sandalele in mina. Cum ar veni, s-a bifat evenimentul, hai naibii la somn ca iar incepe un an nou si am atita de lucru, trebuie sa platesc credit cardurile alea, si impozitul pe casa, si acu’ vine si Valentine’s Day.

Si ma asez eu pe-o piatra sa privesc lumea trecind valuri-valuri. Ca parcasem la etajul 6 al unui parking garage si ma gindeam ca pina ies cele citeva sute de mii de masini parcate mai jos am timp sa mai reflectez un pic.

La noi in America (sic!), cu mici exceptii si in functie de stat si de legile fiecaruia, barurile se inchid la 2 noaptea. Spre dispretul tuturor betzivilor pe care-i cunosc. Citeva mai rebele se inchid la 4am. Restaurantele, in majoritatea lor, nu sunt deschise dupa miezul noptii. Iar duminica dupa 10pm poti linistit sa mori de foame, ca in afara de McDo, doar daca esti de-al locului mai gasesti un locsor care sa-ti serveasca un crevete ceva. Poate. Mda, in acest context face sens revelionul incheiat la ora 1 am, nu?

Si ca sa nu ma simt chiar stinghera intr-o lume in care inca mai gasesc motive de uimire sau poate doar ca sa ma obisnuiesc cu pamintul (vorba bancului!), noul an mi-a scos in cale si modelul manelistului american jmecher: negru cu maiou alb, intre dinti, ca pe-o bijuterie, poarta o scobitoare, conduce un Pontiac rosu modificat ale carui usi se deschid vertical si desigur sunt deschise pentru ca trebuie sa se auda hip-hop-ul de ghetou, bubuind dintr-un sistem audio de cel putin zece mii de parai. Cam de trei ori mai mult decit valoarea masinii. Si asta intr-o mare de masini, intr-un trafic infernal. O manelista bronzata rau cu buze groase si rosii, cu sandalele aurii, urla de bucurie, alearga si sare in masina din mers. Amindoi privesc in jur, scrutind orizontul cautind invidia din ochii martorilor. Ma prefac invidioasa, imi iau trepiedul si aparatul foto si ma duc sa ma culc. S-a mai dus un an de America!

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK