Indianapolis

Cit ne-am uitat noi ani de zile la cursele de Formula 1, la televizor, ascultindu-l pe Miki Alexandrescu, acel Lucian Mindruta al curselor de masini, si ne intrebam retoric cum facem sa vedem si noi acolo, pe viu, cum ne sparg timpanele motoarele si cum arata asa “in carne si oase” o masina Ferrari de F1…

Asa ca scopul principal al vizitei noastre pe teritoriul USA a fost indeplinit, partial. Caci de cum am ajuns, acum aproape 2 luni, am gasit aici un adevarat fan club printre prieteni. Zis si facut! Am luat bilete cu o luna inainte sa nu carecumva sa nu gasim la fatza locului, mai ales ca fatza locului e cam departe, in statul vecin. Si anume, Indiana.

S-au facut pariurile, s-au cercetat site-urile in vederea informarii cit mai amanuntite asupra ultimelor evenimente (caci cine are timp sa se uite la televizor?!) si hartile pentru optimizarea drumului pina acolo.

Si iata-ne intr-o frumoasa dimineata de duminica, la ora 5 jumate cu ochii cirpiti de somn, majoritatea dupa doar 2-3 ore de somn (caci cine are timp de somn?!) si cu multi oz de cafele dupa noi, suindu-ne in cele patru masini puse la dispozitie de organizatori.

Am facut un pit stop pe drum, pentru dezmortire, numaratoare si alte chestiuni tehnice si, iata-ne la 9 jumate in localitatea Indianapolis. Ce-am vazut noi a fost suburbia unde se desfasoara cursa si unde o data pe an, localnicii fac afaceri monstruoase.. un fel de Vama Veche. Pe drumul principal, spre intrarea pe circuit, mai multi decit politisti nu erau decit localnicii care vindeau te miri ce de la citronada pina la dopuri de urechi (sa nu surzesti in timpul cursei), plus cei cu pancarde “Parking for only 10$”. Ten bucks daca parcai la mama zmeilor caci cum te apropiai de locul cu pricina pretul crestea pina la 40$. Am gasit si noi calea de mijloc, printre Ferrari-uri, decapotabile si alte masini de mari fitze si ne-am strecurat in curtea unui domn care ne-a inhatat scurt 20 $ pentru fiecare masina.

Un fel de Romania mai civilizata. Numai bisnitzarii mai lipseau.. de fapt, am constatat ulterior apropiindu-ne de intrare, ca nici ei nu lipseau, decit ca erau blonzi si spalati. Si foarte simpatici! Unul dintre prieteni a reusit sa-si piarda biletul lui si al prietenei pe parcursul a 200 de metri. Drept pentru care s-a imprietenit cu un domn distins care i-a dat alte doua pentru “numai“ 120$. Plus un sfat: fuck the money, enjoy your fucking life!

Dupa ce aproape am dat roata circuitului si ne-am gasit locurile de pe bilete, s-au calculat si recalculat unghiurile cu vizibilitate, s-a refacut socoteala, ne-am mutat intr-un alt loc mai bun si ne-am pus pe asteptat .. Intre timp am facut putina plaja, o baie de soare asortata cu una de bere (ce bine sa nu fii sofer!!). Ne-am uitat cu binoclul (ce baiat destept a fost ala care s-a gindit la un binoclu!) dupa fetele alea celebre de la standuri, ne-am minunat ce de neamuri adunate intr-un singur loc si am cascat gura la echipa de fani Ferrari profesionisti, vopsiti si deghizati. Intr-un final dramatic a inceput cursa, cind soarele era deja de-o sulita deasupra capului.

Desi majoritatea evenimentelor s-au desfasurat pe portiunea noastra de vizibilitate eu am reusit sa nu vad nici unul pentru ca imi tot luau ochii primele masini (adica Ferrariurile) si..hmm.. trebuia sa ma astept ca astora sa nu li se intimple nimic!! Am incercat, culmea culmilor sa fac si niste poze, in risul tuturor. Nu m-am prins de ce rideau pina am constatat ca pina sa se declanseze aparatul treceau toti, de la Schumacher pina la ultimul Minardi!

Cursa a fost fenomenala, n-am vazut mare lucru in afara de niste chestii mici si foarte rapide, colorate, care faceau vrrrrrrrrrrrrmm o fractiune de secunda prin fata noastra si-apoi dispareau. Noroc cu ecranul imens din fata care ne mai dadea o reluare, o imagine, un laps remaining, o ordine ceva..

Dupa ce am fiert la propriu cele doua ore regulamentare si a cistigat, evident, Schumacher am facut o mica sedinta ad-hoc cu Soso si am decretat ca a fost foaaarte frumos dar data viitoare ne uitam la televizor!

Drumul inapoi a fost mai problematic deoarece toti cei ~40.000 de oameni care venisera (dupa aprecierile specialistilor din rindurile noastre) plecau cam pe acelasi drum. Cu greu am reusit sa iesim in autostrada, dind din coate. Rezolvarea a fost simpla si la mintea cea mai de pe urma: ne-am oprit in prima circiuma de pe marginea drumului, un local tipic american, unde toti cei 5 clienti (probabil fideli!) s-au uitat la noi ca la o nunta de extraterestri, cu masa noastra de 20 de persoane.

-Where are you from?

-Romania!

-Of, some kind of italian, isn’t it?

-Kind of..

Asadar, dupa aproape 15 ore de drum, am ajuns inapoi acasa pe seara. Obositi, plini se praf, arsi de soare, putin mai surzi (caci cine sa-si puna dopurile in urechi?) dar… satisfacuti complet. Experienta a meritat. Nu l-am vazut noi pe Schumacher, nici bataia cu sampanie de la sfirsit si nici macar fetele alea celebre DAR.. am fost acolo!

Cum zice Soso: “Iar e bine!”

24 iunie 2004