Dupa o leneveala de aproape doua luni, socotind si saptaminile din Romania de dinaintea plecarii, aproape ca imi pierdusem reflexele de a munci. Mi-am dat seama brusc si periculos -mi s-a luat asa, ca o ceata de pe ochi- ca “o viata avem si pe-aia o muncim”! Din clasa a 7-a n-am mai avut o asemenea vacanta. Sa nu ai nimic de facut.. in afara de micile comisioane ale prietenilor care.. muncesc si, desigur, nu au timp. Adica platit facturi, facut cumparaturi, dus si adus diverse din diverse locuri, facut mincare si hranit populatia muncitoare. In rest, trai pe vatrai! Poze, plimbari prin downtown, internet cit e ziua de lunga, barbecue, shopping cu fetele in zilele lor libere..
Ei, dar toate se platesc, mai ales bill-urile. Asa incit, intr-o buna zi mi-a ajuns cutitul la os si am inceput serios sa-mi caut de lucru. Am trimis munti de Resume-uri (aici nu se cheama CV-uri, deh, Americanii..), am facut sute de scrisori de intentie si am fost chiar la citeva interviuri. Am reusit chiar sa ratez unul pentru ca m-am imbracat necuvincios, adica in blugi. Si eu care credeam ca blugii sunt un fel de semizei aici, ca doar din ei s-au hranit citeva generatii!! Ar trebui mai mult respect pentru blugi totusi. Parerea mea!
Deci, in plimbarile noastre de fete prin mall-uri, intr-o buna zi am nimerit impreuna cu Cristina (cred ca-mi poarta noroc!) in Sears. Sears-ul asta e un fel de magazinul Unirea. Si sunt situate in mall-uri, adica acele locuri superfensi unde se plimba Americanul de rind cind nu are ce face si merge shopping. Woodfield Mall –adica cel din povestirea noastra- e unul din cele mai frumoase din zona, cel putin asa zice Cristina care e profesionista in materie.
Revin. Am intrat cu Cristina, ne-am asezat la un computer special amenajat pentru Applications si mi-am bagat datele personale. Cine sunt, ce vreau, unde m-am nascut, ce am mincat pina la virsta asta, unde am lucrat.. Apoi am completat un chestionar de intrebari fara de care nu te baga nimeni in seama nicaieri. Aici a intrat Cristina in actiune, raspunzind CORECT la intrebari gen “daca vedeti vreun coleg furind din magazin ce faceti?” sau “care e primul lucru pe care il faceti daca un customer varsa un pahar de apa pe jos, in magazin?”. Pina la urma nu conteaza cine esti, de unde vii si ce-ai facut, conteaza sa stii raspunsurile la interbarile din chestionar. Si anume, conteaza sa fii un cetatean educat in spiritul acestei tari. Corect, piricios si istet dar numai cind e vorba de banii firmei etc.
Se pare ca din nou Cristina a avut dreptate caci dupa ce am introdus toate datele am primit instantaneu raspuns sa ma arat la departamentul de HR. M-am dus.. Buna ziua, eu sunt… eu vreau.. m-au luat cucoanele de-acolo, m-au dat din mina in mina, mi-au explicat cum merg lucrurile, mi-au pus niste foi in fata la semnat, mi-au pus o groaza de intrebari gen cum platesc taxele si cum vreau sa-mi fie platit salariul, chestii la care abia pricepeam intrebarea daramite sa mai stiu si raspunsul. Oricum, am reusit sa scap din ghearele lor, angajata, dupa mai putin de o ora. Ametita si cu un brat de pliante despre instructiunile de folosire, coduri de comportament, politica firmei si trimitere la testul de droguri (nu te angajeaza nimeni daca nu-ti faci drug testul). Phui, dar astia se misca repede, nu gluma.
Mi-au facut programul si, dupa o saptamina, eram, alaturi de un gras si o urita mica, la computere, facind training online. Iar trainingul asta.. mmm.. o dulceata nu alta, am ris si-am plins, in gind desigur, e de vazut. Un program foarte bine facut altfel, cu poze si filmulete, cu sagetzele si scheme colorate sa inteleaga si ultimul idiot –pardon persoana cu disabilities- cum merge treaba. Am invatat o groaza lucrusoare foarte instructive. Am invatat cum se lucreaza cu handicapatii –care nu sunt hadicapati ci persoane cu disabilities-, am invatat ca atunci cind un coleg face ceva care te deranjeaza nu ii atragi atentia ci te duci si-l pirasti direct la supervisor, am invatat ca acolo unde scrie ca nu ai voie chiar NU ai voie sa pui mina, si nu prea ai voie decit sa muncesti. Am invatat ca orice ar spune customerul si cit ar fi de ciufut chiar daca iti vine sa-l pleznesti primul lucru pe care il faci e sa-ti ceri scuze. Am invatat ca face parte din obligatiile de serviciu sa fii nice cu toata lumea, sa fii vesel mereu si sa n-ai nici o grija alta decit a firmei, implicit ale clientului. Dar mai intii de ale firmei. Am invatat ca daca vreun coleg face greseala sa ma invite la o cafea, poate fi dat afara pentru hartuire sexuala. Si altele..
Am trecut apoi pe la security unde un nene cu fata de gorila m-a privit suspicios si intens pina m-a inregistrat in sistemul lui intern. Apoi mi-a aratat in ce sector trebuie sa-mi parchez masina –nici mai la stinga nici mai la dreapta- si cum funtioneaza camerele de luat vederi. Adica un fel de “ai grija cum umbli, suntem cu ochii pe tine”!!
Dupa acest training serios (am dat si examen, dupa fiecare sectiune invatata dadeam un test ca la scoala) m-au aruncat in gura lupilor on the floor, adica in magazin. Aici m-au dat iar din mina in mina pina-n fund la taxatoare de la un supervisor la altul de nu mai stiam care imi e sef si care coleg. Altfel, m-am dumirit eu cum vine treaba, astia au pus lupul paznic la oi! Caci sunt MCA la departamentul Juniors (adica acolo unde se vind hainutze exact pe gustul meu). MCA-ul asista customerul cu indicatii pretioase (daca doreste el, nu ai voie sa te bagi in sufletul lui) si face “curat” dupa ce trece vijelia cumparatorului. Caci oamenii astia au greble in loc de miini, se impiedica in propriile lor picioare, nu mai zic de rafturile de haine si lasa mormane de lucruri imprastiate pe unde trec, inclusiv gunoi. Si asta indiferent de rasa, nationalitate, sex sau religie.
Oricum, de cind sunt aici am constatat doua lucruri care m-au uimit pina peste poate. Unul, oricit ai fi de prost vorbitor de engleza nimeni nu e surprins daca ii spui ca nu intelegi ce tot da el din gura. De la cea mai tifnoasa cucoana pina la cel din urma coleg, toti repeta ce-au spus, eventual dau si explicatii din miini sa fie clar. Si doi, toti sunt nice! Toti iti zimbesc, toti sunt gata sa te ajute in orice moment, zici ca s-au nascut si respira cu un singur scop, sa fie acolo cind ai nevoie de ei. Nimeni nu bombane, nimeni nu ciriie. Mie personal mi se pare infricosator pentru ca parca deja simt cum mi se dezvolta cultul personalitatii. Ajungi sa crezi ca toti te plac peste masura! Nu e nimic mai infricosator decit o multime de oameni veseli si binevoitori care par ca nu alta treaba in viata decit sa il imbogateasca pe domnul Sears sau cum l-o chema pe sefu'.
Altfel, ma distrez, mi-am gasit si o prietena umana pe care o cheama.. Donna. Are vreo 50 de ani, nu-i tace gura o secunda, ii stie pe toti si locul tuturor lucrurilor si ma tiraste dupa ea peste tot unde merge. Deja toti ne striga “cele doua done”!
E fain la Sears: good life, great price! Vorba sloganului..
1 iulie 2004
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu