marți, 12 septembrie 2006

De ce mi-a fost dor de Romania si invers

Titlul acestei povestiri ar putea parea confuz si chiar este. Asta din doua motive: unu, eu insami sunt confuza si doi, nu e de saga (Soso tocmai a scos expresia asta de la naftalina si merita mentionata!) cu exprimarea iresponsabila a unui tumult de sentimente intr-un biet titlu.

Deci (si nu e o concluzie!), se facea ca se implineau aproape doi ani de cind parasisem casa batrineasca, praful bucurestean, prietenii si restul de zgomote aferent. Eu deveneam din ce in ce mai nelinistita pe masura ce sifonierul se umplea de lucrusoare despre care nu aveam cum sa le arat la fete cum imi stau iar povestile dinspre si catre Romania se rareau fiecare fiind plecat cu ale lui pe cimpiile de care se simtea responsabil. Si, in plus, aveam o valiza de cadouri care nu-si mai incapeau in piele. Si atunci un nor de panica m-a invaluit. Caci ce e mai rau decit sa mori? Sa te uite lumea! Soso, consecvent cum il stiti, raminea insa in continuare nesimtitor la durerea mea de filfizoanca Americanizata si ntzitzia condescendent la orice incercare a mea de a deschide subiectul unei plimbari pina la capatul celalalt al pamintului. Apropo, zice Soso ca daca sapi suficient de adinc in Romania ajungi direct in Hawaii. Ce mai asteptati? Nu stiu daca am retinut eu bine tinutul dar mie asa mi-ar placea.

Citeva luni am pieptanat internetul pe toate partile. Apoi mi-am depus demisia la hotel de vreo cinci ori in semn de protest la elanul aproape indecent al Americanilor de a munci asa tot anul fara pauza, ceea ce ma pune in imposibilitate de a gusta din zilele de vacanta obtinute cu sudoarea mintii mele. Printre picaturi am plecat si la cersit vinatoresc de credit card, ca trebuie sa plateasca totusi cineva distractia asta! Cind toate aceste etape au fost parcurse cu succes, l-am prins pe Soso intr-un moment de neatentie, l-am bagat in sedinta si am negociat in stilul meu caracteristic: Eu plec. Vii?

Si-a venit, caci n-avea incotro. Zice el!

Desigur, tot ce a urmat, e vina mea. Dar asta poate sa mai astepte. Mai intii si mai intii mi-am facut o lista de dorinte care trebuie indeplinite ne-a-pa-rat! Pe lista de must do figurau un Bergenbier, o Alma Artex, o muiereasca cu femeile cunoscute si bautoare de licori tari, sa inchidem cel putin doua circiumi intr-o singura noapte (daca se poate se fie dimineata) si sa bem un Metaxa 7 stele cu Mitocanca la ..Mitocani, strada Principala, Vama Veche. Ah, si sa vad daca mai stiu sa conduc o cutie de viteze manuala in minunatul Bucuresti. Nu neaparat in ordinea asta. La sectiunea de maybe, daca s-o putea, de vazut daca dupa doi ani de nevazut, vom putea sta cu parintii mai mult de jumatate de ora fara sa ne ciriim. Ceea ce ulterior s-a dovedit ca nu a fost asa usor cum am presupus. Mi s-a parut mie ca asa, departe de cuib, am mai crescut si ca putem discuta ca intre barbati –cum ar veni- dar m-am inselat. Ceea ce mi-a dat un frumos sentiment ca inca nu am imbatrinit. Cit inca te mai poti mirii cu parintii inseamna ca inca poti trece usor drept adolescent. Acum inteleg de ce-mi cer Americanii buletinul cind cumpar bere. Nu sunt prosti astia. S-o fi gindit oare cineva pina acum sa puna pe buletinele de Americani semnatura parintilor cum ca sunt de acord sa te dedai la relatii intime cu baxul de bere? Revin…

Ei bine, si-am plecat noi din Chicago, la drum de seara, zornaind din prea plinul valizelor, atit de pline incit ne-au dat pe-afara prin aeroport si-a trebuit sa mai cumparam una ca sa facem fata limitei de greutate per bucata. Frumos, elegant, ne-am aruncat inconstienti la un drum mult mai lung decit a parut cind am venit acum doi ani, presarat cu atacuri de panica din partea mea, atentate cu lichide imflamabile din partea londoneza si, evident, bombanelile lui Soso: daca nu cumparai biletele astea prin Londra, acum eram acasa la mama. Nu ca ar fi tinut neaparat, cum s-a exprimat. Well, dupa cum se stie deja din povestile noastre live am ajuns cu bine, mai putini cu trei valize, dar vii si insetati. Eu de un Bergenbier, Soso de schimbarile din Bucuresti despre care auzise atitea lucruri minunate de la sursele noastre radio Shantz. Care schimbari?

In doua saptamini am constatat ca singurele schimbari majore sunt (in ordinea importantei): l-au tuns pe domnul Basescu, s-a finalizat blocul de sticla care sprijina biserica Armeneasca, s-a facut o jumatate de autostrada catre mare, s-au mai scorojit blocurile din cartierul Balta Alba, s-a bagat Mercedes pe RATB si.. au schimbat eticheta la Bergenbier!

In prima zi in care am manevreat vitejeste schimbatorul de viteze al lui Tico, am avut primul regret si mi s-a facut brusc dor de Chicago, caci in doi ani mi s-a sters complet din memorie suferinta de a circula prin Bucuresti. Si eu care ziceam ca traficul in NY e ca-n Bucuresti! Puah! Baieti, doamnelor, suntem departe. In Bucuresti unica regula dupa care se circula ramine “nici o regula”. In doua zile insa, o data cu jet leg-ul mi-au trecut si manierele, eram din noua in pielea mea de bucuresteanca, model 1975: capul pe geam, injurat peste volan, umplut parbrizul de precipitatii. Noroc ca nu mergea claxonul ca le aratam eu lor cum se circula civilizat.

Eh, si trecind peste asta i-am gasit pe toti cunoscutii exact la fel si totusi foarte schimbati. E bizar cum se schimba oamenii asa fara sa se schimbe. Decit doua fire albe aici, un sictir mai incolo, o umbra de blazare. Deh, imbatrineste lumea. Singura care isi pastreaza acelasi entuziasm aproape copilaresc e Mirela care de cind o stiu are planuri mari. Alea de anul trecut sunt depasite, acum e momentul prielnic! Asta e anul!

Am fost pusi la curent cu toate birfele din teritoriu, am privit videoclipuri la TV K Lumea (nimic nou!) si pe Teo la PROTV (care slabeste in acelsi ritm cu emisiunea pe care o face) si intr-o pauza publicitara m-a lovit senzatia ca ceva imi scapa. Brusc am realizat ca parca lumea asta se invirte fara acordul meu. Adica eu, buricul pamintului, mut centrul de greutate al lumii in partea opusa si totusi fiecare isi vede de treaba lui, asa, neintrebat? Dar am baut o bere si mi-a trecut! La a doua bere ne-am reintegrat in peisaj iar la a treia deja mi s-a parut nefiresc ca mai avem o viata in alta parte. M-am ratzoit eu lui Soso: ba, unde stai? Si Soso zice reflex: 9453 Maple Drive… Aha, am zis!

Dar mai incolo, nu acum.

Umbla vorba-n sat ca orice emigrant (roman caci esantionul meu reprezentativ e format din romani) are din cind in cind cosmaruri cum ca se duce in Romania si nu se mai poate intoarce. In realitate, pericolul este mai mare si nu vine neaparat de la Serviciul de Imigrare. Atentatele cu lapte condensat camuflat in biberoane, pasta de dinti sau spuma de ras au inspaimintat deja lumea civilizata. Viata poate bate orice cosmar, mi-a explicat Soso, optimist pina peste poate si deja horifiat.

Si asa au trecut doua saptamini, parca n-am facut nimic, parca n-am apucat sa vorbim tot ce era de vorbit cu fiecare om. Viata e grea dar trece, zicea odata Academia Catavencu. Asa si concediile. Mai obositi decit am venit dar cu doua valize goale ne-am intors noi in Chicago. Dupa un drum mult mai scurt si complet lipsit de intimplari picante, ne-am regasit in micutzul O’Hare in strada asteptind limuzina sa ne ia (ca noi, vorba prietenilor, suntem saraci si n-avem bani de metrou). Ajunsi acasa, ne-am aruncat fiecare pe cite o canapea, ne-am aprins o tigara si am deschis cite o cola.

Eu am zis:

-A fost greu dar am infrint! Uf, bine c-am ajuns acasa!

Iar Soso a completat ca un intelept:

-Si-aici e bine!

12 sep 2006

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK