Crizele

Cite o criza e peste tot. In anumite parti deloc erogene ale lumii e criza de nervi. Uneori e criza de bun-simt. In America e criza de beculetze de pom. Hei, fiecare cu problemele lui!

Criza mea, a beculetzelor adica, imi aminteste de inceputul anilor ’90 cind priveam cu dispret la televizor o demonstratie pasnica pentru protectia unei specii de pisica de munte impotriva amatoarelor de blanuri scumpe. Undeva in Suedia, simt sa precizez. Asta era pe vremea in care stringeam bani cite o saptamina pentru doua napolitane Ulker (invelite in ciocolata).

Acum inteleg mai bine, problemele vin si ele pe categorii. Prioritate mea numarul unu la momentul vorbirii este impodobirea pomului brad cu beculetze. Rosii daca se poate, sa se asorteze cu alea ramase de anul trecut (mda, n-am ajus chiar la nivelul la care sa arunc podoabele de la un an la altul).

Ei bine, zilele astea am trait prima mea criza adevarata americana, primul moment de panica reala ce mi-a amintit de zilele in care alergam din alimentara in alimentara dupa camionul cu banane. Am pus bocancii de munte, am scos de sub nametzi masina de iarna (aia care nu e decapotabila) si am purces din om in om, din supermarket in supermarket, la vinatoare de beculetze. Peste tot am intilnit rafturi semi-goale si priviri uimite, semi-indignate, aliniate la capatul lor. Intr-un final, am compus o asociatie ad-hoc de militare pentru restabilirea ordinii si a adevarului si am intrebat un angajat: dom’le, ce se intimpla? Mai intii alegerile din Ro, acum asta? Din fericire omul era dintr-o categorie aparte, cu IQ-ul mult peste media tuturor capetelor de departament de becuri de Craciun. Cu vocea calda si privirea blinda, omul ne-a linistit pe toti, si-a cerut scuze si ne-a explicat cum anul trecut, daca va mai amintiti, a fost criza, deci oamenii au mai taiat pe ici pe colo din costuri, printre care si la beculetze. Deci, nu prea s-au vindut. Deci, anul asta cind a fost sa se comande la fabrica de becuri colorate, s-a comandat decit ca tot atitea – conform strategiei de la scoala ajutatoare de ajutor de adjunct de aprovizioneur.

Drept pentru care, spre deziluzia e milioane de copii si a mea desigur, a trebuit sa ne multumim cu niste beculetze aproape oribile, albe, in siraguri mici si meschine. Am luat patru legaturi, sa fie. Si bine am facut, ca unul nu a mers. Copacelul meu exotic caruia planuiam sa-i leg la git un sirag de becuri albe s-a declarat pur si simplu jignit, ii va lua probabil o intreaga luna sa se poata obisnui cu grasul ala imbodobit cu bile colorate si becuri rosii si.. albe?!

Oricum, printre alte concluzii trase in urma crizei prin care tocmai am trecut, am remarcat ceva interesant. Consumatorii de beculetze s-au purtat civilizat, n-au dat vina pe comunisti, n-au injurat guvernul, nu l-au balacarit pe Obama ca, vorba aia, nici macar un sirag de beculetze nu e in stare sa asigure pe cap de locuitor. Nu i-au scuipat prin gard pe chinezi, ca doar e si vina lor, ca s-au lenevit si n-au impletit suficiente funii anul asta. Au ridicat din umeri, au scris o nota de mustrare la managerul magazinului, au refolosit ce-a ramas intreg de anul trecut si si-au vazut de viata lor. Pomul de Craciun vine si pleaca, nervii nostri sunt mai importanti.

Ma intreb, o fi criza si la luminarile de Hanukkah?