Accentul

Daca eticheta britanica spune ca orice conversatie civilizata intre doi oameni trebuie inceputa cu disecarea subiectului starea vremii intr-o maniera cel putin la fel de eleganta si superficiala ca mincatul pestelui, ei bine, echivalentul american al subiectului este Accentul. Fiindca sansele sunt undeva in jur de 11:2 ca intr-o metropola sa dai peste un cetatean recent amerinizat, desigur el va avea un accent. Uneori abia audibil (daca a venit de tinar), uneori atit de gros incit cu greu pricepi in ce limba se vorbeste la masa. Desigur raportul se schimba o data ce te departezi de zonele aglomerate, numite orase de catre aroganti.

Americanii sunt atit de obisnuiti sa aiba de furca cu diverse stilciri ale limbii lor (omg! - ar spune un britanic facindu-si cruce cu limba pe cerul gurii) incit au developat o intreaga eticheta care sa incorporeze procesul prin care sa-ti dea de stire ca nu inteleg o boaba din engleza ta invatata la Plopeni Deal si ca trebuie sa vorbesti "mai tare si mai mare" - cum ii spuneam in facultate profesorului care vorbea incet si scria mic.

Din experienta mea personala de Jane Doe fara semne particulare, fara a avea un accent care provoaca dizenterie  celor cu care intru in contact, el e totusi suficient de vizibil incit o data ce am deschis gura mi se zimbeste dragastos cu intrebarea: de unde esti? De aici, raspund eu pe jumatate adevarat, clipind des din gene si facindu-ma ca nu inteleg adevarata intrebare. Ah, nuu, originally de unde esti. Si nu mai am incotro, ca ma tradeaza gura mare, tenul inchis si atitudinea usor cinica. Oh well, oftez usor in gind, here it comes! Urmeaza o discutie in care in mare sunt asigurata ca accentul meu e foarte dragalas sau foarte exotic sau ceva de genul asta, oricum ceva pozitiv, fermecator, nu-i nici o rusine sa ai un accent. Asta desi nu am nici cel mai mic gind sa-mi cer scuze pentru accentul meu. Oricum, daca nu s-ar trezi cite un binevoitor care sa-mi aminteasca, as fi convinsa ca vorbesc perfect, fara niciun accent.

De multe ori americanii, in amabilitatea lor, se confeseaza spunind ca sunt o groaza de americani get-beget care nu stiu sa vorbeasca sau sa scrie corect si ca un accent ici-colo nu face decit sa dea un pic de culoare unei limbi pocite oricum de indigeni. Eu am vrut sa zic ca si in tara de unde vin eu sunt multi care nu stiu sa vorbeste corect limba si nici sa scrie dar decit ca sunt prea putini cei care stiu sa faca diferenta si care sa protesteze. Dar n-am zis.

Drept urmare si fiindca sunt prea batrina sa imi mai imbunatatesc accentul, incerc sa ma imprietenesc cu gramatica si vocabularul. Acum, cind sunt intrebata intreabarea cu pricina spun ca sunt din Indiana, raspuns care-mi pune interlocutorul serios pe ginduri, fiindca e ca si cum ai spune ca "asa vorbim noi in Plopenii de Sus".

Iar pentru cei intr-adevar obraznici, din categoria "Can I speak with somebody who speaks English?", am pregatit un raspuns cu specific bucurestean: I don't have an accent, this is what English sounds like when spoken properly.