Ei, nu mi-am cumparat inca un hotel aici dar intentionez sa-l cumpar pe asta la care lucrez acum. Unul din motive este faptul ca pe undeva, inca n-am descoperit unde, se afla o crescatorie de iepuri, altfel nu-mi explic multimea de urechiati care tropaie zi si noapte nestingheriti si liberi prin jur. Si, pentru ca mi-am amintit cu ocazia asta trebuie sa ma laud ca am mingiiat un raton! Da, avem si ratoni in cartier, in parculetul de linga casa, intr-o seara am descoperit ceva cu blana care misca intr-un tomberon de gunoi. Era un fund de raton, capul fiind cu totul indesat in gunoi. Pe care l-am mingiiat!
Dar revin.. dupa cum stiti deja, probabil s-a dat pe CNN la breaking news demult, sunt proaspat angajata pe prima scena a teatrului de revista Marriott, prim-balerina front desk clerk, adica la receptie. Partea buna e ca noi, fetele cochetele, suntem vedetele hotelului, toti ne cauta prietenia, de la colegii de la alte departamente, pina la clientii hotelului. Partea proasta e ca tot noi incasam si suturile in partile moi de la aceiasi clienti, fie ca suntem sau nu de vina ca nu au prosoape suficient de moi, paturi suficient de mari, liniste suficient de tare, mincarea suficient de gratis sau carti de credit suficient de valabile.
Oricum, faptul de a o avea pe Cristina pe post de agent personal, purtator de cuvinte si impresar, ma ajuta enorm. Ma prezinta la toata lumea, ca o sora mai mare, deja ma cunoaste tot hotelul ca pe-un cal breaz, ma tiraste peste tot la tot soiul de evenimente inter si extra scolare si imi scrie cuvintele noi in vocabular.
Inca nu am reusit sa ma obisnuiesc cu politetea si tonul mieros al tuturor, de la primul pina la ultimul om, dar incerc sa intru in pielea personajului! In interesul biznisului, desigur! Oricum, deja sunt foarte convinsa ca toata lumea ma iubeste, numai si numai pe mine, ca sunt foarte desteapta si inteligenta precum si foarte frumoasa. Asa cum imi spune una din colegele mai batrinele care m-a “antrenat”: You are my star! Desi sunt inca in training nu port trening ci taior si pantofi cu toc (spre oroarea tuturor, mai putin a Cristinei) si ma ocup cu entertainmentul in lobby-ul, respectiv front desk-ul hotelului. Am incercat sa le invat pe fete un dans ceva dar nu au vrut! Am incercat chiar sa propun un echipament de vara pentru noi compus din costum de baie si salba de flori la git dar nu stiu de ce s-a respins in sedinta comitetului director. Ideea mi-a venit de la faptul ca in fiecare zi, ca sa ajungi din zona angajatilor pina in lobby trebuie sa treci prin piscina semiacoperita. Evident, ii urasc pe toti participantii la trafic ambalati in costume de baie si ma bintuie ginduri ucigase dar ma gindesc ca o infima parte din ce ii cade domnului Marriott din buzunar vin la mine, deci se compenseaza. Si-apoi ma mai consoleaza faptul ca, prin bunatatea domnului JW, tatal nostru al tuturor, exista un program pentru angajati care spune ca in afara sesonului avem dreptul la camere gratis la orice hotel al companiei, oriunde in lume.. Gindul ca la iarna vom face o mare baie in piscina lui Marriott de undeva din Florida ma tine inca in viata si ma fereste de genocid in piscina. Mai planuiesc o vacanta in Romania cu cazare la Marriott! Asa, ca o culme a mitocaniei, esenta a atitudinii grandomane a emigrantului reintors acasa.
Despre colegi sunt multe de spus, toti sunt personaje de poveste. Mable, mexicanca naturalizata, vorbeste atit de repede si cu accent atit de puternic ca sunt pe cale sa-mi cumpar un aparat de tradus din engleza in engleza.. sigur au inventat americanii astia si asa ceva. In aceeasi categorie intra si Dorcia, supervisorul nostru: negresa, grasa si atit de simpatica ca-ti vine s-o maninci ca pe-o ciocolata. Dar cind vobeste cascada Niagara paleste de invidie. Cuvintele ii ies atit de repede din gura, cu acel accent specific negrilor, incit pina traduc primele doua cuvinte, deja a terminat sedinta. Dar inca functioneaza smecheria cu datul din cap, privire inteligenta de student si un ‘ok’ presarat din loc in loc, in pauzele de respiratie.
Personajul numarul 1 si vedeta incontestabila este insa Mary. Dupa cum ii spune si numele, Mary este o fiinta delicata si sensibila, in jur de 50 de ani, nemaritata si care locuieste inca cu parintii. De la ea am invatat o groaza de expresii foarte “colorate”, delicat colorate, desigur, caci nu vorbeste urit si roseste. Vorbeste clar si raspicat si atit de tare incit stie tot hotelul absolut tot ce misca la noi in bucatarie. Marele avantaj e ca, picata in admiratie, imi face o reclama fenomenala urlind in tot lobby-ul “You’re so smart! You’re so funny! You’re my star!” incit o iert pentru toate celelalte.
Reversul medaliei este Yvonne, venita o data cu mine. Cu ochi de broasca, parul de lina si unghii de vrajitoare, este imaginea perfecta a sarpelui cu pene. Raspunsurile ei sunt intotdeauna perfecte, probabil a citit cu prea multa seriozitate toate cartile americane despre “cum sa faci cariera ca o femeie de culoare”.. pentru ca exista si asemenea carti. Nu poti stranuta nici in WC fara sa apara sa te binecuvinteze. Se scuza si atunci cind o calci pe batatura si, desigur, ii plac pantofii mei, ochii mei, coafura mea, fusta mea, pixurile mele, masina mea, accentul meu.. Cred ca pina si pe Soso l-ar placea daca l-ar cunoaste! Si pindeste orice greseala pentru a o raporta managerului.
Dar cel mai mult si cel mai mult imi place Caffeteria!! Locul acela minunat folosit drept scuza pentru pauza de jumatate de ora pe zi. Acolo se fac si se desfac prietenii, se lanseaza zvonuri, se comenteaza ultimele birfe sau alegerile prezidentiale si, mai ales, se maninca aproape bine si aproape gratis. Cu banii cistigati intr-o ora maninc vreo 2 saptamini. Cu tot cu taxe. Intr-un cuvint sunt foarte fericita: papa bun si “eftin”, cafea si cico gratis (ma gindesc sa propun si montarea unui aparat cu bere care ar incapea perfect intre cel de cafea si cel de pepsi desi am o banuiala ca n-o sa le placa nici ideea asta!), colegi prietenosi numai zimbet, lapte si miere, o sala de fitness si doua piscine in care nu avem voie. Visez check-in-uri si check-out-uri iar cel mai mare cosmar e ca nu aud ceasul dimineata. Caci pontam ca la fabrica cu acelasi card care tine loc de si de ID si de credit card pentru Caffeteria si nu avem voie sa intirziem mai mult de 9 minute. De ce 9 minute si nu 10 sau 5 sau 2 nu stiu, ma depaseste!! Toate greselile se trec in catastif si daca reusesti sa aduni 3 in mai putin de 90 de zile primesti ca premiu o demisie cu autograf! Aici nu exista “nu am auzit ceasul”, “nu mi-a pornit masina”, “m-a durut burta”, “mi-a fost lene” sau altele asemenea. Singurul motiv pentru care esti scuzat e sa mori. Dar si pentru asta trebuie sa ai un motiv serios!
Totul e foarte bine organizat, cerceii trebuie sa aiba o anumita marime, pantofii o anumita culoare, regulile sunt scrise cu grija intr-o “biblie” mica, scurt concis, sa inteleaga si sa tina minte si persoanele cu disabilities (avem si de-aia!). “Biblia” e un deliciu!! Contine 20 de reguli de aur care incep cu “I proudly represent Marriott!” si “I show respect for others!”continua cu “We practice teamwork!” si se termina apoteotic cu “I do more!” si “I am a gratious host!”. Fiecare zi e dedicata cite unei reguli care se discuta in mici sedinte, numite “stand-up”. Ma rog, cel putin teoretic.. nu-s nici ei atit de timpiti!
In rest, lucrurile decurg normal, ma simt ca pe vremea radioului duminica dimineata la 6 pe drum spre serviciu, si-mi amintesc de perioada cind faceam prima poteca in zapada prin Titan in drum spre matinal. Astept iarna si sper sa mai porneasca masina!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu