sâmbătă, 3 ianuarie 2009

Weeweechiou*

Am reusit si anul asta sa evit cu delicatete o implicare emotionala prea profunda in sezonul sarbatorilor, in care oamenii uita chiar si dictionarul de baza –ala de 500 de cuvinte- si folosesc pentru vreo 2 saptamini (cel putin!) unul format din “happy holidays” plus citeva variante. Asta pentru ca nu exista “merry christmas”, cel putin nu in lumea corporate. Nu e politically correct. Daca doamne-fereste esti chinez, sau indian, sau chiar evreu, te-ai putea simti jignit pina in fundul sufletului tau altfel perfect American. Singura care ureaza Merry Christmas cu toata gura fara discriminare si cu mare bucurie e colega mea, evreica, care considera ca mos Craciun vine atunci cind crezi in el no matter ce religie esti. Cute!

Cu toate astea, Craciunul e in continuare aceesi sarbatoare marcata de toate culorile de americani prin imbuibare si cadorisire pina la refuz. Plus o mare de shopping. Caci n-am mai vazut atita trafic in parcarea de la mall de cind s-a dat fasole cu cirnati gratis pe 1 decembrie in Bucuresti. Sau de cind Musetescu a impartit ceai de musetel alegatorilor in campania electorala.

Desigur, si anul asta am primit cel putin un cadou la care sa ma uit cind sunt depresiva si mi se pare ca n-am niciun scop in viata. Caci, desi sustin cit pot economia de consum, sunt chestii care ma fac sa ma opresc din cursul lin al vietii si alunecind in pozitia Ginditorului sa-mi pun intrebarea: cine esti, de unde vii, si la ce dracu’ folosesti?

Una peste alta, ma simt vinovata cind vad oameni in jurul meu care incep anul cu scopuri bine definite. “De la 1 ianuarie ma las de fumat”. “Anul asta imi iau casa”. “Pina la sfirsitul anului pun deoparte un million de dolari, cash, in bancnote mici si nemarcate”. Si ma simt si nelinistita pentru ca (vorba aia!) trebuie sa am grija ce-mi doresc, daca mi se intimpla?! Daca doamne-fereste imi pun in cap chestii nepotrivite, sau care nu-mi trebuie, unde le mai pun sip e astea? Vorba unui breloc pe care l-am primit cadou la un Craciun (apropo de cadouri interesante): mai bine sa ai si sa n-ai nevoie decit sa iti doresti si sa n-ai. Corect, iata un breloc drept de urmat!

Asadar, zic sa-mi fac o lista cu chestiuni care merita atentia, la care necesit imbunatatiri, impliniri, sau pur si simplu imi trebuie, ca altfel nu se mai poate. Dar tocmai am terminat o carte si ma simt intelectuala. Parca mi-as dori o masina noua (macar mai noua decit mine), parca mi-as dori mai multi bani, parca mi-as dori o vacanta in Caraibe, sau Hawaii, sau macar San Diego. Ba chiar visez la o functie de raspundere. Dar vad atita dispret fata de lucrurile astea lumesti, incit parca ma si simt prost si atunci imi doresc doar sa fie pace pe pamint! Si-apoi sa moara toti wraith, sa nu mai fie cretini (mai mari ca mine!) si sa se construiasca sosele speciale pentru femei cu van-uri, isterici care claxoneaza doar ca sa se racoreasca si soferi de taxi! Mi-as mai dori ca cei care vorbesc despre lucruri de care n-au habar sa ajunga sa le cunoasca, iar cei care au mereu dreptate sa inteleaga ca uneori e mai bine sa zimbesti decit sa ai dreptate.

Celor care nu inteleg nimic le doresc sa ramina asa si-o sa le fie bine.

Va anunt ca va doresc un an nou!

*Titlul provine de la celebrul colind popular "Weeweechiou a Merry Christmas!"

sâmbătă, 13 decembrie 2008

O tara de sacose

Am gasit o tara…
Dupa trei frumoase saptamini petrecute intr-o tara indepartata, mi-am indesat valizele mele americane made in china inapoi in sifonier, m-am aruncat pe canapea si-am rasuflat usurata: pfui, bine ca am ajuns inapoi acasa! Dupa o sumara analiza a acestei declaratii incendiare, cineva foarte inteligent a decretat: se vede treaba ca incepi sa te transformi in americanca. Sper, imi spun in gind, ca tare n-as vrea sa traiesc in doua luntri cu pardon-scuzati si cu inima frinta in doua, vorba cintecului: jumatate tu, jumatate nu! Mai simt urme de nelinisti care din cind in cind imi umbresc mintea odihnita dar imi trec din ce in ce in mai repede, e suficient sa mai citesc o stire ceva pe net, orice domeniu e bun, de la politica pina la sinii Andreei Marin.

As fi putut sa jur ca am sa ramin bucuresteanca in adincul sufletului meu mic si negru. Asta pina am vazut primul ciine vagabond si am exclamat cu maxima uimire: ia uiteee, un ciine vagabond! Apoi m-am uitat in jur sa vad daca m-a auzit cineva.. Ce usor uita omul, mi-am zis, nerecunoscatoare speciei care m-a ajutat sa-mi inving fricile, sa alerg mai repede si sa ma apar de animale salbatice. Acum ma uit la veverite cu aceeasi indiferenta cu care deunazi priveam prietenii jigariti ai omului, mai ales al babelor miloase de pe scara.
Insa ce m-a uimit cel mai mult a fost incredibila nemiscare in care am gasit o tara care pare atit de schimbata. O zugraveala pe ici pe colo dar niciun bloc complet cirpit. Un panou publicitar care acopera in intregime o fatada ramasa nu se stie cum in picioare, in spatele careia sa casca haul pe care numai gunoaie si tigani il mai pot umple. Si il umplu! O mare de masini haotice, si peste toate vesnica intrebare pe care invariabil toti cunoscutii mi-au rinjit-o in nas: Ce ma, esti jmechera, ai aifon? Ei, as fi putut eu fi smechera, dar nu mi-a zis nimeni ca acolo nici nu existi daca n-ai macar doua mobile!

Am gasit o tara ca o mare de oameni carindu-si viata de zi cu zi intr-o sacosa de plastec. Vorba lui Braila: buletinul, banii, cheile si chieptanul. Plus ce-o mai fi, un sandvis, telefoanele mobile, de fapt nici n-are importanta ce indesi inauntru, important e cit de bine arata sacosa, sa fie sau macar sa para scumpa.
Am vazut mall-uri intregi de femei lasind in urma dire de parfum prost, chinuite de un singur gind: cum sa-si asorteze singura sacosa eleganta brenduita (eventual Marks & Spencer) incit sa para bogate, stilate, ce mai, bine imbracate! Apoi am vazut intersectii defulind barbati isterici spijiniti in claxoane, in pragul unor crize de epilepsie la orice nefericit fara abilitati de sofer de formula 1. Strazile mi-au parut mici, ca si mall-urile, ca si hypermarket-urile, ceea ce n-ar fi un lucru rau, o tara mica are strazi si mall-uri mici, deh, altfel ar fi acromegalica (daca pot sa ma exprim asa)! Dar si orizontul mi-a parut mic. Suntem in continuare mindri foc ca suntem romani si mergem pe o singura banda cu 20km/ora in spatele unei carute, injurind orice si pe oricine, in ordine alfabetica.

Apoi am gasit o tara de cunostinte, oameni cu care mai demult aveam ceva in comun, oameni ocupati –mult mai americani decit americanii de ocupati– sa faca bani, bani cit mai multi, sa-si poata cumpara cizmele alea de $200 de la mall, cizme pe care ne-a-pa-rat scrie numele firmei mare de tot cu litere din cristale Swarowski.

Overall, am gasit o tara unde daca zimbesti unui necunoscut pe strada in cel mai fericit caz trece pe partea ailalta, asta ca sa nu-ti dea vreo doua dupa ceafa. Unde vatmanul iti inchide usile in nas, rinjeste si porneste tramvaiul, cu bucuria ca exista totusi un lucru macar pe care-l poate controla in viata lui mizera. Unde orice ai cere raspunsul incepe invariabil cu “nu se poate” sau “da, dar…” iar chelnarita te serveste in functie de valoarea cizmelor pe care le porti!

Si pentru ca tara asta trebuia sa poarte un nume, ei bine, sa-i spunem Romania. Scurta descriere: Ploaie de bani si concert de manele!

Recunosc ca si americanii au o poala de chestii la care fie ma umfla risul sau ma irita pina la alergie dar e ceva, un lucru mic cit o gamalie de ac, care imi face alegerea mai usoara: la aeroport, dupa ce m-a controlat la pasaport si am trecut neobservata cu cei doi litri de tuica homemade, negresa grasa din spatele ghiseului mi-a zimbit cu toti dintii si mi-a spus Welcome home!

PS: Desigur, au fost si lucruri bune, dar nu sunt totusi complet americanizata iar rominca pricinoasa din mine nu si le aminteste…


Adaogire ulterioara: pentru gindurile si sentimentele pe care mintea mea cea proasta de femeie nu le-a cuprins (sau nu le-a tinut minte), continuarea amanuntita a analizei e aici.

sâmbătă, 4 octombrie 2008

E sau nu e americanii prosti?

Oamenii se impart in doua categorii: cei care impart oamenii in categorii si ceilalti. Care ceilalti?
Cred ca in sufletul fiecaruia oase roade un mic statistician, care din cind in cind - la nevoie – iese la suprafata. Incepe in copilarie cind la masa apreciaza dintr-o privire cine are bucata mai buna. Desigur e mereu altcineva. Apoi masoara diagonala televizorului vecinului, citi bani face masina colegului, cum arata gagica cu care umbla prietenul cel mai bun.
Desigur, in orice analiza statistica avem nevoie de un esantion reprezentativ. Pai, cum cine? Vecinul, prietenul, colegul, ala de pe strada, ala e la televizor, ba chiar si ala din serialele de la televizor, toti astia intra inghesuiti intr-un etalon. In functie de anturaj, tram intr-o tara de timpitzi, smecheri sau intelectuali, de perversi, iliterati ori domni si doamne. Sau soferi de limuzine. Esantionul reprezentativ e smecher daca are gagica mai misto si neaparat un valutist daca are o masina scumpa. Dar mai presus de toate, esantionul reprezentativ e bou daca nu e la fel ca mine.Oricum ar fi el, esantionul reprezentativ trebuie impresionat cumva. Probabil asta e motivul pentru care se simt unii din cind in cind datori sa descopere incintati pina la lesin cum “la noi asta e mai buna”.
Romanii zic ca asta se cheama invidie. Americanii ii spun competitivitate. Eu cred ca invidia si competitivitatea sunt partile pasiva si activa ale aceleasi monede.
Ei, asa cum nevoia de supravietuire tradusa prin foame duce la dezvoltarea unor simturi ca mirosul sau gust, competitivitatea ascute simtul analitico-statistic despre care bolboroseam mai sus.
Coborind din sfera teoretizarii, inca ma iau cu frisoane afirmatii gen: americanii sunt prosti, noi suntem destepti. Americanii sunt fraieri, noi suntem descurcareti. Americanii nu stiu nimic, noi le stim pe toate. Americanii nu stiu unde e Romania, pe cind noi stim.
Mult timp am ezitat sa cred sau nu teoria despre “noi suntem mai destepti macar si doar fiindca suntem europeni”! Am trait aici printre oameni care vorbesc dezacordat, care nu stiu sa scrie, sa citeasca sau sa taie friptura cu cutitul si nu cu furculitza (oh!). Am intilnit personaje cu fruntea lata cit lama de cutit, am avut surpriza ca niciun american pe care-l cunosteam sa nu stie diferenta dintre “propensity” si “proclivity”. Si as fi fost pe cale sa-i dau dreptate polacei mele, din familie cu blazon pe trasura al carei nume de familie se intinde pe 300 de ani, incepe cu baron si contine von. Dar decit ca deunazi am fost la restaurant cu mai noii mei colegi. Care stiu sa manince cu amindoua miinile pe masa, folosind in egala masura cutitul si furculitza. Si care nu zic “she don’t know”. Printre altele.. Si mi-am dat seama ca acolo de unde vin anturajul meu nu cunostea mari retardati, needucati sau inculti nu pentru ca ei nu exista ci pentru ca am avut noroc sa nu calc in ei. Timpitii sunt, asadar, o molima care ataca fara discriminare pe ambele maluri ale oceanului. Pe cind unii stau pe gard si comenteaza la ce face unul si altul, ceilalti isi vad de ale lor, reusind cumva sa supravietuiasca si fara sa stie unde e Romania.
Cred ca in final americanilor nici nu le pasa ce credem noi –astia destepti- despre ei. Platesti? Buun, poti sa fii si chinez, toti sunteti egali bai astia, atita vreme cit va platiti taxele si cumparati la noi in magazine!

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK
View Dona Eliescu's profile on LinkedIn