Oamenii se impart in doua categorii: cei care impart oamenii in categorii si ceilalti. Care ceilalti?
Cred ca in sufletul fiecaruia oase roade un mic statistician, care din cind in cind - la nevoie – iese la suprafata. Incepe in copilarie cind la masa apreciaza dintr-o privire cine are bucata mai buna. Desigur e mereu altcineva. Apoi masoara diagonala televizorului vecinului, citi bani face masina colegului, cum arata gagica cu care umbla prietenul cel mai bun.
Desigur, in orice analiza statistica avem nevoie de un esantion reprezentativ. Pai, cum cine? Vecinul, prietenul, colegul, ala de pe strada, ala e la televizor, ba chiar si ala din serialele de la televizor, toti astia intra inghesuiti intr-un etalon. In functie de anturaj, tram intr-o tara de timpitzi, smecheri sau intelectuali, de perversi, iliterati ori domni si doamne. Sau soferi de limuzine. Esantionul reprezentativ e smecher daca are gagica mai misto si neaparat un valutist daca are o masina scumpa. Dar mai presus de toate, esantionul reprezentativ e bou daca nu e la fel ca mine.Oricum ar fi el, esantionul reprezentativ trebuie impresionat cumva. Probabil asta e motivul pentru care se simt unii din cind in cind datori sa descopere incintati pina la lesin cum “la noi asta e mai buna”.
Romanii zic ca asta se cheama invidie. Americanii ii spun competitivitate. Eu cred ca invidia si competitivitatea sunt partile pasiva si activa ale aceleasi monede.
Ei, asa cum nevoia de supravietuire tradusa prin foame duce la dezvoltarea unor simturi ca mirosul sau gust, competitivitatea ascute simtul analitico-statistic despre care bolboroseam mai sus.
Coborind din sfera teoretizarii, inca ma iau cu frisoane afirmatii gen: americanii sunt prosti, noi suntem destepti. Americanii sunt fraieri, noi suntem descurcareti. Americanii nu stiu nimic, noi le stim pe toate. Americanii nu stiu unde e Romania, pe cind noi stim.
Mult timp am ezitat sa cred sau nu teoria despre “noi suntem mai destepti macar si doar fiindca suntem europeni”! Am trait aici printre oameni care vorbesc dezacordat, care nu stiu sa scrie, sa citeasca sau sa taie friptura cu cutitul si nu cu furculitza (oh!). Am intilnit personaje cu fruntea lata cit lama de cutit, am avut surpriza ca niciun american pe care-l cunosteam sa nu stie diferenta dintre “propensity” si “proclivity”. Si as fi fost pe cale sa-i dau dreptate polacei mele, din familie cu blazon pe trasura al carei nume de familie se intinde pe 300 de ani, incepe cu baron si contine von. Dar decit ca deunazi am fost la restaurant cu mai noii mei colegi. Care stiu sa manince cu amindoua miinile pe masa, folosind in egala masura cutitul si furculitza. Si care nu zic “she don’t know”. Printre altele.. Si mi-am dat seama ca acolo de unde vin anturajul meu nu cunostea mari retardati, needucati sau inculti nu pentru ca ei nu exista ci pentru ca am avut noroc sa nu calc in ei. Timpitii sunt, asadar, o molima care ataca fara discriminare pe ambele maluri ale oceanului. Pe cind unii stau pe gard si comenteaza la ce face unul si altul, ceilalti isi vad de ale lor, reusind cumva sa supravietuiasca si fara sa stie unde e Romania.
Cred ca in final americanilor nici nu le pasa ce credem noi –astia destepti- despre ei. Platesti? Buun, poti sa fii si chinez, toti sunteti egali bai astia, atita vreme cit va platiti taxele si cumparati la noi in magazine!
sâmbătă, 4 octombrie 2008
duminică, 28 septembrie 2008
La muzeu, birjar!
Pai se poate? Ma dau intelectuala, am citeva carti si le citesc (pe alea din care nu fac cornete!), deci exist! Mai mult decit atit, uneori cind e inchis la mall, ma duc si la muzeu. Rar, dar putin, ca obosesc repede. Visez la ziua in care americanii (nu concep ca altcineva sa vina cu ideea!) sa aiba initiativa de a deschide un rezumat de muzeu. Adica totul foarte pe scurt, cu liniutza si una sub alta, daca se poate in doua ore sa parcugem vreo 3000 de ani de istorie, arta si ce-o mai incapea.
Apropo, am descoperit de curind ca de la mine de-acasa daca o iau in susul riului, la nici un FishMac distanta e muzeul McDonalds. Primul McDo, deschis in 1955, o ghereta mica, cu manechine-angajati de plastic inauntru, pazita de un pensionar probabil voluntar sau platit in chicken McNuggets. Daca ma gindesc mai bine, probabil pensionarul pazeste mai degraba cele doua-trei masini parcate in curte care intregesc peisajul de anii ’50. E interesant cum insula abia inconjurata de un gardulet te duce inpoi intr-o perioada in care pina si parintii nostri se jucau cu lopetica si galetusa in nisip. Nu mai pun la socoteala inceputul modest (pare acum) dar simpatic al unuia din cele mai cunoscute si mai puternice branduri din lume.
Eh, dar m-a luat valul, m-am umplut de nostalgie si o sa uit lucrurile cu adevarat importante. Ce ziceam? Nu, nu de Muzeul de Arta Contemporana vorbesc. Desi.. daca tot am deschis subiectul.. pe mine m-au tirit parintii prin muzee de cind lipeam ciunga sub masutele aurite de la Castelul Sanssouci din Potsdam ma sprijineam si ma odihneam pe toate mobilele still Ludovic XIII (or something) spre disperarea ghizilor, si vorbeam cu caii din basoreliefurile de pe catedrala San Marco. Si totusi niciodata nu m-am plictisit asa bine ca la Muzeul de Arta Contemporana din Chicago. Doua lucruri imi amintesc: peretele de la intrare facut din creioane infipte si prima poza buna atestata istoric pe care am facut-o. Am pozat o fereastra nu un exponat, desigur.
Ei, e adevarat ca am nimerit intr-o perioada de relache si nicio expozitie rasunatoare nu incinta peretii incintei. Dar orisicit! In afara de citeva costume urite-urite aruncate pe niste manechine sinistre spinzurate de tavan, in niste incaperi intunecate in care rasuna o muzica lugubra, cu nimic nu am reusit sa-mi justific mie insami biletul de intrare.
Recunosc sportiv ca pentru o lunga perioada am crezut ca Metropolitan Museum din NY sau Art Institute din Chicago sunt ca niste ambasade ale altor culturi, un stat intr-un stat cu care n-au nicio legatura. Auzisem eu vorba aia ca americanul face din rahat bici cu beculetze care cinta Santa Claus is coming to town in timp ce pocneste si apoi iti vinde un servetel folosit pe post de palarie, dar am zis ca o fi doar un zvon.
Mda, asta a fost inainte de a vizita o parte din muzeele Frank Lloyd Wright respectiv Ernest Hemingway, din Oak Park, o cocheta suburbie a Chicagoului. Si zic o parte pentru ca oriunde i-a cazut lui Frank Lloyd rigla din mina si lui Hemingway pipa din gura acolo a crescut un muzeu. Pina acum am numarat trei Hemingway: una e casa in care a trait in Key West, cheile Floridei, remember? (viata de scriitor, deh!), apoi casa in care s-a nascut, la nici trei case mai jos de muzeul propriu-zis. Si m-am intrebat in soapta sa nu deranjez: oare ce exponate or fi la un muzeu de scriitor? Or fi idei scrise de mina, masina lui de scris, cartile pe care le-a citit? Ei bine, astea si inca multe altele, de la bonetica pe care o purta cind avea 1 an si bucle blonde impletite in cosite, pina la o parte din pestele pe care l-a prins Batrinul. Basca afisele originale ale filmelor facute dupa cartile lui, o adunare de batrinei carora o batrinica distinsa le citea dintr-o carte, precum si un ingrijitor retardat, care se ratoia la un soldat-exponat de plastic care cu niciun chip nu vroia sa-i raspunda la intrebari. Probabil pentru ca eram noi de fatza..
Colaje, taieturi din ziare, citate asa-zis celebre, toate usor infantile si ridicole, intreg muzeul semana a proiect scolar de clasa a patra, scoala generala 3, Chitila.
Spre diferenta de muzeul lui Frank Lloyd. Dar cine e Frank Lloyd? Cum cine, cel mai mare arhitect american pe care lumea l-a vazut. Care si-a inceput, continuat si imbunatatit cariera construindu-si singur casa, pe care mai apoi o modifica saptaminal ca un joc de lego. Imi imaginez ce santier o fi fost mereu acolo. Altfel, foarte captivanta povestea romantata a ghidului, casa refacuta pastreaza foarte bine din aerul original si asta pentru numai $12 intrarea de caciula. Iar la gift shop au magneti de lipit pe frigider cu.. nu as putea defini, niste figuri geometrice colorate. Cit despre artistul in sine si opera lui, constructiile lui imi par niste ciuperci de padure, lipite de pamint, de culoarea pamintului, nefericite, fara viata si fara vointa. Influenta arhitecturii japoneze my ass! Marele lui merit e ca a facut ceva complet diferit, promovat de un marketing de geniu. Plus niste tavane care par sa pluteasca pe niste coloane care se termina inainte de a le atinge.
Nu e usor sa ridici pamintul la nivel de soare. Ceea ce face si mai mare realizarea americanilor de a-l ridica pe Frank Lloyd la rangul de The Greatest si a trinti un muzeu oriunde a ridicat el cite o ciuperca pamintie hexagonala.
Gusturile nu se discuta, dar se pot manipula printr-o atenta campanie de marketing. Ca in politica. Sau istorie. Sau hamburgari.
Apropo, am descoperit de curind ca de la mine de-acasa daca o iau in susul riului, la nici un FishMac distanta e muzeul McDonalds. Primul McDo, deschis in 1955, o ghereta mica, cu manechine-angajati de plastic inauntru, pazita de un pensionar probabil voluntar sau platit in chicken McNuggets. Daca ma gindesc mai bine, probabil pensionarul pazeste mai degraba cele doua-trei masini parcate in curte care intregesc peisajul de anii ’50. E interesant cum insula abia inconjurata de un gardulet te duce inpoi intr-o perioada in care pina si parintii nostri se jucau cu lopetica si galetusa in nisip. Nu mai pun la socoteala inceputul modest (pare acum) dar simpatic al unuia din cele mai cunoscute si mai puternice branduri din lume.
Eh, dar m-a luat valul, m-am umplut de nostalgie si o sa uit lucrurile cu adevarat importante. Ce ziceam? Nu, nu de Muzeul de Arta Contemporana vorbesc. Desi.. daca tot am deschis subiectul.. pe mine m-au tirit parintii prin muzee de cind lipeam ciunga sub masutele aurite de la Castelul Sanssouci din Potsdam ma sprijineam si ma odihneam pe toate mobilele still Ludovic XIII (or something) spre disperarea ghizilor, si vorbeam cu caii din basoreliefurile de pe catedrala San Marco. Si totusi niciodata nu m-am plictisit asa bine ca la Muzeul de Arta Contemporana din Chicago. Doua lucruri imi amintesc: peretele de la intrare facut din creioane infipte si prima poza buna atestata istoric pe care am facut-o. Am pozat o fereastra nu un exponat, desigur.
Ei, e adevarat ca am nimerit intr-o perioada de relache si nicio expozitie rasunatoare nu incinta peretii incintei. Dar orisicit! In afara de citeva costume urite-urite aruncate pe niste manechine sinistre spinzurate de tavan, in niste incaperi intunecate in care rasuna o muzica lugubra, cu nimic nu am reusit sa-mi justific mie insami biletul de intrare.
Recunosc sportiv ca pentru o lunga perioada am crezut ca Metropolitan Museum din NY sau Art Institute din Chicago sunt ca niste ambasade ale altor culturi, un stat intr-un stat cu care n-au nicio legatura. Auzisem eu vorba aia ca americanul face din rahat bici cu beculetze care cinta Santa Claus is coming to town in timp ce pocneste si apoi iti vinde un servetel folosit pe post de palarie, dar am zis ca o fi doar un zvon.
Mda, asta a fost inainte de a vizita o parte din muzeele Frank Lloyd Wright respectiv Ernest Hemingway, din Oak Park, o cocheta suburbie a Chicagoului. Si zic o parte pentru ca oriunde i-a cazut lui Frank Lloyd rigla din mina si lui Hemingway pipa din gura acolo a crescut un muzeu. Pina acum am numarat trei Hemingway: una e casa in care a trait in Key West, cheile Floridei, remember? (viata de scriitor, deh!), apoi casa in care s-a nascut, la nici trei case mai jos de muzeul propriu-zis. Si m-am intrebat in soapta sa nu deranjez: oare ce exponate or fi la un muzeu de scriitor? Or fi idei scrise de mina, masina lui de scris, cartile pe care le-a citit? Ei bine, astea si inca multe altele, de la bonetica pe care o purta cind avea 1 an si bucle blonde impletite in cosite, pina la o parte din pestele pe care l-a prins Batrinul. Basca afisele originale ale filmelor facute dupa cartile lui, o adunare de batrinei carora o batrinica distinsa le citea dintr-o carte, precum si un ingrijitor retardat, care se ratoia la un soldat-exponat de plastic care cu niciun chip nu vroia sa-i raspunda la intrebari. Probabil pentru ca eram noi de fatza..
Colaje, taieturi din ziare, citate asa-zis celebre, toate usor infantile si ridicole, intreg muzeul semana a proiect scolar de clasa a patra, scoala generala 3, Chitila.
Spre diferenta de muzeul lui Frank Lloyd. Dar cine e Frank Lloyd? Cum cine, cel mai mare arhitect american pe care lumea l-a vazut. Care si-a inceput, continuat si imbunatatit cariera construindu-si singur casa, pe care mai apoi o modifica saptaminal ca un joc de lego. Imi imaginez ce santier o fi fost mereu acolo. Altfel, foarte captivanta povestea romantata a ghidului, casa refacuta pastreaza foarte bine din aerul original si asta pentru numai $12 intrarea de caciula. Iar la gift shop au magneti de lipit pe frigider cu.. nu as putea defini, niste figuri geometrice colorate. Cit despre artistul in sine si opera lui, constructiile lui imi par niste ciuperci de padure, lipite de pamint, de culoarea pamintului, nefericite, fara viata si fara vointa. Influenta arhitecturii japoneze my ass! Marele lui merit e ca a facut ceva complet diferit, promovat de un marketing de geniu. Plus niste tavane care par sa pluteasca pe niste coloane care se termina inainte de a le atinge.
Nu e usor sa ridici pamintul la nivel de soare. Ceea ce face si mai mare realizarea americanilor de a-l ridica pe Frank Lloyd la rangul de The Greatest si a trinti un muzeu oriunde a ridicat el cite o ciuperca pamintie hexagonala.
Gusturile nu se discuta, dar se pot manipula printr-o atenta campanie de marketing. Ca in politica. Sau istorie. Sau hamburgari.
duminică, 31 august 2008
Meserie te halesc!
Cum spune si proverbul, meseria e bratara de aur. Dar mie aurul nu mi-a placut niciodata, cit despre bijuterii, ma trag mai degraba din indienii indigeni, ca tot margelele de sticla, plastic si scoici colorate imi iau ochii.
Dar nu asta era ideea..
In nenumarate (?!) cazuri am deschis subiectul tentativelor mele de a nu trece prin viata ca ratza prin apa. Oh well, nu stiu despre educatie, dar imi pare ca am o pasiune ascunsa in a colectiona diplome. Zic asta pentru ca, modesta cum ma stiu, nu numai ca nu ma las purtata in discutii prea intelectuale dar ma si straduiesc sa nu tin minte decit lucruri neesentiale din peregrinarile mele printre oameni care au si alt scop in viata decit reducerile de la mall.
Ei, ajunge cu intoducerea ca devin prea subtila chiar si pentru mine. Ce vroiam sa impartasesc e experienta pe care am avut-o in scoala americana. Ca am venit eu, frumoasa si desteapta lu’ peste de la Bucuresti, plina de viata si de entuziasm in ochi, cu gindul senin ca o sa stirnesc aplauze si ovatii si mai ales lumea o sa-mi dea bani ca sa vorbesc despre cit sunt de minunata. Dar n-am impresionat pe nimeni nici cu Cibernetica mea, nici cu restul de experienta in tot felul de chestii pe care unii le numesc job-uri iar eu nu stiu cum sa le numesc ca daca ma intreaba cineva ce stiu sa fac nu prea stiu ce sa zic.. Asadar, nesuportindu-ma asa pur si simplu ignorata si fara nicio grija m-am trimis la scoala, una mai superioara (daca imi permiteti expresia!).
Cind am terminat facultatea, in secolul (ba chiar si mileniul) trecut, mi-am jurat ca nu mai calc intr-o scoala decit poate la toaleta. Dar nu m-am lasat impresionata de propriile principii. Cind m-am vazut americanca mi s-a nazarit deodata ca parca ar trebui sa-mi caut totusi menirea in viata. Alta decit shopping-ul.
Asa ca am gasit o scoala cu program de batrinei, de dupa-amiaza, asa usor dupa programul de la serviciu, care sa imbine frumos statistica aia pe care n-am practicat-o niciodata cu orice-o fi care per total sa dea ceva mai prietenos si usor digerabil.
Sa fie aproape doi ani de-atunci…
Nu am fost niciodata vreo diplomata, asadar daca imi spune cineva cit de minunata e scoala noastra in romania si cum ne invata ea tot felul de lucruri pe care nu le tine minte nimeni, am decit un comentariu: puah! Pardon de expresie..
N-as fi crezut c-o sa-mi faca vreodata placere sa ma duc la scoala. Sentimentul cel mai puternic pe care il incerc de fiecare data cind intru in cladire e respect. E respectul cu care profesorul iti trateaza opiniile (oricit ar fi de stupide) si primul gind nu e ala ca vrei sa-l copiezi. E respectul pe care il ai fata de profesorul care vine pregatit si nu te plictiseste cu teorii fara vreo valoare reala. Profesorul care stie despre ce vorbeste, care iti deschide ochii, nu-ti baga pe git. E respectul pe care il ai fata de tine cind la sfirsitul a zece saptamini de curs, iti dai seama ca ai ramas cu ceva, ca intr-adevar si practic stii sa faci ceva. E respectul pe care cei cu care ai de-a face, colegi si profesori, il au pentru timpul tau pe care nu incearca sa-l iroseasca. E respectul pe care cladirea in sine (monument istoric) si biblioteca si serviciile secretarei le au pentru banii tai.
Rar s-a intimplat ca vreunui profesor sa-i pese daca am memorat la perfectie o teorie, sau o metoda, sau un sir de formule. Profesorii nu isi pierd timpul sa faca politie. Ei stiu ca acolo unde studentii colaboreaza la un proiect, ala mai prost invata de la al mai destept, chiar si fara sa vrea, doar copiind si tot ii ramine ceva in cap.
Nu mi-am facut neaparat prieteni aici, dar am invatat de la citiva ceva despre mine, despre ce inseamna sa lucrezi in echipa si sa inveti de la altii mai buni. Sunt americani si indieni si polonezi si filipinezi si alte neamuri la care am vazut ca poti sa te ridici deasupra conditiei tale de oriunde ai veni. Si nu vorbesc de o scoala superioara neaparat. Care poate fi la fel de neimportanta pentru unii cum e de importanta pentru altii. E vorba de visul fiecaruia, acel lucru la care esti bun si pe care-l faci cu placere.
Asadar, cele mai importante doua lucruri pe care le-am invatat aici sunt:
1. Daca stii sa citesti poti sa inveti orice, trebuie doar sa-ti iei timpul tau.
2. Singurul cu care intr-adevar concurezi esti tu!
OMG, oare devin mai inteleapta sau doar mai antipatica?
Dar nu asta era ideea..
In nenumarate (?!) cazuri am deschis subiectul tentativelor mele de a nu trece prin viata ca ratza prin apa. Oh well, nu stiu despre educatie, dar imi pare ca am o pasiune ascunsa in a colectiona diplome. Zic asta pentru ca, modesta cum ma stiu, nu numai ca nu ma las purtata in discutii prea intelectuale dar ma si straduiesc sa nu tin minte decit lucruri neesentiale din peregrinarile mele printre oameni care au si alt scop in viata decit reducerile de la mall.
Ei, ajunge cu intoducerea ca devin prea subtila chiar si pentru mine. Ce vroiam sa impartasesc e experienta pe care am avut-o in scoala americana. Ca am venit eu, frumoasa si desteapta lu’ peste de la Bucuresti, plina de viata si de entuziasm in ochi, cu gindul senin ca o sa stirnesc aplauze si ovatii si mai ales lumea o sa-mi dea bani ca sa vorbesc despre cit sunt de minunata. Dar n-am impresionat pe nimeni nici cu Cibernetica mea, nici cu restul de experienta in tot felul de chestii pe care unii le numesc job-uri iar eu nu stiu cum sa le numesc ca daca ma intreaba cineva ce stiu sa fac nu prea stiu ce sa zic.. Asadar, nesuportindu-ma asa pur si simplu ignorata si fara nicio grija m-am trimis la scoala, una mai superioara (daca imi permiteti expresia!).
Cind am terminat facultatea, in secolul (ba chiar si mileniul) trecut, mi-am jurat ca nu mai calc intr-o scoala decit poate la toaleta. Dar nu m-am lasat impresionata de propriile principii. Cind m-am vazut americanca mi s-a nazarit deodata ca parca ar trebui sa-mi caut totusi menirea in viata. Alta decit shopping-ul.
Asa ca am gasit o scoala cu program de batrinei, de dupa-amiaza, asa usor dupa programul de la serviciu, care sa imbine frumos statistica aia pe care n-am practicat-o niciodata cu orice-o fi care per total sa dea ceva mai prietenos si usor digerabil.
Sa fie aproape doi ani de-atunci…
Nu am fost niciodata vreo diplomata, asadar daca imi spune cineva cit de minunata e scoala noastra in romania si cum ne invata ea tot felul de lucruri pe care nu le tine minte nimeni, am decit un comentariu: puah! Pardon de expresie..
N-as fi crezut c-o sa-mi faca vreodata placere sa ma duc la scoala. Sentimentul cel mai puternic pe care il incerc de fiecare data cind intru in cladire e respect. E respectul cu care profesorul iti trateaza opiniile (oricit ar fi de stupide) si primul gind nu e ala ca vrei sa-l copiezi. E respectul pe care il ai fata de profesorul care vine pregatit si nu te plictiseste cu teorii fara vreo valoare reala. Profesorul care stie despre ce vorbeste, care iti deschide ochii, nu-ti baga pe git. E respectul pe care il ai fata de tine cind la sfirsitul a zece saptamini de curs, iti dai seama ca ai ramas cu ceva, ca intr-adevar si practic stii sa faci ceva. E respectul pe care cei cu care ai de-a face, colegi si profesori, il au pentru timpul tau pe care nu incearca sa-l iroseasca. E respectul pe care cladirea in sine (monument istoric) si biblioteca si serviciile secretarei le au pentru banii tai.
Rar s-a intimplat ca vreunui profesor sa-i pese daca am memorat la perfectie o teorie, sau o metoda, sau un sir de formule. Profesorii nu isi pierd timpul sa faca politie. Ei stiu ca acolo unde studentii colaboreaza la un proiect, ala mai prost invata de la al mai destept, chiar si fara sa vrea, doar copiind si tot ii ramine ceva in cap.
Nu mi-am facut neaparat prieteni aici, dar am invatat de la citiva ceva despre mine, despre ce inseamna sa lucrezi in echipa si sa inveti de la altii mai buni. Sunt americani si indieni si polonezi si filipinezi si alte neamuri la care am vazut ca poti sa te ridici deasupra conditiei tale de oriunde ai veni. Si nu vorbesc de o scoala superioara neaparat. Care poate fi la fel de neimportanta pentru unii cum e de importanta pentru altii. E vorba de visul fiecaruia, acel lucru la care esti bun si pe care-l faci cu placere.
Asadar, cele mai importante doua lucruri pe care le-am invatat aici sunt:
1. Daca stii sa citesti poti sa inveti orice, trebuie doar sa-ti iei timpul tau.
2. Singurul cu care intr-adevar concurezi esti tu!
OMG, oare devin mai inteleapta sau doar mai antipatica?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
I SUPPORT JACK
