La muzeu, birjar!

Pai se poate? Ma dau intelectuala, am citeva carti si le citesc (pe alea din care nu fac cornete!), deci exist! Mai mult decit atit, uneori cind e inchis la mall, ma duc si la muzeu. Rar, dar putin, ca obosesc repede. Visez la ziua in care americanii (nu concep ca altcineva sa vina cu ideea!) sa aiba initiativa de a deschide un rezumat de muzeu. Adica totul foarte pe scurt, cu liniutza si una sub alta, daca se poate in doua ore sa parcugem vreo 3000 de ani de istorie, arta si ce-o mai incapea.
Apropo, am descoperit de curind ca de la mine de-acasa daca o iau in susul riului, la nici un FishMac distanta e muzeul McDonalds. Primul McDo, deschis in 1955, o ghereta mica, cu manechine-angajati de plastic inauntru, pazita de un pensionar probabil voluntar sau platit in chicken McNuggets. Daca ma gindesc mai bine, probabil pensionarul pazeste mai degraba cele doua-trei masini parcate in curte care intregesc peisajul de anii ’50. E interesant cum insula abia inconjurata de un gardulet te duce inpoi intr-o perioada in care pina si parintii nostri se jucau cu lopetica si galetusa in nisip. Nu mai pun la socoteala inceputul modest (pare acum) dar simpatic al unuia din cele mai cunoscute si mai puternice branduri din lume.
Eh, dar m-a luat valul, m-am umplut de nostalgie si o sa uit lucrurile cu adevarat importante. Ce ziceam? Nu, nu de Muzeul de Arta Contemporana vorbesc. Desi.. daca tot am deschis subiectul.. pe mine m-au tirit parintii prin muzee de cind lipeam ciunga sub masutele aurite de la Castelul Sanssouci din Potsdam ma sprijineam si ma odihneam pe toate mobilele still Ludovic XIII (or something) spre disperarea ghizilor, si vorbeam cu caii din basoreliefurile de pe catedrala San Marco. Si totusi niciodata nu m-am plictisit asa bine ca la Muzeul de Arta Contemporana din Chicago. Doua lucruri imi amintesc: peretele de la intrare facut din creioane infipte si prima poza buna atestata istoric pe care am facut-o. Am pozat o fereastra nu un exponat, desigur.
Ei, e adevarat ca am nimerit intr-o perioada de relache si nicio expozitie rasunatoare nu incinta peretii incintei. Dar orisicit! In afara de citeva costume urite-urite aruncate pe niste manechine sinistre spinzurate de tavan, in niste incaperi intunecate in care rasuna o muzica lugubra, cu nimic nu am reusit sa-mi justific mie insami biletul de intrare.
Recunosc sportiv ca pentru o lunga perioada am crezut ca Metropolitan Museum din NY sau Art Institute din Chicago sunt ca niste ambasade ale altor culturi, un stat intr-un stat cu care n-au nicio legatura. Auzisem eu vorba aia ca americanul face din rahat bici cu beculetze care cinta Santa Claus is coming to town in timp ce pocneste si apoi iti vinde un servetel folosit pe post de palarie, dar am zis ca o fi doar un zvon.
Mda, asta a fost inainte de a vizita o parte din muzeele Frank Lloyd Wright respectiv Ernest Hemingway, din Oak Park, o cocheta suburbie a Chicagoului. Si zic o parte pentru ca oriunde i-a cazut lui Frank Lloyd rigla din mina si lui Hemingway pipa din gura acolo a crescut un muzeu. Pina acum am numarat trei Hemingway: una e casa in care a trait in Key West, cheile Floridei, remember? (viata de scriitor, deh!), apoi casa in care s-a nascut, la nici trei case mai jos de muzeul propriu-zis. Si m-am intrebat in soapta sa nu deranjez: oare ce exponate or fi la un muzeu de scriitor? Or fi idei scrise de mina, masina lui de scris, cartile pe care le-a citit? Ei bine, astea si inca multe altele, de la bonetica pe care o purta cind avea 1 an si bucle blonde impletite in cosite, pina la o parte din pestele pe care l-a prins Batrinul. Basca afisele originale ale filmelor facute dupa cartile lui, o adunare de batrinei carora o batrinica distinsa le citea dintr-o carte, precum si un ingrijitor retardat, care se ratoia la un soldat-exponat de plastic care cu niciun chip nu vroia sa-i raspunda la intrebari. Probabil pentru ca eram noi de fatza..
Colaje, taieturi din ziare, citate asa-zis celebre, toate usor infantile si ridicole, intreg muzeul semana a proiect scolar de clasa a patra, scoala generala 3, Chitila.
Spre diferenta de muzeul lui Frank Lloyd. Dar cine e Frank Lloyd? Cum cine, cel mai mare arhitect american pe care lumea l-a vazut. Care si-a inceput, continuat si imbunatatit cariera construindu-si singur casa, pe care mai apoi o modifica saptaminal ca un joc de lego. Imi imaginez ce santier o fi fost mereu acolo. Altfel, foarte captivanta povestea romantata a ghidului, casa refacuta pastreaza foarte bine din aerul original si asta pentru numai $12 intrarea de caciula. Iar la gift shop au magneti de lipit pe frigider cu.. nu as putea defini, niste figuri geometrice colorate. Cit despre artistul in sine si opera lui, constructiile lui imi par niste ciuperci de padure, lipite de pamint, de culoarea pamintului, nefericite, fara viata si fara vointa. Influenta arhitecturii japoneze my ass! Marele lui merit e ca a facut ceva complet diferit, promovat de un marketing de geniu. Plus niste tavane care par sa pluteasca pe niste coloane care se termina inainte de a le atinge.
Nu e usor sa ridici pamintul la nivel de soare. Ceea ce face si mai mare realizarea americanilor de a-l ridica pe Frank Lloyd la rangul de The Greatest si a trinti un muzeu oriunde a ridicat el cite o ciuperca pamintie hexagonala.

Gusturile nu se discuta, dar se pot manipula printr-o atenta campanie de marketing. Ca in politica. Sau istorie. Sau hamburgari.