Cum spune si proverbul, meseria e bratara de aur. Dar mie aurul nu mi-a placut niciodata, cit despre bijuterii, ma trag mai degraba din indienii indigeni, ca tot margelele de sticla, plastic si scoici colorate imi iau ochii.
Dar nu asta era ideea..
In nenumarate (?!) cazuri am deschis subiectul tentativelor mele de a nu trece prin viata ca ratza prin apa. Oh well, nu stiu despre educatie, dar imi pare ca am o pasiune ascunsa in a colectiona diplome. Zic asta pentru ca, modesta cum ma stiu, nu numai ca nu ma las purtata in discutii prea intelectuale dar ma si straduiesc sa nu tin minte decit lucruri neesentiale din peregrinarile mele printre oameni care au si alt scop in viata decit reducerile de la mall.
Ei, ajunge cu intoducerea ca devin prea subtila chiar si pentru mine. Ce vroiam sa impartasesc e experienta pe care am avut-o in scoala americana. Ca am venit eu, frumoasa si desteapta lu’ peste de la Bucuresti, plina de viata si de entuziasm in ochi, cu gindul senin ca o sa stirnesc aplauze si ovatii si mai ales lumea o sa-mi dea bani ca sa vorbesc despre cit sunt de minunata. Dar n-am impresionat pe nimeni nici cu Cibernetica mea, nici cu restul de experienta in tot felul de chestii pe care unii le numesc job-uri iar eu nu stiu cum sa le numesc ca daca ma intreaba cineva ce stiu sa fac nu prea stiu ce sa zic.. Asadar, nesuportindu-ma asa pur si simplu ignorata si fara nicio grija m-am trimis la scoala, una mai superioara (daca imi permiteti expresia!).
Cind am terminat facultatea, in secolul (ba chiar si mileniul) trecut, mi-am jurat ca nu mai calc intr-o scoala decit poate la toaleta. Dar nu m-am lasat impresionata de propriile principii. Cind m-am vazut americanca mi s-a nazarit deodata ca parca ar trebui sa-mi caut totusi menirea in viata. Alta decit shopping-ul.
Asa ca am gasit o scoala cu program de batrinei, de dupa-amiaza, asa usor dupa programul de la serviciu, care sa imbine frumos statistica aia pe care n-am practicat-o niciodata cu orice-o fi care per total sa dea ceva mai prietenos si usor digerabil.
Sa fie aproape doi ani de-atunci…
Nu am fost niciodata vreo diplomata, asadar daca imi spune cineva cit de minunata e scoala noastra in romania si cum ne invata ea tot felul de lucruri pe care nu le tine minte nimeni, am decit un comentariu: puah! Pardon de expresie..
N-as fi crezut c-o sa-mi faca vreodata placere sa ma duc la scoala. Sentimentul cel mai puternic pe care il incerc de fiecare data cind intru in cladire e respect. E respectul cu care profesorul iti trateaza opiniile (oricit ar fi de stupide) si primul gind nu e ala ca vrei sa-l copiezi. E respectul pe care il ai fata de profesorul care vine pregatit si nu te plictiseste cu teorii fara vreo valoare reala. Profesorul care stie despre ce vorbeste, care iti deschide ochii, nu-ti baga pe git. E respectul pe care il ai fata de tine cind la sfirsitul a zece saptamini de curs, iti dai seama ca ai ramas cu ceva, ca intr-adevar si practic stii sa faci ceva. E respectul pe care cei cu care ai de-a face, colegi si profesori, il au pentru timpul tau pe care nu incearca sa-l iroseasca. E respectul pe care cladirea in sine (monument istoric) si biblioteca si serviciile secretarei le au pentru banii tai.
Rar s-a intimplat ca vreunui profesor sa-i pese daca am memorat la perfectie o teorie, sau o metoda, sau un sir de formule. Profesorii nu isi pierd timpul sa faca politie. Ei stiu ca acolo unde studentii colaboreaza la un proiect, ala mai prost invata de la al mai destept, chiar si fara sa vrea, doar copiind si tot ii ramine ceva in cap.
Nu mi-am facut neaparat prieteni aici, dar am invatat de la citiva ceva despre mine, despre ce inseamna sa lucrezi in echipa si sa inveti de la altii mai buni. Sunt americani si indieni si polonezi si filipinezi si alte neamuri la care am vazut ca poti sa te ridici deasupra conditiei tale de oriunde ai veni. Si nu vorbesc de o scoala superioara neaparat. Care poate fi la fel de neimportanta pentru unii cum e de importanta pentru altii. E vorba de visul fiecaruia, acel lucru la care esti bun si pe care-l faci cu placere.
Asadar, cele mai importante doua lucruri pe care le-am invatat aici sunt:
1. Daca stii sa citesti poti sa inveti orice, trebuie doar sa-ti iei timpul tau.
2. Singurul cu care intr-adevar concurezi esti tu!
OMG, oare devin mai inteleapta sau doar mai antipatica?
America, the melting pot! Ai prezentat intr-adevar esentialul din sistemul de invatamant american si interactiunea profesor-student. Visez la o zi cand tot ce ai scris in articol sa poata fi posibil si aici. Un profesor sa fie pregatit temeinic si interesat de opiniile studentilor, sa fie de gasit pentru eventuale consultatii, sa nu mai faca slalom printre cursurile de la facultate si cursurile de la masterat etc. Poate ca sunt cativa si aici. Dar cumplit de putini.
RăspundețiȘtergereMa bucur ca American Dream functioneaza in continuare, este rasplata oricarui om care pleaca din patrie si cauta o sansa.
@to-morrow: me likes you si nu pentru ca esti de acord cu mine ci asa.. pentru studiile despre fericire publicate (de exemplu). Cum spunea un fel de artist "fericirea-i un lucru mic.."
RăspundețiȘtergereinteresant, chiar zilele trecute ma gandeam ca noi nu am fost crescuti cu spirit de echipa. ca mai mereu cand emit o impresie, ma intreb daca am dreptate sau doar stau stramb.
RăspundețiȘtergeredemult vreau sa scriu un post despre a fi competitiv, poate-mi trece lenea candva curand.
imi place mult de to ce scrii!
RăspundețiȘtergererevin cu placere in fiecare zi pe blogul tau sperind sa gasesc un nou post!
@ mihai - merci.. daca as putea, as scrie in fiecare zi:)
RăspundețiȘtergereSi aici este altceva scoala. Cunosc cazul unei fetite care a venit din romania si a fost trecuta cu doua clase mai sus decit virsta ei, pentru ca nivelul la care se studiaza in romania este exagerat.
RăspundețiȘtergereRomanii rid de scoala de aici, si spun ca e pentru prosti. Dar eu intreb, cu ce dracu' am ramas din toate informatiile cu care am fost indopata in scoala?