sâmbătă, 12 iulie 2008

O pasiune de hobby

Conform unei glume celebre din vremea tineretii mele am doua probleme deci am o dilema (desi mai corect ar fi bilema!)…

Eu cind ma gindesc ma doare capul si intru in criza de timp. Dar nu m-am putut abtine sa nu ma tot intreb care sunt diferentele majore in mentalitate dintre romani si americani.Si ma gindesc la asta mai ales atunci cind fac sau zic ceva pentru care sunt privita ca si cum as si un martian cu doua capete. Oricum, dupa cercetari amanuntite, eu -care le stiu pe toate si sunt si foarte desteapta- zic ca americanii gindesc prea putin pentru cit de mult fac, pe cind romanii gindesc prea mult si nu fac mai nimic. Evident exagerez ca sa sune bine literatura mea electronica.. dar un simbure de adevar tot o fi. In fond ce e obiectivitatea decit o aproximare a realitatii? Puah, sa ma plezneasca cineva peste statisticianul ala mic din fundul salii! Continuu..

In alta ordine de idei, asa cum n-am mai pomenit niciodata vreodata in viata mea bananiera de pe insula Romania, aici n-am gasit niciun american care sa se ofere sa ma lase si pe mine in drum cu masina. O vreme m-am banuit de vreo boala de piele, ceva urit mirositor, or something.. Dar vaz ca nici altii nu sunt mai cu noroc. Si nici nu se suie nimeni la mine in masina. Deunazi m-am oferit sa-mi duc un coleg acasa. Ce sa fac, mi-a fost mila de om ca avea de luat un tren care venea cam peste o ora de la momentul vorbirii si-l ducea drum de vara pina-n seara.. Departisor, dar mergeam oricum in directia aia si chiar daca ocoleam poate vreo 10 minute, in fond nu-l caram in spate. M-a refuzat atit de categoric sa-i sara ochii din cap de emotie si-alta nu. N-am insistat prea tare ca m-am temut c-o sa aiba vreo cadere nervoasa ceva...

In al treilea rind (?!), americanul obisnuit nu ti-ar spune ca esti prost nici in ruptul capului. Nici daca-l rogi. Ah, daca-l platesti.. alta poveste! Altfel oricine trecut de clasa 3-a stie cel putin 3 strategii pentru a ocoli raspunsul scurt dar simplu: da, esti un timpit. Oh, no! Ai facut o treaba excelenta, esti pe drumul cel bun, tine-o tot asa, dar desigur ca exista si loc de mai bine, daca poti si nu te deranjeaza ai putea sa mai schimbi pe ici pe colo, de preferat prin punctele esentiale. Nu ca nu ar fi bine, #$@&%#!

Dar asta e parte dintr-o atitudine care intr-adevar imi place la americani. E bucuria de a vedea partea plina a paharului, acceasi bucurie cu care fac cite un lucrusor. O pasiune asa ca un hobby. Unii planteaza flori organice in curte si taie iarba o data pe saptamina. Altii colectioneaza pitici de gradina environmentaly friendly cu care umplu gazonul pina-n strada. Am vazut mai devreme un ins intr-o masina de colectie. Frumusica, pusa la punct, omul mindru la volan. Ieri niste mosi cu plete uruiau Harley-urile la viteza de croaziera pe strasse. Acum ceva vreme intr-o duminica dimineata am vazut un domn care impreuna cu fetita lui stringea hirtii prin padure. Altii se arunca in masini de care isi atirna rulote si calatoresc o vara intreaga prin tara. Vecinul meu si-a scos barca cu motor la poarta si de vreo luna o tot bibileste asteaptind probabil prima ocazie s-o arunce pe lac. Americanii sunt un popor stresat, responsabilitatea intregii lumi atirna greu pe umerii lor… ori asta le place lor sa creada. Terapia impotriva stresului a ajuns la fel de importanta ca alegerile din toamna. Si totusi, in toata aceasta ambuscada, vezi pe cite unii care au sincere mici bucurii pe care le cultiva si le ingrijesc atent. In fond orice bunic si-ar dori un Harley, nu?

Ma intreb daca nu s-ar putea face niste traininguri si in Romania, care sa fie obligatorii sub pedeapsa cu moartea sociala Sunt doua fara de care mi se pare imposibil de supravietuit: cursul de optimism si clasa de terapie prin zimbet.

Na, ca de fapt aveam o trilema si nici nu mi-am dat seama!

luni, 30 iunie 2008

Zoe, fii professional!

Cind eram eu mai tinara aveam pe hol o bufnita impaiata, care veghea chiar linga usa mea, linistita, privind cu ochii reci in zare. Nimic n-a deranjat-o ani de zile, nici cutremurul din ’75, nici ala din ’86 si nici ciocnirile cu mine cind taiam coltul prea din scurt si dadeam cioc in cioc, doua cucuvele in miez de noapte. Nici macar privirea fioroasa a lu’ mama alergind cu lingura de lemn dupa mine n-a impresionat-o vreodata. Ei well, cam asa se uita sefa mea la mine cind vorbesc!

Bufnita mea impaiata reprezinta cu succes lumea corporate unde Marriott e unul din cele mai frumoase exemple. Zimbetul teapan, ochii sticlosi, entuziasmul masurat in functie de beneficii. Gindurile lor sunt atit de bine antifonate incit cuvintele nu exprima nici o farima din ce se intimpla inauntru. Nimic nu razbate din declaratiile politicoase si complet lipsite de idee. Probabil ca de-aici se aleg cei mai buni care intra in politica..

Compania pe care cu drag o slujesc (ca altfel nu pot sa zic!) mi-a dat de multe ori motive de uimire si fiori pe sira spinarii. Si inca imi mai da, ca intr-o frumoasa relatie de iubire in care orice ai face parca tot mai descoperi cotoare uscate de mar prin cele mai neasteptate unghere. Subiectul l-am tot atins in diverse ocazii, dar e atit de vast si de interesant incit cred ca-si merita un loc mai bun.

Deunazi, sefa mea ma trage in birou si jumatate jenata jumatate sa trosneasca in ris isteric imi spune ca i s-a atras atentia “de sus” sa mi se atraga atentia sa port garnituri (garments) pe dedesubtul camasii. Chestiile alea ca niste sutiene carora nu le spunem pe nume ca sunt rusinoase. Carevasazica nu e professional, ma scuzati, nu mai fac! Nu ca as avea mare lucru de ascuns.. Dar lumea corporate nu e formata din oameni, ci din creaturi asexuate carora orice forma de identificare a gender-ului (caci cuvintul sex e cel putin PG-rated!) e primita in general cu oripilare. Ca balerinele de la TVR de pe vremuri, acoperite cu helanci si tutu-uri pina-n pamint, toate femelele poarta perle la git si umbla imbracate in negru, bleumarin sau gri (culorile considerate professional), in taioare largi si lungi care sa le acopere. Nu exista decit pantofi perfect inchisi si-n fata si-n spate, pentru ca degetele de la picioare sunt cumplit de indecente, iar ciorapii sunt un must oricit ar fi de cald.

Compania descurajeaza relatiile intre femele si masculi din principiu, ca fiind imorale. Iar daca fac parte din paturi sociale diferite gen manageri vs. neica nimeni, chiar si prietenia sincera si dezinteresata e interzisa sub pedeapsa cu moartea prin mutare disciplinara. Pentru a diferentia cele doua tabere, femelele sunt incurajate sa poarte fuste (cit mai lungi si mai acoperitoare, desigur!) iar masculilor li se interzice sa poarte orice forma de bijuterie, in afara de verigheta. Verigheta e un semn de apartenenta la un grup distins si de incredere. Membrii clubului avanseaza mai repede pe scara ierarhica iar daca au si copii e si mai bine. Daca se poate doi copii ar fi de dorit, un baiat mai mare si o fetitza blonda mai mica arata superb pe Resume (CV in restul lumii). Poza de familie fericita pe birou, executata de un fotograf profesionist intr-un cadru special amenajat.

Pantofii trebuie sa se asorteze cu cureaua. Nu se specifica daca mai e obligatoriu sa se asorteze si cu poseta! Ca Channel zice ca nu, dar pe mine nu Channel ma plateste deci nu prea ma-ntereseaza.

In dress code, document pe care-l tot semnezi pina iti intra in cap, cam o data pe an, se specifica cit de lungi sunt cerceii, cite bratari ai voie sa porti, ce fel de coafura se accepta, de cite ori te speli pe dinti si ce parfum ti se potriveste. N-ai voie sa porti caciula decit daca religia ti-o cere. Iar ochelari de soare doar daca esti Stevie Wonder.

Dress code-ul e doar o parte a unui cod al bunelor maniere din care eu abia acum descopar fascinata unele parti componente necunoscute. Se practica pupatul in fund fara discriminare, in primul rind pentru a evita discriminarea sexuala, rasiala si de alte naturi. In al doilea rind pentru ca nu stii niciodata cine iti va ajunge sef. Sau chiar mai rau. De curind, cea mai mai cumatra in viata angajata la faimoasa companie a fost promovata. Motiv de bucurie pentru toti cei cunoscuti. Reactia generala la auzul vestii fiind “thank God!”. In cinstea evenimentului, toata managerimea a desfasurat un adevarat circ, intrecindu-se si calcindu-se pe cap care mai de care sa aduca osanale dumisalei. Numarul 1 si numarul 2 in companie au petrecut doua ore din pretiosul lor timp compunind un cintecel pe care mai apoi l-au invatat pe dinafara si l-au executat, cu tot tacimul: miscare scenica, costume etc. Eu i-am privit siderata pe cei doi artisti-pupatori repetindu-si cintecelul in birou incercind sa-mi dau seama daca imi vine sa rid sau sa vomit.

Si ca ziua respectiva sa-mi fie o adevarata lectie de viata, am avut o revelatie: pentru a ajunge cineva trebuie musai nu numai sa joci golf elegant, ci si sa te comporti professional. Si anume “I am doing alright” nu e suficient, trebuie sa “I am doing great!”.

joi, 19 iunie 2008

Un fel de Resume/CV

Uneori ma gasesc infipta-ntr-un cot, privind la oamenii din jur si intrebindu-ma cine sunt, de unde vin si ce caut eu aici in tara asta de capcauni uneori haiosi?! Imi vine greu sa le povestesc cum am trait pina sa ajung aici iar lor le vine si mai greu sa inteleaga. Eu cu obiceiurile mele ciudate, cu conceptiile mele stranii si cu accentul cute care ba e rusesc ba e frantzuzesc, nu e clar inca.. Creatura cu ochelari (pour les connaisseurs!) care nu avut locker (dulapior) si nici sala de mese la scoala, dar care avea bar la subsol in facultate unde chiulea cu colegii in anul 1..
Pai?

Eu sunt generatia lu’ Treapta a Doua si a lu’ 7 pe-un loc la Cibernetica. Generatia lui covrigi pe atza, pufulezti dulci la un leu, apoi batoane la doi lei, apoi merdenele la 3 lei. Apoi 500 de lei.. apoi 5000 de lei. Merdenele din ce in ce mai mici..
Sunt generatia a 2-a Uniplus. Generatia “dam la ASE ca sa ne facem firme, sa facem bani ca sa ne luam o Dacie noua”. Sunt generatia lu' “da-te ba mai incolo sa ma vad si eu”, apoi generatia lu' “termin berea asta si plec; sa mai trec pe acasa sau sa ma duc direct la scoala?” si-apoi generatia lu' “n-am timp de o bere, sunt intr-un miting si-apoi am un crostreining, dupa teleconferinta de la 3”. Dar totodata mai sunt si generatia Lolek si Bolek, Mihaela, Arabela si alea doua animale mici de se dadeau prin ’89 pe bulgari. Ah, si sunt generatia de mici slavi care au studiat 7 ani rusa si nu mai stiu sa lege nici doua cuvinte. Adica.. doar doua mai stim: mama doma!
Sunt generatia fitzelor de liceu cind s-a desfiintat uniforma si faceam eforturi sa-mi fac singura pereche de pantaloni mai civilizati sa semene cu o pereche de blugi. Sunt generatia gogosi cu zahar, turta dulce tare ca piatra, pantofilor de lac multicolori cu fundita asortata made in Italy, ITB mers pe scara, tigari Hollywood fumate in curtea scolii cu profesorii, casetele Lino’s Studio si restul de piraterii, compilatiile pe CD bulgaresti megaadevarate “Party Hits” care faceau legea in FM-ul bucurestean prin ‘94-’95. Generatia 386, primul computer datorita caruia ii datorez faptul ca am trecut de anul 1 in facultate. Petrecerile de 1 Mai cu discoteca si mersul cu cortul la munte. Sunt generatia de trei perechi de pantofi: una de vara, una de iarna si una de ambele (daca mergi cu grija sa nu te uzi!).
Sunt generatia care stia toate cintecele pionieresti dar le-a uitat in vara lui ’90, o data ce n-a mai facut practica la smuls buruieni in fatza Casei Poporului.
Sunt generatia care a petrecut mai mult timp la coada la banane decit invatind pentru admiterea la facultate si generatia care cu primii bani a mincat un pui intreg pina i s-a facut rau, sa-i treaca greata de anii in care primea cite o bucatzica pe zi, sa ajunga o saptamina. Azi un git, miine o aripa…
Mai sunt si generatia care a tocit batatorul de la coltul blocului, a plantat mucuri de tigari de jur imprejur pe care le-a udat cu bere pina cind s-au ofilit si-au murit.
Sunt generatia “Sclava Isaura” si “Dallas” de unde mi-a venit ideea ca ce culme a tehnologiei si ce mi-ar schimba viata daca as avea un telefon in masina. Generatia care s-a bucurat de beneficiile pagerului ca de vreo minune a lumii si care a carat in spate citiva ani o Dacie sau un Olcit, mostenite de la parinti, care le-au mostenit si ei la rindul lor de la parintii lor.
Eu sunt generatia penarului chinezesc, si a creioanelor chinezesti, si a gumei de sters chinezeasca dar si a… blugilor turcesti “piramide” sau schimbului de ambalaje de ciunga americana. Tot eu sunt si generatia care a mincat ciunga de pe jos, doar pentru ca era roz si nu mai vazuse asa ceva.

Eu sunt generatia celor care au vazut si au simtit o groaza de schimbari si nu le-au inteles ca erau prea mici. Apoi nu le-au mai inteles ca erau prea departe…

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK
View Dona Eliescu's profile on LinkedIn