marți, 11 octombrie 2005

Back to school

Cine zicea ca la Americani scoala e floare la ureche, un pas in fatza, sa-l plenzesc cu ea peste ochi. Si tot asa, de cite ori cite fire a strins in buchetul vietii sale. Am zis!

Acum niste ani buni, cind am terminat facultatea, mi-am jurat in barba ca nu mai pun mina pe-o carte decit, poate, sa fac niste cornete! Dar, aici, de cind am venit, parca m-am molipsit de o mincarime ciudata si –cred!- mortala (am auzit eu ca prea multa invatatura strica). Caci, numai ce-am pus piciorul pe Chicago, ca am inceput sa-mi umble ginduri de marire. Si cum mai inalta nu mai cresc, m-am gindit ca poate cresc mai desteapta. Hmm!

Constat ca diploma pe care am dobindit-o cu atita suferinta nu produce nici o impresie la americanii astia (puah, niste ignoranti!). Intre timp, am aflat cu uimire ca nici nu s-a lipit nimic de mine, caci uimita redescopar in acest moment o stiinta noua: Statistica. Un personaj cu care o data am intretinut relatii intime fortate si repetate dar pe care mintea mea sanatoasa a reusit s-o uite cu desavirsire.

Deci, la cererea expresa a spectatorilor din tribune, mai de jena, mai de curiozitate dar dupa o indelunga socotinta, am purces catre o scoala de la marginea orasului downtown Chicago. Universitate pentru copiii crescuti ca mine, fara guvernanta frantuzoaica, la gradinita de stat cu program prelungit, cu manuale date din mina-n mina si din generatie in generatie, mai precis, o facultate de stat. Adica, sper ca nu ma imaginati ca e gratis. In America statul iti ia, nu-ti da!

Intinsa pe o suprafata cam cit campusul Politehnicii si ASE-ului puse laolalta, totul e frumos si straluceste minunat in soarele de vara (la vremea aceea) reflectindu-se in zgirie-norii de pe vederile cu Chicago-downtown. Ma lovesc de tot felul de oameni care mai de care mai informati care nu inteleg ce vreau iar eu nici atit nu inteleg ce vor ei de la mine. Ce naiba caut in tara asta unde toate sunt pe dos? Pretul pe care-l vezi nu e niciodata ala pe care-l platesti, pounzii nu-s ca si kilogramele sau milele ca si kilometrii si nici scoala nu e la fel ca la scoala. De altfel, in afara faptului ca sunt niste indivizi care se cheama studenti care se aseaza in bancutze si un domn sau doamna (care se cheama professor) vine si toti il/o asculta, nimic nu seamana cu ce stim noi. Mi-ar trebui un manual ca sa traduc din engleza in romana sistemul de invatamint American. Care, inca nu m-am lamurit daca e mai bun, sau doar mai simplu (simplu de aplicat), amindoua sau nici una nici alta. Scriind, imi dau seama ca totusi exista si asemanari, cum ar fi birocratia. Dinsa se simte bine in birourile de la UIC, la fel de bine ca la ASE, atita doar ca nu iti trinteste usa in fatza ci doar te trezesti dat afara la fel de neinformat ca atunci cind ai intrat. Dar ..ti se zimbeste politicos!

Trecind peste descrieri sadoveniene, m-am decis sa iau lumea in piept si m-am trezit ca un elefant intr-o gradina de trandafiri. Data din mina-n mina pina-n fund la taxatoare am nimerit intr-un birou unde un domn gras ocupa cam trei sferturi din incapere caruia am incercat sa-i explic cit mai delicat cam ce vreau eu sa fac. Mi-a fost tare teama ca ce-o mai fi ramas din biata sa inima o sa cedeze de emotie. Dar nu, grasul s-a tinut tare, mi-a explicat cum ca gasesc tot ce vreau sa stiu despre programele lor pe website si a cascat plictisit. Ah, si apropo, inscrierile se termina in 3 saptamini! In 2 zile am invatat engleza si am luat testul Toefl, in alte 3 zile l-am miscat pe tata, muntii, pe Mahomed si pe mama sa -sictirul din ASE- astfel ca in ultima zi de inscriere am cazut lata cu dosarul de inscriere in prag la biroul de ..inscrieri. Noroc ca intre timp m-am dat cu capul de pragul de sus si-am mai sunat o data aflind ca dosarul trebuie sa contina nu aia ci ailalta, ci nu e Mercedes ci bicicleta si nu i s-a dat ci i s-a luat. S-a primit, ok, va mai cautam noi! Tzoc-poc! M-au primit. Pai, normal, ca ce le strica inca un fraier care mai da niste bani cu care sa-i platim pe-aia care ne socotesc cit bani avem de dat??

Cit mi-am batut capul cu descifrarea simbolurilor gen ce trebuie sa facem mai departe e prea putin important. Cert e ca m-am dumirit incetul cu incetul. Mai intii, ca fiica demna de neam de roman cu lenea curgind de secole prin vene, am lesinat repetat de placere constatind ca birocratia si mersul pe jos pot fi ocolite. Totul se face pe internet, cu doar doua parole, respectiv ID-uri: te inscrii sau renunti la cursuri, afli programul si programa, platesti bill-urile, iti afli temele si iti cauti cartile la biblioteca, te consulti cu profesorul, iti afli notele. La scoala computere la fiecare colt, internet wireless pretutindeni, fiecare student are spatiul lui personal virtual in server, unde-ti salvezi temele, lucrarile, meilurile din Romania si povestile despre America. Exista si varianta sa trimiti profesorului temele prin meil. Ce atita risipa de hirtie?!

Colegii mei sunt cam la fel ca mine, marea majoritate emigranti la prima, maxim a doua generatie (deh, oameni saraci!), multi chinezi, coreeni, indieni, nici un roman la orizont. Citiva americani si extrem de putin mexicani (cineva trebuie sa si munceasca in tara asta!). Un exemplu de americanca este o adolescenta cam de-o virsta cu mine, mama irlandeza, tata indian. Evident, exista departamente diferite pentru fiecare culoare: negri, indieni, asiatici. Cred ca e momentul sa ma implic in viata sociala sa lupt pentru protejarea sinistratilor veniti Europa de Est, sub sloganul “we are Romanians, we are very poor” (“noi suntem europeni, noi suntem foarte simpatici!”). Poate macar parcarea o scot de gratis, ca altfel costa $200 pe semetru. Si e ieftin!! Pai, da, ce credeati? Pai, metroul pute si in plus am uitat vremurile cind mergeam pe jos 10 minute numai pina la tramvai!

In rest, citim, citim, citim.. Toti te iau de american, nu sta nimeni sa repete si pentru compilatorul meu uzat cu softul in limba romana. Evident, esti luat de proaspat. Ce serviciu? Aici toti muncesc in timpul liber (?!), nu e nici o scofala, nu e motiv de scutire. Am citit in 2 luni cit n-am citit in 6 ani de facultate. Nu mai zic de teme, probleme, lucrari, conspecte.. Pai, ce sa fac daca nu mai e Cristina, sa-mi dea si mie cursurile, sa-mi faca temele si sa ma trimita la scoala?!

Evident, toata zbaterea aceasta nu se va finaliza intr-o prea mare realizare. Caci intr-o traducere aproximativa in limba romana statutul meu in scoala ar putea fi numit “student de hobby”. Practic, cu ce ma aleg? Pai, daca iau note bune, vorba Parazitilor “imi fac publica potentza”, se cheama ca dovedesc ca pot sa tin pasul cu nivelul de inteligenta minim cerut la o scoala superioara. Si, in plus, daca sunt simpatica, profesorii cu care am studiat imi vor scrie o scrisoare de recomandare care e mai importanta decit casa mostenita de la bunicul.

Partea pozitiva este ca imaginea publica mi s-a modificat. La Marriott, unde regulile sunt stricte-stricte, dintr-o data, toata lumea isi face programul in functie de cum poate Dona sa vina serviciu. Caci “Dona trebuie sa mearga la scoala!”. Eu, evident, profit, si oftez ca iepurasul din banc de fiecare data cind ma intreaba cineva ce mai fac: “sunt asa de obosita, am asa mult de invatat, pot sa plec acasa?”. Pai chiar asa, putin respect pentru doamna batrina cu briul de lina care se straduieste sa urmeze exemplul si mai batinului ei tata de a-si continua studiile la virsta la care altii cumpara ghiozdane si rechizite copiilor lor!

Singurul care priveste lucid toata problema e domnul director de limuzina Soso, care ma mingiie usor pe cap ca pe un copil rasfatat caruia nu poti sa-i refuzi mofturile timpite dar adorabile, si ride batrineste la vorbele mele de invatatzanceata. Si evident, nu pricepe ce-mi trebuie mie atita scoala, ca tot Pantrujel (cum ma alinta Ina) o sa ramin toata viata, ca si ratza prin apa tot se mai uda un pic doar eu ramin impermeabila la orice incercare de inoculare a vreunei stiinte, umaniste sau nu. Asa ca atunci cind mi-e lumea mai draga si muncesc mai cu spor vine sa verifice ce fac si sa se bage in seama ca un motan nemingiiat, uitat pe canapea. Uimit, nu-si crede ochilor la atita ambitie si determinare. Adevarul ca nici eu nu cred!

Asa ca ma gindesc ca dupa ce-oi termina scoala asta, daca oi termina-o vreodata (unde esti tu Cristina sa ma impinga si pe mine cineva de la spate?), mare noroc or sa aiba Americanii astia ca m-au chemat, ca le-oi face niste studii socio-statistice de-o sa se invete minte sa se mai tina de glume de-asta gen Loteria Vizelor cu romani. Ca nu-i de joaca cu romanii, fratzica! Are you kidding, dude?

11 oct. 05

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK