marți, 2 august 2005

Legenda lui NY si a frumoasei sale sotii, statuia

Legenda spune ca nu se poate imigrant care sa nu puna piciorul in NY, ca destinatie finala, initiala, temporara sau …macar in concediu! Pare asa un fel de piatra-n gura sau picior in burta (dupa caz!) luate cum intri pe pamint American sa-ti digere stomacul mai bine hamburgarii, hotdogii si sistemul cel mai capitalist din lume.

Se facea ca era primavara spre vara, doua luni in urma, cind Soso si cu mine veneam obositi si transpirati ducind in spate un king size bed, masa de bucatarie, televizor si patru scaune incarcate in raposata mea masina (fugita intre timp cu primul venit in Wisconsin) cind ne-a incoltit ideea unei vacante meritate.. la NY! Ion si Irina vin la NY! Ura! Hop si noi atunci. I “inima” NY!

De atunci s-a scurs multa benzina de pe debit cardul nostru in limuzina lui soferu’. Soso a ajuns de vreo 5 ori la concluzia ca nu ne permitem o vacanta iar eu m-am enervat slash razgindit de tot atitea ori, pina intr-o zi, cind, la o vorba cu colegii, am constatat ca sunt si Americani in America care n-au parasit niciodata Chicago, cel putin nu mai mult de 50 de mile de jur imprejur. Si-atunci mi-am jurat pe barba lui Soso ca ma duc, chiar si pe jos.

Pe jos nu e rentabil sa mergi caci calculind zilele pe care le-as fi pierdut de la munca mergind pe jos, chiar si avionul e mai ieftin. N-a fost cazul caci masina noastra, proaspat reparata era pregatita si nerabdatoare ca un cal pitic dar de rasa de o calatorie peste mari si tari. De fapt, doar patru state Americane, aproximativ 800 si ceva de mile.. Spritz de vara pentru unii care au facut Canada pe viscol!

Drept urmare, intr-o unica zi de luni (zic unica pentru ca e incredibil cum am reusit sa plecam exact la ora la care ne-am propus!) am incarcat cite trei tricouri de caciula in masina (avantajul in America e ca daca ai nevoie de ceva nu trebuie sa cari de acasa, ci cumperi pe drum) si-am purces la drum.

Zi de vara pina in seara Honda noastra a inghitit milele cum am inghitit noi hamburgarii de pe drum, de la popasuri. Popasul McDonald’s in principiu! Intr-un final dramatic, dupa ce am inrosit fir intins telefonic cu Ion (convorbire NY-NY via Chicago-Illinois-Conex-Romania) am intepenit intr-un trafic ingrozitor. A fost semnul ca ne apropiem de NY. Dupa inca 50 de mile, parcati in buricul tirgului, Hotel Edison, rezidenta temporara de vara a familiei Radu, ne regaseam pe scarile intrarii intr-un parc, ca patru aurolaci romani intr-o noapte fierbinte de NY, sorbind dintr-o sticla de bere ascunsa bine intr-o punga de hirtie. Sa nu ne aresteze astia ca bem pe strada!

Booon!

In noaptea respectiva am impartit cei 4 metri patrati dar foarte pe Broadway de camera cu Ion si Irina. A doua zi insa povestea a degenerat intr-o cautare asidua a unui acoperis pentru cele 3 tricouri pe cap de calator si-un pat pentru oasele noastre batrine si bolnave. Cautare fara sanse de reusita intrucit noi eram dispusi la compromisuri mici iar Manhattanul are pretentii mari, costisitoare, de femeie intretinuta! Am parasit zona mutindu-ne la o distanta decenta, linga aeroportul din Newark, un fel de suburbie a NY, la vreo 20 de mile. Curat, elegant, Marriott, eftin si cu piscina in curte. Plus doua paturi mari, sa doarma fiecare Eliesc’ linistit si nederanjat.

Legenda spune ca daca vii la NY lasi speranta si masina la intrare si iei trenul, metroul, autobuzul, in cel mai rau taxiul. Daca vrei sa pleci cu minte-ntreaga! Taxiuri mai multe ca-n NY nici in Bucuresti n-am vazut! In prima zi, am urmat si noi acest sfat de provincie si-am luat bus-ul de la hotel la aeroport, air-train-ul de la aeroport la tren, trenul din Newark pina-n Manhattan si cu ultimii banuti am mai facut si vreo doua drumuri cu metroul prin frumosul si aglomeratul Oras Care Nu Doarme Niciodata, pe numele lui de scena. Am constatat imediat si fara calculator ca excursia ne-a costat mai mult decit benzina (plus parcare) de la Chicago pina in NY asa incit urmatoarele zile nu ne-am mai lasat pacaliti si am infruntat cu vitejie mitocania newyorkeza. Evident am condus eu caci domnul sofer profesionist e in concediu si nu trebuie sa se streseze. Ei bine, stimati prieteni, o data intrata in midtown m-am simtit brusc ca acasa, in Bucuresti, strecurindu-ma printre taxiuri si pietoni aiuriti cu micutza rosie. (Fara sa scot capul pe fereastra si fara gesturi internationale, ca aici nu stii niciodata cind scoate vreunul si mai nervos kalashnikovul pe geam si te lasa cu o gura de aerisire in frunte.) Doar ca, oricit ar fi newyorkezii de mitocani, tot sunt un pic mai civilizati ca soferi decit bucurestenii. Nu mult mai civilizati, doar cu diferenta de amenda pe care ar lua-o daca ii prinde politia incalcind regulile. Ziceam ca sunt multe taxiuri? Dar masini de politie?..

New York-ul? Tot oameni cu doua miini, doua picioare, cladirile si aici se numesc tot building-uri si sunt cam la fel de mari ca in Chicago, oamenii tot engleza vorbesc, cel putin teoretic! Reclame luminoase orbitoare chiar si ziua in amiaza mare, magazine de lux, cartiere cu vile somptuoase unde vecina iti e Yoko Ono si stradutze umbrite cu circiumioare fensi unde dai nas in nas cu oameni pe care parca i-ai vazut pe undeva dar nu stii de unde sa-i iei (si nu sunt prieteni), Times Square-ul ala de l-am vazut prin filme si videoclipurile lui U2, Central Park –marea obsesie a Americanilor pentru verde- unde poti sa lingi pe jos de curat. Peste toate astea, cea de-a doua pasiune a Americanilor pentru micutza lor istorie si arta.. mai ales ale altora. La Metropolitan Museum intrarea e pe baza de donatie, gen se recomanda o donatie de $15 dar se accepta orice suma. Chestii Americane memorabile nu am prea vazut, dar cine stie, poate erau si nu le-am bagat se seama, desi ghizii nostri Ion si Irina ne-au indrumat spre ce era mai bun si mai important. Am bifat oricum puncte importante care ne-au obosit, cum spune Soso pina peste poate asa incit urmatoarele zile le-am petrecut hoinarind pur si simplu pe strazi.

Si totusi ceva nu-mi miroase a bine.. Mirosul. Munti de saci cu gunoaie pe strazi, mai ales dupa lasatul serii, zemuri curgind pe borduri raspindind arome duioase de putred, cladiri in paragina (mai la marginea buricului tirgului) in care nu m-as aventura nici in masina, fetze dubioase de toate culorile, nationalitatile, turisti ametiti si zapaciti de galagie si caldura, negri cu privirea pierduta impingind carucioare in care-si cara avutul (de prin gunoaie adunate), dughene si tonete dubioase care vind mincaruri ieftine dar scump, de la hotdog la chebab, masini stind sa se destrame la prima frina brusca, oameni de toate felurile vorbind toate limbile pamintului mai putin greaca veche si latina, agresivi si grabiti, nebuni cocotati in copaci strigind dupa tine, magazine cu aspect si marfa ieftine de en-gros Europa cu preturi de 5th Avenue. Nu foarte departe, pe buza de jos a Brooklyn-ului o plaja celebra -Coney Island Beach- semanind izbitor a Mamaia anilor ’80, doar ca populata de mexicani, negri si turisti dezinformati.

New York-ul e frumos privit de pe Statuia Libertatii. De departe, cum l-am vazut de pe vaporasul care a facut inconjurul peninsulei, cu building-urile Wall Street-ului stralucind in soarele in amurg, cu podurile Brooklyn, Manhattan sau Williamsburg intinse peste apa, doar asa, de nervi -cum ne explica ghidul- ca impreunindu-se cu Brooklyn-ul, New York-ul sa depaseasca ca marime Chicago si sa devina cel mai mare oras din USA. Puah, am exclamat noi si chicagoienii din noi!

In paranteza fie spus, cred ca Americanii au undeva in adincul sufletului lor de mic emigrant sarac un complex freudian care ar explica de ce toate trebuie sa fie atit de mari!! Cum spuneam..

Cert e ca, una peste alta NY a fost o splendoare, o revelatie, un virtej, un vis, o dezamagire, o parvenita cosmopolita careia parfumul scump nu-i poate ascunde mirosul natural si nici oja pamintul de sub unghii.. O poezie si-o mizerie..

Si peste toate astea, o Honda rosie cu numar de Illinois pierduta intr-o incrucisare de autostrazi, in fata hotelului de la periferia aeroportului Newark, invirtindu-se timp de mai bine de 1 ora si jumatate, asa, cam pe la miezul noptii, intr-un cartier de negri, cautind exit-ul care sa o traverseze strada. Soso, soferul de limuzina pierdut pe strazile vietii si Dona, gata-gata as sune la 911 sa ne spuna cineva cum dracu’ ajungem la hotel! Doi Americano-romani la New York..

2 aug. 05

3 comentarii:

  1. Deci, recomanzi New Yorkul pentru a fi vizitat de pe o zi (doua) pe alta? Un amic de prin "satul" nostru la intoarcerea din NY parea de-a dreptul speriat/traumatizat/numaivreau de agitatia traita trei zile acolo!
    Ai mai fost de atunci (2005) in Marele Oras American? Si daca da, de ce?! :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Recomand intr-adevar pentru citeva zile NY. Amicul tau nu era din Bucuresti, asa-i? Hahahaha..
    Nu m-am mai intors acolo desi as mai incerca, macar sa beau o cafea cu voi si cu Lola:)..

    RăspundețiȘtergere
  3. Hahahaa. Al naibii asta, nu era...e de vreo 15 ani in America si cand a dat si el prima oara cu nasul de "un oras adevarat" s-a speriat. Si i-au mai furat si aia telefonul lui smecher. Curat-murdar ca acasa...Oricum, eu ma risc, de fapt, sa gasesc prima statie de metrou ca sa parchez masina si dupa aia nu mai am treaba. Sper!

    RăspundețiȘtergere

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK