Cei care lucreaza in companii mai rasarite stiu despre ce vorbesc. Cei care nu, n-ati pierdut mare lucru!
Americanii sunt niste copii mari. Si, pentru ca phsihoterapeutul le-a zis ca nu e totusi normal ca, de la o anumita virsta, sa te mai joci cu lopetica si galetusa in nisip sau sa te uiti cu oglinda sub fusta colegei de birou, au inventat jocuri si pentru oameni mari. Jocul principal se cheama training dar mai sunt si altele!
De vreo doua luni in departamentul de HR am detectat o foiala dubioasa care se desfasura sub numele de cod Picnic! Intr-un final dramatic, trecind peste barajul portile de fier si de limba am inteles despre ce era vorba. Eforturile comune ale departamentului care are grija de bunastarea materiala, psihica si de alte naturi ale angajatilor domnului Marriott (pe care-l slujim cu tot sufletul nostru) s-au concretizat intr-o frumoasa dupa-amiaza de duminica, intr-o padure, undeva la mijlocul drumului dintre casa mea si hotel. Frumos, elegant, o padure organizata, in mijlocul cimintirului (Nu rideti! Acolo s-a nimerit padurea!!), cu loc special unde companiile civilizate si care-si permit organizeaza asemenea manifestari. Tirita de Cristina si de curiozitate, ne-am inscris in comitetul de organizare a evenimentului. Asadar am impartit cu Cristina sarcina (de o responsabilitate covirsitoare) de a lucra la Registration. Pai, ce credeati ca vine asa cine vrea? Pai, te inscrii pe lista, cite persoane, citi copii, primesti un bilet de loterie si o bratara colorata, sa stie oamenii ca ai voie la mincare si bautura gratis, nu esti vreun homeless de prin vecini care a auzit ca da Marriott chef si vine si el cu zece prieteni si-o sticla de cola. Actiune obligatorie pentru manageri, optionala pentru simplii angajati…desi am o banuiala ca listele cu prezenta se pastreaza la dosar. Marea Petrecere a fost salvata cu succes de muzica, mincarea bestiala si bautura, toate gratis. Aaa, pardon, bautura insemneaza cico si apa, caci compania nu incurajeaza alcoolismul la nici un nivel. In rest, s-au facut concursuri de alergat ponei, de mincat placinta, de aruncat baloane si alte jocuri si jucarii, in principiu pentru copiii angajatilor.. S-au remarcat (in ochii managerilor) elemente active pentru viitoarele avansari si s-a socializat. Eu am facut poze, ca de obicei! Am incercat si eu sa ma remarc in vreun fel, mai cu-o conversatie (am profitat de faptul ca aici oamenii aveau timp sa-mi asculte bilbiielile), mai cu-o poza, mai cu un Registration.. dupa posibilitati!
Una peste alta, totul s-a terminat la fel de brusc cum a inceput si anume cind s-a terminat mincarea, adica la ora 5 fix (dupa-amiaza). Atita organizare n-am mai vazut demult! Si pentru ca sincronizarea sa fie perfecta, citeva familii si-au pus si la pachet cite ceva, rezolvind si problema alimentatiei in cartier pentru vreo citeva zile. Asa ca la 5 am ramas vorbind singura, caci oamenii si-au strins pachetelele si lucrusoarele, le-au suit in masini si dusi au fost!
Si uite asa, desi a fost ziua mea libera, am avut senzatia ca am fost la serviciu. Ceea ce nu se poate spune despre povestea numarul doi: training-ul!
Cu o saptamina inainte de Marele Eveniment din Septembrie (picnicul adica), ultimii veniti in companie, adunati de la cele trei hoteluri din preajma (tot marriotturi) ne-am adunat intr-o frumoasa dimineata de simbata la o actiune, sa-i spunem training. Adica niste jocuri pentru oameni mari. Evident, ziua a inceput cu o masa buna, aici nimeni nu se apuca de nimic pina nu-si ia breakfastul. Breakfastul e un fel de semizeu caruia i se inchina Americanul in fiece dimineata.
Intimplator sau nu (exista totusi un Dumnezeu!), am nimerit chiar linga aparatul de cafea peste care mi-am arogat drepturi aproape exclusive, ceea ce mi-a ajutat foarte mult pe parcursul celor 8 ore sa ramin treaza si activa.
Dupa ce am reusit sa ma strecor si eu timida printre hoardele de infometati, s-a dat startul la jocuri. Impartiti pe echipe, ne-am luat la intrecere. Am vazut filmulete, ne-am filmat noi pe noi jucind roluri, am improvizat, am invatat despre ce, cum si cit trebuie tratat musafirul hotelului, ce e voie, ce nu e voie, care sunt regulile companiei si alte lucruri folositoare pe linga casa omului. Desigur, am fost pata de culoare a gastii, caci in afara de engleza mea “originala”, nu mi-am putut infrina citeva intrebari din colectia mea de aur, gen “da’ de ce?”. Aici nimeni nu se intreaba asa ceva. Ordinul se executa, nu se discuta! Oricum, norocul meu a fost ca am vorbit destul de putin, realizind ca nu va avea nimeni atita rabdare sa-mi formulez aprecierile caci se facea de prinz si trebuia sa luam masa. Si oricum, pina sa-mi traduc eu afirmatiile, toti dadusera deja pagina la capitolul urmator!
Concluzia a fost ca suntem fericiti sa lucram intr-o companie asa de frumoasa, care e atit de atenta cu musafirii si cu angajatii, viata e frumoasa si mincarea poate fi gratis atita timp cit suntem cuminti. Dovada faptului ca trainingul si-a indeplinit sarcina e ca m-am integrat atit de bine in peisaj si sunt atit de genuine (frumos cuvint si care mi se potriveste minusa!) in dorinta mea de a veni in intimpinarea dorintelor musafirilor, chiar nerostite, incit mi-a devenit foarte greu sa le cer credit cardul. Pai, asa face o gazda perfecta?
Si, ca sa nu zica cineva ca sunt pricinoasa (sa-mi spuna cineva cum se zice ‘pricinos’ in engleza ca nu mai suport!!) mi-am reparat tonusul cu o intromisiune in echipa de jucatori romani pe terenul American.
Dupa cum stie tot romanul, acum doua saptamini a fost in Chicago un mega-eveniment: Taste of Romania, cu gust amar si salciu pe alocuri pentru obrazele noastre fine de bucuresteni crescuti (unii dintre noi) cu guvernanta frantuzoaica. Ei bine, frumosul spectacol s-a desfasurat in downtown, intr-o parcare pe care prietenul nostru Branco (romano-sirbul care detine celebrul restaurant romanesc dintr-una din primele povestiri) a amenajat-o si el cum a putut caci vorba aia: “we are Romanians, we are very poor”. Oaspeti de vaza au facut onoarea de a fi alaturi de noi, majoritatea lautari de muzica populara despre care cultura mea nu a auzit. Alaturi de ei, intr-o frumoasa combinatie, celebra formatie vocal-instrumentala Directia 5. Pentru care venisem tirita de prieteni.
Inca de la intrare, am avut o sentiment de familiar, caci toti romanii erau pusi la tol festiv, imbracati cu treningul nou, de firma sau, dupa posibilitati, cu pantofii cu ciucurasi asortati la sosete albe flausate, pulovarul cu anchior si cu nasturi in fata. Desigur, nici ghilul masiv de aur nu lipsea. Aproape dezamagita am cautat toata seara rochia cu paiete. Cind deja obosisem si era cit pe ce sa renunt am vazut-o!! Era asa cum o stiam, doamna cu parul rosu, cu coc inalt, in virful capului, cu bretonul tapat si sclipici la ochi! Ei, da! Asta e Romania pe care o stiam. Si eu care-mi lasasem fularul meu de pene roz acasa.. Mi-a venit inima la loc dintr-o data, m-am simtit ca acasa si m-am verificat daca mai am telefonul si portofelul pe le-am reorganizat prin buzunarele mai intime. Apoi am purces la cautarea micilor si mustului. Mici n-am mincat ca era prea mare coada iar must n-am mai prins asa ca ne-am multumit cu ce s-a putut, adica un pahar de bere de 4$ (la fel de scump ca la Indianapolis) si un concert cu Directia 5. Un succes ‘estraordinar’ la nivel general caci a dansat romanul pina i-au crapat opincile Nike, un moment de placuta stupoare pentru mine caci pentru prima data l-am auzit pe solistul Cristi nu-mai-stiu-cum cintind in ton. A trebuit sa plec eu din Romania sa cinte si Directia 5 ca lumea in concert!!
Cea mai simpatica figura a fost MegaPuf, americanca lui Cable Guy, adusa impotriva vointei ei la manifestare, care dupa cca. 20 de minute in care nu reusea sa-si revina din uimire a clacat nervos si-a vrut acasa.
O frumoasa seara absolut romaneasca din care am scapat cu greu si cu mari traume. Nu cunosc amanunte referitoare la cea de-a doua zi de petrecere, la care oaspete de vaza a fost chiar Iliescu caci, va imaginati, n-am mai avut curajul sa calc pe-acolo. Iesind pe poarta intreprinderii am realizat ca daca imi fusese vreun pic dor de Romania in ultima vreme, cele 2 ore petrecute la Taste of Romania mi-au luat durerea cu mina pentru cel putin 6 luni, de-acum imi va fi mai usor de suportat chiar si un nou mandat Bush.
Concluzia: “haideti sa haidem” suna mai bine in romana dar suporta mai putine riscuri de greturi in America.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu