HO-HO-HOOO!!!

Meeeery Chriiiistmas si un an nou fericit!!.. Asa, ca sa impacam si capra si varza!

Anul asta Mos Craciun nu ne-a mai adus, ca in alti ani, asa.. lucrusoare, chestii, socoteli. Anul asta Mos Craciun ne-a adus un nou sofer de limuzina: Soso! Caci intr-o frumoasa zi cu mult soare si cu extrem de multi dinti, prin contributia pretioasa a lui Dani, frate de Cristina, o noua limuzina a poposit in parcul de masini al cartierului nostru. Masina necesitind un sofer care s-o ajute la deplasarea prin comunele din jur precum si la amortizarea investitiei si poate ceva in plus, nu a dorit pe altcineva decit pe Soso. Asa ca Soso si-a luat la revedere de la Fancy Chicken, cu corul de bocitoare aferent, caci fanclubul a executat un program artistic cu uimire, tristete, batiste lacrimate si nelipsitul “oricind vrei sa te intorci usa ti-e deschisa”! Plin de tristete dar increzator in viitor, Soso si-a luat bocceluta la spinare si s-a suit in limuzina.

Reamintesc celor cu memoria scurta ca desi Soso si-a luat carnet pentru prima oara in viata lui acum citeva luni, nu mai mult de 5, soferul din el a crescut ca Fat-Frumos intr-o zi cit altii in zece!..

Ei, ziceam eu ca noi muncim? In ultimele doua saptamini de cind s-a suit in limuzina, Soso a acumulat mai multe mile decit eu in ultimii 10 ani precum si un program de 3 ore somn si restul pina la 24 munca. Cam asa si eu dar invers, caci beneficieaz de o semi-vacanta gratuita (adica neplatita) datorata miscarii catre locuri insorite si mai atragatoare a musafirilor care sarbatoresc ce se sarbatoreste de obicei in aceasta perioada a anului. Iar aici Craciunul incepe undeva dupa Thanksgiving (ultima joi din noiembrie)! De altfel, sarbatorile incep ceva mai devreme, de Halloween.. Cine zicea ca Americanii sunt oameni seriosi care muncesc mult si sarbatoresc putin??! De altfel imbina munca cu distractia caci dupa ce se da jos decorul cu helouin monteaza decorul cu Thanksgiving, care apoi se da jos si se inlocuieste cu cel de Craciun. Ma intreb unde tin astia in casa un an intreg toata recuzita?! Fiecare casa se orneaza cu beculete, fiecare curte se umple de animale luminoase (Mosi Craciuni, reni, oameni de zapada, Isusi in iesle cu intreaga reconstituire a nasterii etc.).. asa, frumos, cum vedeam pe vremuri in reclamele la Coca-Cola de sarbatori. Si e intr-adevar frumos caci aici in Rosemont, copacii nu fac fructe si nici trandafiri ci beculete care se coc numai bine cam acum, pe vremea asta. Deci, o feerie! O feerie care nu iese insa in poze!

Toate aceste recuzite fac parte din teatrul numit sarbatoarea Craciunului, care se serbeaza cu aceeasi religiozitate ca orice alta sarbatoare, ca Valentine’s Day ori Halloween. De altfel, teatrul e una din distractiile preferate ale Americanilor (dupa shopping) si se aplica oriunde te duci, de la locul de munca pina la politica (vezi povestile anterioare).

Ei, si de Craciunul asta am reusit si noi sa ne strecuram cu greu printre hoardele Americane de shoppingari de sarbatori si sa bifam evenimentul. Asa printre picaturi ca doar am venit in America sa muncim nu sa ne distram. E drept ca unii dintre noi au venit doar pentru partea cea mai grea, shoppingul, cum e Cristina.

Ma rog, ridem, glumim dar nu parasim incinta! Drept pentru care am dat sfoara-n tara prin multimea formata din prieteni ca intr-o frumoasa seara de decembre aleasa la intimplare, sa zicem 24, se da sarmale gratis la cine vine cu bere sau alte licori aromate si care tin de sete uneori. Intrucit in ziua respectiva, fiind una normala de vineri, majoritatea lucra am tinut legatura prin telefoane, biroul de coordonare a crizei fiind instituit ad-hoc la Marriott. Totul a decurs normal, de la sarmalele reusite nu se stie cum (nici nu stiam ca polonezii fac sarmale, caci de la ei am luat foi de varza murata!!) pina la bradul ornat pina la refuz de specialistii casei in design interior, ramura “christmas tree”. Si ca serbarea sa fie Craciun, Mircea a scos din celebra sa pivnita o minune de palinca pe care o asteptam de cind am pasit pe pamint American si pentru care mi-as fi dat o jumatate din viata, tenisii rosii, cele 13 perechi de blugi si o cratita de sarmale. La numaratoarea initiala toate bune si la locul lor, mai putin Soso, plecat cu sorcova (cam devreme) intr-o cursa, probabil prin Canada.. Intr-un final dramatic, Soso i-a urat dispecerului sarbatori fericite, ceva care incepea cu “eu imi bag picioarele..”, si-a pus costumul de reiat si-a intregit adunarea.

Asa, scurt, cadourile si-au facut datoria, probabil deja uitate intr-un colt pe etajera fiecaruia (eu m-am straduit, sa stiti!) si ne-am ocupat cu insistenta de berile, vinurile si mai ales de palinca pretioasa. Dupa degustari repetate, Braila, dezamagit de faptul ca nu e nimeni capabil de o colinda mai buna decit “nu-mi raspunzi la esemeees, eu iti scriu atit de deees” s-a dus la culcare. Se pare insa ca treaba l-a marcat puternic caci dupa nici trei zile si trei nopti de nesomn si un drum peste sapte dealuri si sapte vai pina la New Jersey si inapoi a revenit pe scena unei noi petreceri cu un “Plugusor” care mie personal mi-a adus o lacrima in coltul ochiului amintindu-mi in aceste zile sfinte de sarbatori de trista soarta a ciobanasului mioritic. Ceea ce nu-i dorim si lui Soso aka Troian, care in prima zi de limuzina aproape a darimat cabina taxatoarei din parcarea de limo de la aeroport, intrind astfel in istoria breslei. Intimplarea din fericire, nu taxatoarea!

Cu acordul explicit al autorului anonim Braila mi-am permis sa-l reproduc in totalitate pe “Plugusor”, corectind doar greselile de ortografie.

“Aho, aho, soferi vestiti

Si-n Chicago renumiti

Mai calcati un pic pe frine

Pentru anul care vine!

Ia, pe frine mai calcati

Si nu mai accelerati

Si cuvintul mi-ascultati..

S-a sculat mai an badica Troian

S-a-ncalecat pe stretch delicat

Pe-un stretch lung si lat

Cu jenti nichelate,

Geamuri afumate,

Suspensii elegante

Si motor in sapte.

Un cilindru nu lucra

Ca soferul plictisea

Cu povesti de limuzina

Similare, de duzina.

Cum Troian se legana

Si-o tigara el fuma

Avionu-l astepta

Si cu foc el povestea..

Iara statia suna

Pe Troian mi-l speria

Tigara-n sus ii zbura

Drept in stretch el imi sarea

Pe boier ca mi-l lua

Si-n Highland Park se oprea

Si din prima se parca.

Si apoi ce crezi ca facea?

El motoru-l asculta,

Un cilindru nu lucra,

Aburii din el iesea,

Transpiratia-i curgea.

Si ce credeti ca facea?

El pe telefon sarea,

La garaj el ca suna,

Coilul ca mi-l schimba,

Cilindru ca mi-l pornea,

Stretch-ul ca mi-l repara

Si la lucru se-ntorcea

Si de vrea si de nu vrea

Ca “lamiia” mi-l iubea

Si de sarbatori lucra

Si nici noaptea nu dormea.

Sofer number one era!

Ziua toata el lucra

Si bagaje el cara

Pe boieri cind mi-i privea

Cu privirea mi-i vrajea

Si cu vorba-i indulcea,

Tip-uri mari ca aduna

De la cei de la palat,

De la cei de la conac,

De la cei din Highland Park.

Iar acum pe inserat

Noi mergem la colindat

Troian zace-ntins pe pat

Sforaie de zici ca-i beat.

S-au strins toti limuzinistii

Si truck-istii si IT-istii

Sa le spuna-un brailean

Laude despre Troian

Si urari de noul an

Pentru anul care vine

La Dearbrook la limuzine

Sa faceti cursele toate

Ca Troian, “de calitate”

De urat am mai ura

Dar ni-i frica ca ni-ti da

Vre-un stretch sau chiar vre-un Sedan

S-o ride de noi Troian

Ca el va fi veteran

Number One pe Noul An!

Concluzia: daca anul asta nu v-ati intilnit cu Mos Craciun una din doua: ori nu s-a trezit Soso sa ajunga la pick-up sa-l ia de la aeroport ori a dat peste el si nici nu si-a dat seama! Ori.. ar mai fi o explicatie.. cred ca l-a oprit Soso pe drum sa-i povesteasca vreo intimplare dintr-o cursa! Daca-i asa mai ajunge la anul si la multi ani!!!

29 dec. 2004

Fancy Chicken Soso

Am tot asteptat povesti picante despre noul loc de munca al lui Soso. Dar in afara de doua bataturi si un shortz verde, nu am observat nimic mult prea spectaculos.

Soso, dupa munca de peste o luna in constructii, a fost atit de obosit incit si-a mai luat o luna de relache. Pina intr-o zi cind, la apelurile mele disperate, cu focuri de arma si drapele fluturinde, si-a luat din nou bagajul de cunostinte la spinare, si s-a dus sa-si exerseze bunele maniere dobindite cu multi ani in urma de la bona frantuzoaica la Fancy Farm Chicken, cea mai indepartata circiuma-restaurant de pe harta Illinoiului. Uneori, cind e traficul mai abitir pe highway, ma simt razbunata pentru anii in care s-a ris de mine ca stateam la porumb si mincam doua piini de la Salajean pina in Bucuresti.

Deci, sub aripa ocrotitoare a lui Mitza – baiat al lui Relu- si-a facut Soso aparitia intr-o frumoasa zi de inceput de toamna la locul faptei. Imbracat frumos, elegant, cum il stiti, din cap pina-n picioare mirosind a Aqua di Gio si a Axe verde. Evident reactia generala a fost: auoleu, minca-ti-as, alt roman cu figuri in cap la noi in sat! Evident, in engleza!

Mi-am facut probleme degeaba cit priveste sarmul personal al lui Soso (ce o clipa mi se paruse ca a apus sau macar ca nu se aplica in tara asta unde toti considera ca eu sunt frumoasa dar cam slabutza!) caci intr-un loc aproape exclusiv populat de femei Soso e ca pestele in apa. In cel mai scurt timp a reusit nu numai sa faca cele mai mari bacsisuri dintre toti dar poseda si cel mai mare fan club condus, desigur, de managera restaurantului. Si uite asa, dragii mosului, in curind am senzatia ca Soso se va duce la serviciu ca pe vremuri, cind se trezeste, va face exact ce-i trece lui prin cap si va explica tuturor cum merg lucrurile si cum se face puiul vesel.

Eu inca n-am ajuns la vestita ferma, nu numai pentru ca mi s-a povestit in detaliu cum se gateste si serveste mincarea (ca la orice restaurant din lume, de altfel!) dar si pentru ca n-am harta asa de mare pentru a ajunge acolo. Dar daca vreodata voi ajunge totusi, cu siguranta ca nu voi avea nevoie de limba engleza, invatata cu sudoarea mintii mele, caci Soso a intiat deja cursuri intensive de limba romana. Prima lectie a fost “te pup dulce”!

In rest, povestile despre cum se intelege cu clienti sunt banale si cine-l stie pe Soso isi poate imagina cu usurinta cum le rezolva el pe toate. Chiar daca nu pricepe intotdeauna ce cer distinsii domni si doamne, le spune ceva in franceza, taranii de americani cad jos si uita ce au comandat asa ca orice e binevenit. Iar despre cocktailuri.. numele lor poate sunt universal valabile pentru un chelner de meserie dar pentru cineva care n-a lucrat in circiuma suna ca japoneza vorbita de un american. Dar ce bine ca barmanul stie mai bine decit oricine ce comanda fiecare asa ca nu e nevoie de prea multa osteneala sau engleza ca sa inteleaga ce trebuie sa prepare.

Oricum, pe linga maniere elegante, Soso are deja setate niste povestiri despre cum a ajuns aici, plus citeva glume la care nu rezista nimeni, si pe care le serveste inca de la aperitiv.

Dar cel mai spectaculos amanunt este barba binecunoscuta care, in mod normal, ar fi trebuit data jos. Cine a mai vazut chelner cu barba?? Ei bine, toti suntem egali dar unii sunt mai egali decit altii, caci pentru un personaj asa de sarmant ca Soso s-au inventat reguli noi. Asa ca barba ramine la locul ei, votat in unanimitate, nici o abtinere! As fi vrut sa-l vad supravietuind pe Soso la Marriott, unde cerceii mei sunt intotdeauna prea lungi, lucrurile personale se lasa intr-un dulapior, in vestiar, iar in ziua cind am venit la serviciu cu o mica vinataie pe git, tot departamentul a fost pus jos de uimire si mirare si s-au grabit sa dea din mina in mina pina-n fund la taxatoare fonduri de ten pentru acoperirea oribilei dovezi de perversitate si neprofesionalism.

…deci daca nu ati vazut pina acum niciodata un chelner barbos treceti intr-o zi pe la Chicken Farm Something sa-l vedeti! Caci altul nu mai prindeti in viata asta!

7 dec. 2004

Atentie, emigreaza americani!

Ma gindesc ca daca Cavalerul ala Ratacitor a avut vreodata vreo nevasta sigur a fost Cristina intr-o viata anterioara. Un fel de Hopa Mitica care cade din avion cind in Romania cind in America. Si se ridica!

Nu mai departe de acum 6 luni imi povestea cu rasuflarea taiata ce bine e in America, ce nemaipomenita viata e acolo, ce minunat e domnul Marriott cu proprietatile lui cu tot. Ei bine, acceasi Cristina din povestirile anterioare tocmai si-a strins ultimele cumparaturi facute la Chicago si a plecat definitiv inapoi in Romania. Pentru a doua oara doar anul asta!! Desigur, nu inainte de a-si lua cetatenia Americana si pasaportul albastru.

Povestea cu cetatenia Cristinei ar putea fi scrisa in mai multe volume dar, cum nici eu nu sunt Sadoveanu si nici Cristina nu e fratii Jderi, o s-o scurtez.

Dupa ce, cu mai bine de o luna in urma, Cristina noastra a spart gheata in gasca cu primul interviu pentru cetatenie –cel cu o suta de intrebari despre America, gen cite stele are steagul SUA, cite fire de par are guvernatorul statului Illinois samd- acum doua saptamini am avut onoarea de a fi de fata la partea a doua a procesului de alipire a Romaniei la Statele Unite. Pasi mici dar siguri.

Aceasta se numeste “depunerea juramintului” si e si partea cea mai interesanta a intregii proceduri, un fel de botez oficial.

Povestea incepe cu mine (desigur!) care in ziua mea libera, dupa repetate treziri la 5 dimineata si intr-un moment de maxima inconstienta am cazut din pat direct in hainele bune (blugii cei noi ca treningul era la spalat) si apoi in masina Ferrari-Mustang, editia de colectie o mie noua sute si putin, impreuna cu Cristina la o ora ce nu poate fi descrisa in cuvinte. Cu aceasta unica ocazie am admirat pentru prima oara in viata mea traficul spre downtown la acea ora de maxima foiala spre joburi. Nu i-am vazut nici pe domnii care se imbraca sau barbieresc sau cucoanele care se machiaza in timpul mersului spre serviciu (ceva comun din povestirile soferilor de limo) si cred ca nu as fi observat nici o ciocnire in lant, cu geamurile si mintea aburite, la acea ora. Cert e ca, fara incidente, am ajuns la 7 si ceva in downtown, am parcat masina (doar 8$, aproape gratis!!), ne-am luat doua cafele sa avem ceva sa ne tina in echilibru in pozitie bipeda si am purces la “court”, etajul 25 al unei cladiri din buricul micului nostru tirg de provincie, Chicago pe numele sau.

Dupa ce ne-am dezbracat aproape complet la poarta de ceasuri, telefoane, genti, bani, bombe artizanale si pumnalele de care nu ma despart niciodata, am urcat la cucuieti, unde era programata actiunea. Desigur blindata cu aparatul foto.

Cind am pasit afara din lift, sa lesin! O clipa am avut senzatia ca am ajuns inapoi in trecut, la cozile la banane. Sau carne. Pe un hol cit China de lung, un sir de oameni reconstituiau zidul chinezesc. Am facut cu mina sa stie si baietii din satelit ca am ajuns si ne-am asezat la coada. O doamna distinsa si foarte neagra a pendulat printre noi, ne-a bifat hirtiile si ne-a organizat. Aia in stinga, aia in dreapta, ciocu’ mic, musafirii sa iasa din rind etc.

In cele aproape 40 de minute petrecute la coada respectiva am admirat cea mai eterogena adunare de culori, rase si gusturi in materie de geci de piele. Peste 140 de oameni (nemaipunind la socoteala si nepoftitii ca mine care venisera sa vada ce-i asteapta intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat) din 31 de tari. Multi rusi, polonezi, indieni, chinezi. N-am dibuit nici un alt roman. Poate au fost doar tacuti.

Intr-un final am intrat in sala de “judecata” cum ar veni in romaneste, unde aceeasi doamna distinsa cu fustita plisata rosie (de unde li s-o fi nazarit negreselor ca le sta bine in rosu?!) ne-a pus pe fiecare pe bancute, ala acolo, aia dincolo, le-a dat viitorilor cetateni cite o foicica cu textul pe care trebuie sa-l rosteasca in cor, impreuna cu indicatii precise (cum numai americanii pot da), ne-a zis ce avem voie, ce n-avem voie, sa fim respectuosi cind o veni doamna judecator si sa nu care cumva sa-i facem vreo poza ca .. aici n-am fost atenta ca imi scoteam aparatul foto din poseta.

Oricum, la 9 fara 5 s-a asternut linistea care s-a tot asternut pina la fix. Atunci a aparut doamna judecator. Ne-am ridicat in picioare respectuosi, apoi doamna distinsa a facut o frumoasa deschidere din care n-am inteles mai nimic ca niste polonezi in spatele meu fosneau niste pungi. Mi-a parut rau pentru ca am senzatia ca era ceva important si emotionant. Apoi, doamna judecator a rostit niste cuvinte foarte frumoase care m-ar fi putut agresa lacrimogen daca as fi fost americanca.. le-a multumit celor 140 si ceva de insi pentru ca s-au straduit sa ajunga aici, stie ca pentru multi drumul a fost greu si ca unii poate au trecut prin momente in care nu credeau ca vor reusi. Le-a explicat ca americanii au drepturi extraordinare de care trebuie sa profite, cum ar fi acela de a-l vota pe domnul Bush dar ca au si obligatii si anume sa serveasca tara in caz de doamne-fereste si alte indemnuri de a fi buni cetateni, care desigur, nu exista nici o indoiala, vor fi! Apoi toti s-au ridicat in picioare, au rostit in cor, dupa doamna judecator, juramintul de inrolare in viitoarea armata a tarii America (“Eu Cutarescu, jur sa fac, sa dreg si sa fiu..”), doamna a mai spus citeva vorbe, s-au impartit certificatele de naturalizare, ne-am sters lacrima din coltul ochiului, ne-am luat posetutele, certificatul pretios si-am rupt usa catre posta, ca doua doamne.

Asta deoarece Cristina avea deja bilet de avion luat si dorea musai sa plece cu pasaportul American. Dupa inca citeva telefoane bine plasate, ne-am infundat intr-o posta unde planuisem sa trimitem documentele necesare emiterii unui pasaport in trei zile. Acolo am dat peste un batrinel foarte senil dar foarte indatoritor cu care Cristina s-a imprietenit pina la urma caci i-au trebuit 45 de minute sa se dumireasca ce anume exact trebuie sa faca si inca un sfert de ora sa puna toate hirtiile intr-un plic. Intre timp, eu am venit, am plecat, iar am venit, iar am plecat, iar am venit.

Si, ca totul sa fie rotund, am incheiat ziua cu o terapie de shopping, doza soc, un adevarat tur de forta, nervi si energie. Actiune ultranecesara deoarece Romania e o tara saraca unde nu se gasesc de nici unele, deci trebuie carate din America!

Dupa fix trei zile de la minunata actiune, mult rivnitul pasaport a poposit cuminte in buzunarul Cristinei, care inceput sa trepideze. Asa ca, dupa alte trei zile si trei nopti de chin, si-a facut din nou bagajele, cu greu si reduse la un mi-nim de doar doua valizoaie imense, si s-a mutat din nou pe celalalt continent.

Singurii intr-adevar surprinsi, muti si ramasi cu gurile cascate au fost colegii de la Marriott, la nici un an de la ultima plecare definitiva a Cristinei in Romania. Numai unul din managerii de virf ai companiei nu s-a lasat pacalit, sugerindu-i Cristinei discret ca, la o adica, desi obositoare aceasta miscare browniana, totusi usile nu ramin definitiv inchise.

Eu una, obosita intr-un cot si cu cearcane la ochi, ma gindesc ca, in citiva ani Cristina o sa umple lumea de valize pline ochi cu lucruri pe care “le ia data viitoare”, caci aici s-a deschis demult bursa de pariuri “cind se intoarce Cristina din nou definitiv in America”. Problema e ca toti pariaza pentru. Exista macar cineva care crede ca n-o sa se intoarca Cristina din nou definitiv in maxim 6 luni??

10 nov. 2004