DOREL DE LA MIAMI

Sa fi fost vreo 5 grade cu minus in micutul Chicago, cind noi, pasarile calatoare, am pus toate maieurile in doua valijoare si am zburat spre tarile calde.

Asta asa in trei vorbe. Povestea povestii e mult mai lunga si mai dureroasa si incepe intr-un mijloc de octombrie, cam pe cind ploile se racesc brusc si vintul se inteteste la fereastra noastra de chicagoieni bucuresteni ce suntem. Cam tot pe-atunci incepe sezonul de reduceri cu pina la 100% la Marriott. Nu va bucurati, e doar pentru micutzii negri, adulatori de domnul marriott jr. caci celuilalt e suficient sa-i depunem niste coroane din cind in cind. Oricum, asa cam pe cind toti se aduna pe la casele lor cu beculetze, Marriott isi trimite angajatii in vacanta. Oriunde in lume, cite una sa ajunga pina-n spate. Anul asta, fiind mult mai desteapta si mai inteleapta, m-am asezat la coada dinainte de a se deschide la ghiseu, m-am pus pe scaunel si mi-am zis: nu conteaza ce se da la coada asta, vreau si eu!

Eh, si cum sedeam eu cu sacosa intre picioare si cu ziarul sub fund, am purces la planuit. In Canada am fost. Nu mai mergem. Iarna. In Europa urla ala micu, soferul de limuzina ca e scump. Mai aproape si daca se poate mai cald, sa nu racim. Florida! Ura!

Asa ca am scos harta de sub fund, am netezit-o usor pe genunchi si am marit-o pe satelit (google maps) pina am vazut si casele si masinile din parcari. Am cutreierat toata coasta de est a Floridei pina am gasit si Miami si imprejurimile pina la ultima insula unde se termina tara asta, Unde am pus un X mare, de tipar, si mi-am zis: aici vreau! Ei bine, dupa lupte si dat din coate la coada de amploaiatzi am infrint. Eh, am zis, mi-a dat tacimuri, da’ e bune si-astea, tine de foame si daca nu, macar de cald.
Cantonament sustinut sa nu ne lesinam. Ca tiganii, doua zile aici, doua zile colo. Caci conform programului, nu poti sta mai mult de doua nopti la fiecare hotel. Asa ca am crosetat 8 zile din petice de mari resorturi cu leftovers de pe linga aeroporturi si pina sa fie Soso de acord cu vacanta am si luat biletele de avion. Nu de alta dar deja ii mijise ideea de a incaleca pe-un iepure-schiop si de a conduce (eu, probabil!) asa, cam cit de-aici pina colea, vreo 2000 de km. O nimica toata ar dura drumul, cam cit vacanta mea.

Acestea fiind rezolvate, am rasuflat usurata, caci la auzul cuvintelor magice “mergem la mare” micutzul a si inceput sa faca ce stie el mai bine -sa tropaie- si si-a scos valizele linga usa.

Zile au trecut ca ani si numai privitul maieurilor scoase la aerisit m-a tinut in viata.

Pina intr-o zi senina si geroasa de iarna. Am pus geaca groasa peste tricouri, ne-am aruncat boccelele si traistele in avion si am plecat, fara regrete.

In Miami, un preinfarct si primul soc: ne-au ajuns toate valizele si pe deasupra e zapuseala, cald, dom’le, de necrezut! Ne-am indesat pe sest gecile devenite penibile in posete, am sarit intr-un taxi si am spus “La Dorel, baiete”! Si asa i-a ramas numele. Baiatul nu stiu daca a inteles exact vorbele, caci initial am crezut ca am gresit locul de prea mult frumos ce erea el. Eu ca eu ca nu ma uitam decit dupa palmieri (nu mi-am revenit nici dupa doua zile) dar Soso, circotasul circotasilor si pricinosul pricinosilor, a fost rapus de uimire si incintare. Daca raiul exista el a fost cumparat de seful meu si se cheama Doral Marriott Resort & Spa. Minunea se intinde cit vezi ochii unui vultur tinar, cu gradini in care cresc copaci si ierburi nemaivazute, cu alei dichisite, un teren de golf cit Balta Alba, unde vine Tiger Woods sa se joace cind mai vrea sa mai cistige un campionat, cu terase, piscine, caderi de apa si alte minunatii.

Si la front desk o romanca. Evident!

In prima seara, stind cu Soso pe terasa camerei noastre, sorbind o bere filozofam cu voce tare: ba, astia aici au de toate, dar n-au veverite. Am ris! Auzi tu, veverite in palmieri!

A doua zi, Soso in pragul unei crize de isterie pe terasa afara, urla dupa mine. Eu, in chiloti si-n prosop, ies. El imi arata o veveritza catarata intr-un palmier. Si ma gindesc… unde au ajuns astia cu customer service-ul, nici nu apuci sa-ti doresti ceva ca ti se indeplineste!

Primele doua zile nu ne-am miscat de pe buzele piscinelor desi ne aflam practic la o aruncatura de batz de Miami Beach. Cu greu am reusit sa ne smulgem din acel rai artificial..

…am plecat la drum, nu inainte de a imprumuta o masina de la un rental car. Unde fata de la ghiseu ne-a bagat in sperieti cit de prosti soferi sunt Floridonezii (?!) si ce masina frumoasa primim. Si aproape pocnind de incintare ne-a aratat un PT Cruiser. Eu am vrut sa fac cale intoarsa. Dar n-am avut pe unde, asa ca am zimbit frumos, am zis multumesc, m-am suit in ea si am pornit catre Miami Beach.

Eh… Miami! Un oras aproape la fel de frumos ca Chicago doar ca oamenii umbla in pantaloni scurti in mijlocul lui ianuarie, au case albe pe malul oceanului, masini decapotabile in fata casei si barci cu pinze in spate. Ah, si zgiriie-norii sunt pitici, mai mici decit palmierii aproape, probabil se feresc de huricane. Si cu siguranta (nu m-am uitat cu atentie) au ca toate casele de prin preajma oceanului niste obloane zdravene care se trag cu zgomot in caz ca. De altfel, in zilele urmatoare, intr-o plimbare-maraton de la un capat al celuilalt al coastei de est, am observat muscaturi inca vii de valuri gingase infipte in gardurile nu suficient de inalte ale hotelurilor de la plaja.

Am traversat un pic oceanul pe Venetian Causeway pina in Miami Beach si am coborit spre South Beach pe strazile perpendiculare, tipic americane, cu nume de numere (americanii fac lucruri simple sa le inteleaga orice timpit) pina la am ajuns pe Ocean Drive. Cind am avut clar senzatia ca suntem pe faleza la Mamaia.. peste citiva ani. Cu palmieri mai desi si mai sanatosi. Am legat de-un meter in care am bagat un kil de fise frumosul PT de culoarea untului uitat la caldura si ne-am pus pe stat la prajit la soarele de ianuarie. Oceanul? Ca lacul Michigan. Sau ca Marea Neagra. Atita doar ca americanii au evident altfel de scoici pe plaja. Care se chema corali. Am gasit si un peste-arici mort saracul pe care l-am ingropat. Sa nu calce vreun om pe el si sa-l dea in judecata pentru ca sta asa mort si iresponsabil de periculos in drum.

Ocean Drive e o strada ca toate strazile, cu ocean, palmieri si plaja pe-o parte iar pe cealalta restaurante inghesuite unele linga altele, o usoara atmosfera de Istambul, doar ca fetele se cheama hostesse si poarta costume de baie mici-mici peste care au aruncat o plasa mulata, costumatie de Anda Adam, care te trag de mineca, iti recita meniul din mers si te invita la happy hours. Nu scump, nu ieftin. Intr-una din zile am ales sa traversam totusi pe continent si sa vedem downtown-ul Miami-ului. Dar decit ca am ales ora 5 PM. Spre deosebire de Chicago unde viata incepe dupa ce se termina orele de lucru si lumea se relaxeaza printr-o intensiva terapie de shopping, aici la 5 se trag obloanele si toti se muta pe insula. Caci literalmente ni s-au tras obloanele in nas. Ca in filme, umblam pe strazi pustii, cu magazine incuiate cu sapte lacate ruginite, cu hirtii zburind in rotocoale, luate de vint, tipenie de om..

Satisfacuti momentan dupa doua zile de Miami, am incarcat boccelele in asa-zisa masina, si cu lacrimi in ochi ne-am despartit de Dorel.. sau ma rog, Doral. Am luat prima strada a Americii, Route 1, si ne-am decis sa ne oprim acolo unde se termina. Eh, nu am facut asta chiar din prima zi. Dupa 60 de mile, cind strada se ingusteaza si oceanul devine pe ambele parti, ne-am oprit chiar la intrarea in Cheile Floridei. Florida Keys e lantul de insule care compun partea cea mai sudica a continentului american si care se termina in Key West, cea mai mindra si mai turistica intre ele. Noi am facut un pit stop in Key Largo sa verificam un Marriott trintit de un om de bine in mijlocul drumului, cu fata la strada si cu fundul in ocean. Plini se voie buna si soare in ochi, urmatoarea dimineata ne-am incarcat cu tutun si rabdare si am parcurs cele 100 de mile care ne desparteau de finalul drumului. O suta de mile in care vezi aproape exclusiv urmatoarele: ocean in dreapta, ocean in stinga, in fata si-n spate sosea. Am traversat multe insule, multe nu mai mari decit curtea scolii… nu stiu cite pina am ajuns intr-un oras inghesuit pe-o insula mare cit o cheie de 10: Key West. Total neobisnuit pentru America acest paradis al homosexualilor (asa se zice, m-am prefacut ca-l pazesc bine pe Soso, nu l-a furat nimeni!), cu stradute inguste, casute mici, colorate si ingrijite, un centru comercial (a se citi circiumi cit cuprinde ochiul meu cunoscator de frumos imbuteliat la jumate), bun gust si oleaca de istorie. Si ca sa para real, din loc in loc indicatoare catre adaposturi de huricane. Am baut bere, am mincat inghetata, am pozat pelicani, am vazut apusul in cel mai sudic punct american, am gasit si masina si ne-am intors pe-acelasi drum, doar ca pe intuneric la Key Largo. Cind am iesit din partea insulara a continentului a doua zi, eram satula de ocean si apa si sosea la buza marii. Drept pentru ca ne-am asezat tabara linga aeroport, unde erau celelalte doua hoteluri carora le-am facut onoarea pentru restul zilelor. Nu am incetat sa privesc uimita palmierii vii de pe marginea drumului si un cactus batrin, cam la marimea mea de inalt, sprijinit trist de-un gard. La Los Angeles ningea, la Chicago inghetase totul de dorul nostru, aeroportul din Denver era din nou sub nameti. Iar in Miami cer senin, batea briza usor, cit sa iti ia eventuala greata a celor aproximativ 25-27 de grade Celsius. O frozen margarita sau o pina colada? O cafea dimineata pe marginea piscinei. O plaja, un Miami pe care l-am batut cu piciorul pina a cazut jos Tropaila si aproape a zis: eu de-aici nu ma mai misc, nu ma intereseaza!

E frumos Miami. Am zis sa ne luam o casa acolo dar e cam scumpe, nu-mi ajunge salariul ca mai am niste rate la laptop. Mama, mai trimite niste bani de pe pamintul ala de la Popesti-Leordeni, sa luam un petec aici cit sa punem o rulota si sa intindem un prosop pe vara, iarna sau pe weekend. Vindem masina si luam o barca ...cu visle ca nu cred ca scoatem pe micutza cit sa aiba barca si pinze. A ochit Soso o insulita pustie pe drumul catre Key West. El zice s-o luam, facem o Vama noua. Eu zic ca e prea la strada…

Si apoi doi bucuresteni acolo strica arhitectura zonei!

Teoria Conspiratiei

Se spune ca marutisurile fac viata de cuplu un calvar. Cum ar fi tubul de pasta de dinti strins de la mijloc. Sau sosetele ascunse sub pat. Sau cotoarele de mere uscate dupa canapea.

Ei bine, in altfel minunata mea relatie de iubire cu America daca e ceva care ma scoate din pepeni cu adevarat si profund sunt toaletele. Cum ar spune americanii in atit de multe cuvinte: bathroom, washroom, ladies room (cu varianta men’s room), restroom si cred ca mai sunt variante. Asa, ca scurt istoric, americanii nu au termenul de WC sau toaleta (cel din urma evident are alt inteles). Si mai evident, daca-i intrebi where is the toilet? Se vor amuza grozav si iti vor raspunde: in the bathroom! Asta mai ales daca esti britanic, caci vei raspunde: indeed, lovely! Ceea ce pune jos de ris orice american.

Foarte simpatici si unii si altii dar nu asta mi-e nemultumirea.

Americanii mi-au parut inca de la primul contact pudibonzi, conservatori si tare speriosi cind le povestesc despre plaja de la Vama Veche. Intr-o discutie serioasa cu Soso am ajuns la concluzia ca americanii, trecind cu vederea industria pornografica din orice domeniu comercial, simt nevoia de a produce impresie frumoasa popoarelor peste care dau, cu sau fara voia acestora. Ca niste parinti fosti hipioti prin anii ’70 dar care o data vazuti cu copii rosesc la orice scena mai transparenta, ascund casetele cu adult content sau scrisorile deochiate pe care si le scriau pe vremuri si pun parole peste tot, ca nu cumva tinarulului sa i se confirme ceea ce oricum stie de la colega de banca. Doamne-fereste!

Drept pentru care cea mai nevinovata gluma deochiata iti poat aduce de la urecheatul verbal la serviciu, pina la procese pe multi bani. Precum si oprobiul public. Chiar ieri priveam cu ochii cascati de uimire la stirile de pe toate canalele locale rusinea patita de un domn distins, congressman conservator, prins in aeroport cu.. pastile Viagra. Pai se poate domnu’, va credeam om serios? Cum adica, faceti sex??

Nu se vorbeste deschis despre subiecte sensibile, nu se bat apropouri, nu se schimba femeile in vestiar de fata cu alte femei si doamne-fereste sa intre vreun barbat peste ele ca nici George Clooney de-ar fi nu scapa neomorit cu pietre.

In toata aceasta jena si oroare, americanilor delicati ca niste ghiocei, le-a scapat ceva incredibil de important (parerea mea!) si nu-mi dau seama cum de nimeni nu se sesizeaza, in Senat, la Casa Alba, ceva. Pentru ca toaletele (alea din baie) sunt atit de transparente ca ma si mir de ce mai chinuie bietii mexicani sa puna pereti. Pereti e cam mult spus caci practic buda e inconjurata de trei placi de carton care abia acopera partile rusinoase ale locatarului. Ba chiar, intr-un exces de economie, si asa-zisii pereti abia se imbina pe la colturi ca daca esti usor pervers sau curios (cum sunt eu) vezi exact ce face colegul de suferinta. Si asta nu e tot. Intrind intr-un frumos restroom al unui restaurant, am pasit in “cabina de proba”, am traz zavorul dupa mine cu un gest ferm si cind am privit in jos mi-a pierit orice inspiratie. Podeaua, din marmura neagra, stralucea de curatenie atit de frumos ca oglinda daca ar fi pus in loc n-ar fi reflectat atit de bine orice se petrece in jur. Probabil ca ar fi pus si pe tavan dar cine sta pe buda si se uita in sus? N-avea sens!

Eu sustin ca nu am mari probleme cu jena, chiar daca mi se mai intimpla sa visez ca umblu pe strada dezbracata si se uita toata lumea la mine, si totusi parca mi-as dori macar un moment de intimitate pe zi. Si sufar de indignare la atitudinea de totala desconsideratie pe care americanii o au pentru aceste sfinte salase de reculegere si meditatie. Drept pentru care am elaborat o teorie a conspiratiei, unde EI (nu stim cine, personaj colectiv) folosesc orice tehnici de manipulare pe care mintea umana le poate nascoci pentru a distrage atentia poporului de la problemele reale. De la reducerile de sarbatori pina la veceurile fara pereti, toate au un singur scop: sa nu gindeasca americanul prea mult ca poate cine stie, in felul asta, o sa-l voteze pe Bush la urmatoarele alegeri. Bush Jr. al treilea, c-o avea si el un fiu la fel de charismatic!

Si, ca sa inchei apoteotic si fara nici o legatura cu nimic, il citez pe presedintele nostru, extract dintr-o declaratie oficiala, desigur scoasa din context de pricinosi:

-Eu cred ca pestii si oamenii pot convietui in pace.

Si eu cred ca ar putea, daca macar ar trage pina jos peretii aia, sa n-o mai aud pe colega mea vorbind la telefon cu iubitul ei in timp ce eu dezvolt o noua teorie despre lume.

5 oct 2006

GMAT, un secret dezvaluit

Deci! A venit Dona din Romania, ca orice roman mindru, cu fruntea sus si cu gindul vesel ca noi suntem destepti, atit de destepti incit nu trebuie sa ne strofocam mai deloc sa ajungem profesori universitari Americani si cei mai destepti cercetatori din lume. Acei cercetatori Americani din stirile cu statistici din Libertatea.

Ei bine, atentatele anterioare cu inteligenta prin scolile americane vi le-am povestit, atit cit s-a putut traduce in limba romana, aia pe care inca n-am uitat-o.

Dupa o pauza binemeritata, in care mi-am odihnit neuronii mici si din ce in ce mai singuri, mi-am adunat toate puterile mele si stiinta de limba engleza si m-am dus saptamina trecuta sa dau cu ei de toti peretii la minunatul examen GMAT.

Asa, ca se se inteleaga despre ce e vorba si, mai ales cit sunt de asuprita, eu, micutza romana intr-o tara de capcauni americani trebuie sa va spun ce e aceea GMAT, ca si GRE (been there, done that!), sau SAT sau alte acronime suspecte care dau batai de cap americanilor de toate nationalitatile. Examenul de bacalaureat, de admitere la facultate sau, dupa caz, la o scoala mai superioara (daca pot sa ma exprim asa si iata ca pot), nu se fac asa, neorganizat. In obsesia americanilor pentru obiectivitate si asigurarea unui climat de deplina intelegere si egalitate intre popoarele celor 50 de state, fiecare cu propriile pasarele, examenele sunt organizate de o institutie independenta, la nivel national (as putea spune chiar mondial daca as vrea sa ma arunc la cuvinte mari), aceeasi care detine drepturile pentru Toefl. Asadar, oricind vrei tu si te lasa de la serviciu, 10 ore pe zi, trei saptamini pe luna, 11 luni pe an, poti sa te inscrii la examenul care ti se pare mai interesant sau ti se cere de la scoala la care vrei sa te inscrii. Intri pe internet, iti alegi un centru mai aproape de casa, iti faci programarea online, platesti fabuloasa suma de 250$ (mai mult sau mai putin, depinde de examen) si te pregatesti intens, asa cit te lasa inima pentru banii aruncati pe distractie. Mi s-a rupt sufletul atit de tare ca am pus o burta pe carte cum n-am facut de cind am salvat 100$ la Microeconomie in anul 3, spaga pe care as fi putut-o plati profesorului sa ma treaca fara sa trec pe acolo.

Il dai, iti iei scorul (nu se da o nota, se da un punctaj intre 200 si 800) si il depui la facultatea la care vrei sa aplici. Care te accepta sau nu, in functie de standardele fiecareia si evident, de nivelul celorlalti inscrisi in semestrul respectiv. Nu e –evident- cu Admis/Respins, parte din aceeasi filozofie americana care spune ca profesorii nu corecteaza lucrarile copiilor cu pixul rosu, ca nu care cumva sa traumatizeze bietii invatacei, sa-si piarda doamne-fereste setea de cunoastere.

Deci, m-am prezentat eu intr-o frumoasa dupa-amiaza de simbata, dupa ce m-am invirtit prin imprejurimi vreun sfert de ceas cu harta-n fata sa gasesc cladirea, in final aproape pierzindu-mi firea: unde ma duc eu, ma, sa fac pe desteapta cind eu nu sunt in stare sa citesc o harta? Intru in institutie. Liniste, ca intr-o catedrala la ora 1 noaptea. O doamna la receptie ma intimpina cu un sictir cu greu ascuns de un zimbet profesional si imi da ceva de citit. Ce am voie, ce n-am voie, citesc cu mare atentie, mai ales ce scrie cu litere mici (asa cum am invatat de la ofertele de credit card-uri), am semnat electronic (sa nu risipim hirtia), mi s-a facut o poza, mi s-au luat amprentele (?!) si mi-am golit buzunarele intr-un dulapior. Si asa, doar cu hainele de pe mine si cu pasaportul m-am mutat la biroul alaturat. Unde mi s-a verificat amprenta sa fie siguri ca tot eu sunt ci nu altcineva mai destept, mi s-au dat ciorne, pix si dopuri de urechi (ca sa nu mi se scurga stiinta pe-acolo, cred!) si am fost introdusa intr-o camera perfect etansa, cu camere de luat vederi care te priveau din toate unghiurile. Ca nici in nas nu m-am putut scarpina de jena.

Asta e scaunelul tau, asta e computerul, good luck! Liniste! Mi-am suflecat minecile, mi-am scuipat in palme, m-am asezat turceste pe scaun si am pornit. Timp de mai bine de 4 ore, m-au trecut toate apele prin toate colturile intepenite de ani ale creierului meu nemaifolosit la o asemenea capacitate.

Aici se cere o paranteza pentru explicatii suplimentare. Examenul se imparte in trei grupe. Prima e rezervata partii creative, in care ti se dau doua argumente despre care trebuie sa scrii cite un eseu. Asa ca o compunere de eseu. A doua e partea de matematica, impartita in doua subgrupe. Neinteresant. Iar, la sfirsit, piesa de rezistenta, engleza, impartita si ea la rindul ei in trei subgrupe. Nu intru in amanunte indecente. Ce e totusi interesant e ca programul lucreaza interactiv, se muleaza pe nivelul fiecarui candidat. In functie de raspunsul la o intrebare urmeaza o alta mai usoara sau mai grea. Evident, intrebarile grele se puncteaza mai mult. Nu se puncteaza jumatate de raspuns. Nu exista “am gresit rapunsul dar uite ce frumos rationament am facut”. Nu exista contestatie si nu ti se da nici o explicatie pentru rezultate. Nu ai voie sa povestesti prietenilor sau sa publici pe internet intrebarile pe care le-ai primit, totul intr-o confidentialitate de speriat. Ceea ce nu e greu deloc, pentru ca la viteza cu care treci de la una la alta, eu cel putin nu-mi amintesc mai nimic din intrebarile pe care le-am intilnit.

La sfirsit, am pus punct, mi s-a dat scorul, foarte civilizat in raport cu nivelul de intimitate pe care il avem noi doi, engleza si cu mine, am ridicat frumos mina in aer –semn de atentionare a supraveghetoarei- si intr-un minut am fost scoasa pe usa afara, in lumea larga.

M-am suit in masina, mi-am trecut palma peste frunte, m-am pipait sa vad daca am supravietuit fara traume fizice dar mai ales psihice. Am bagat piciorul in acceleratie si nu m-am oprit pina in primul Marshalls unde am facut o terapie de recuperare prin shopping vreo doua ore.

Un singur gind ma mai bintuie de cind cu GMAT-ul: cum adica, in limba engleza, se pune virgula inainte de “si”??

26 sep 2006