sâmbătă, 19 decembrie 2009

Pai, sa va fie de Merry-n Christmas!

Potrivit unora dintre ceasuri, Craciunul a venit. Potrivit istoriei cuiva de pe cind era mai mica, Craciunul e fiecare zi, ca si ziua mea.

Fiindca m-am laudat ca am pus pomul sus ca bradul, ca fluier Santa Claus is coming to town, precum si ho-ho-haui pe toata lumea de dimineata pina seara.. pentru toate aceste motive si inca cinteva mai mici mi-am primit reclamatii, sau mai bine zis precizari: buna dimineata la mos ajun e saptamina viitoare. Not to rain on your parade, conform uneia din expresiile din topul de saptamina asta.

Pai, va dau o veste buna (proasta): s-a mutat Craciunul. Anul asta nu mai pica pe 25 decembrie, ca in alti ani. Anul asta Craciun e cind poftesti, in functie de cheful fiecaruia, de gradul de inclinare catre sarbatorire, in functie de celelalte indatoriri civice, de meeting requests de la sefi, parinti sau prieteni neglijati. In functie de trafic, de starea vremii, programul la mall si la televizor.
E vremea sa fim buni, sa ne facem ca ne pasa. E vremea cind Illinois Tollway (Drumuri si Poduri, judetul Illinois) imi trimite emailuri de multumire ca am supravietuit inca un an prin hirtoapele statiunii balneoclimaterice Chicago, precum si ca am suportat eroic traficul fara sa ma sinucid aruncindu-ma de pe maginea vreunei autostrazi neterminate. Si ca sa vedeti ca Mos Craciun intr-adevar exista, saptamina asta, cind vreau eu, la orice oaza (benzinarie pe marginea autostrazii) ma opresc Illinois Tollway imi da gratis ceva de baut, adicatelea un cico, o cafea, un piscot si-un hai-noroc (presupun!).

De fapt, doresc sa creez o diversiune, sa ma prefac ca nu sunt acasa si sa stau sub brad sa-l pindesc pe mosul ala rosu, sa fac foc de lemne in soba, sa fieb vin rosu si sa petrec o frumoasa sarbatoare complet nealiniata la nicio traditie, nici romaneasca, nici americana. Craciunul asta vreau sa fiu chinez! Ave, Mario!


Yo-Yo Ma & Bobby McFerrin / Bach - Ave Maria

sâmbătă, 12 decembrie 2009

Lectia de M&M (Marketing si Manipulare)

America nu inceteaza sa ma uimeasca. Cind cred ca le-am vazut pe toate si ma asez pe spate relaxata ma plezneste cu ceva nou peste nas. De data asta insa mi-am facut-o cu mina mea. Printr-o intimplare extrem de premeditata, am mai luat o lectie de marketing si manipulare de la cultura care, daca nu le-a inventat, oricum le-a adus foarte aproape de perfectiune..

Ca tot romanul ajuns pe teritoriu ros-alb-albastru, pe lista de „cumparaturi” am avut inca de la inceput de vazut un meci de NBA, chiar la el acasa la United Center, locul pe care il impart frateste Chicago Bulls (basket) si Blackhawks (hochei). Si uneori Madonna (bifat). Acum, intre noi fie vorba, pricinosii zic ca nici Bulls nu mai sunt ce erau pe vremea lui Jordan, dar orisicit, prea prost n-au cum sa joace, imi ziceam aseara in timp ce ma amestecam in multimea de negri si putini albi. Am achizitionat ho’dog-ul, po’corn-ul si berile asortate si ne-am asezat aproape pe locurile noastre, la cucuieshti.

Sala a fost semi-plina (normal, dupa 5 jocuri anterioare pierdute). Balerinele cheerleaders au schimbat trei rinduri de costume si au dat sincron din pamatufurile lor lucitoare la fiecare 3 minute. Coloana sonora merita cel putin 2 Oscaruri, parerea mea! Pe ecranul circular e deasupra terenului de joc s-a intimplat aproape tot ce era de fapt important. S-au transmis cele citeva minute de joc efectiv ale tipilor ca brazii in pantalonasi scurti care bateau mingiuca aia portocalie. S-au arat cu degetul unele pe altele diverse fetze simpatice sau plictisite din tribune. S-a transmis la multi ani de la mama si tusa Lidica la diversi aniversati pre-puberi. S-au facut concursuri de alergari cu mascote printre jaloane, s-au impuscat tricouri promotionale si s-au parasutat cadouri in tribune. S-au ales cele mai inspirate cartoane cu slogane ale fanilor. S-a organizat tombola cu premii in bani, concursuri virtuale cu camioane de apa plata, cu gogosi si ubicuosul McBurger. A lipsit Coca-Cola.. or fi in criza, cu toti astia prea ocupati cu mincatul sanatos care au trecut pe apa si ceai verde?

Si peste toate astea, tehnicile de agitare a populatiei, care mi-au amintit vag de niste vremuri foarte indepartate. Tineri imprastiati in tribune, agitau pancarde mari pe care scria LOUDER, NOISE.. In acelasi timp, pe ecranele imense din mijloc precum si pe benzile-panouril electronice laterale diverse mascote animate incurajau fanii sa tropaie, strige, aplaude, fluiere, orice numai sa creasca nivelul in fan-o-meter. Mesaje luminoase clipoceau in toate partile: Let’s Make Some Noise! Iar imaginea animata a mascotei oficiale batind ritmul intr-o toba atirnata de git dadea semnalul si mentinea ritmul strigaturilor pentru incurajarea echipei in momentele cruciale: LET’S-GO-BULLS!

Din toata nebunia, fani scandind in ritm de tobe, balerinele executind sincron de miini si joc de glezne precum si vinzatorii ambulanti de bere si inghetata care mi-au turtit timpanele, singurii care functionau in complet alt sistem de referinta erau jucatorii. De asta mi-am dat seama cind, urmarind o minge, unul dintre ei a calcat peste fotograful aflat chiar sub cos si a a zburat cu un gras si scaunul lui peste fanii din spate. Fanii accidentati au fost fericiti, uriasul si-a recuperat mingea, fotograful a dat din umeri si si-a reluat locul. Norocosii serii au fost insa, in opinia mea, cei doi pusti din primul rind sub nasul carora au dansat toata seara fetele in pantaloni scurti.

Cind am plecat catre casa vedeam stelutze, luminitze si cerculetze colorate. Azi noapte m-am visat la United Center impreuna cu o multime de alti pionieri, recitam din tot sufletul poezii patriotice, agitam steguletze si scandam in cor: Traiasca-Republica-Socialista-Romania si Let’s-Go-Bulls! Si eram fericiti! Traim un vis de aur..


marți, 8 decembrie 2009

Crizele

Cite o criza e peste tot. In anumite parti deloc erogene ale lumii e criza de nervi. Uneori e criza de bun-simt. In America e criza de beculetze de pom. Hei, fiecare cu problemele lui!

Criza mea, a beculetzelor adica, imi aminteste de inceputul anilor ’90 cind priveam cu dispret la televizor o demonstratie pasnica pentru protectia unei specii de pisica de munte impotriva amatoarelor de blanuri scumpe. Undeva in Suedia, simt sa precizez. Asta era pe vremea in care stringeam bani cite o saptamina pentru doua napolitane Ulker (invelite in ciocolata).

Acum inteleg mai bine, problemele vin si ele pe categorii. Prioritate mea numarul unu la momentul vorbirii este impodobirea pomului brad cu beculetze. Rosii daca se poate, sa se asorteze cu alea ramase de anul trecut (mda, n-am ajus chiar la nivelul la care sa arunc podoabele de la un an la altul).

Ei bine, zilele astea am trait prima mea criza adevarata americana, primul moment de panica reala ce mi-a amintit de zilele in care alergam din alimentara in alimentara dupa camionul cu banane. Am pus bocancii de munte, am scos de sub nametzi masina de iarna (aia care nu e decapotabila) si am purces din om in om, din supermarket in supermarket, la vinatoare de beculetze. Peste tot am intilnit rafturi semi-goale si priviri uimite, semi-indignate, aliniate la capatul lor. Intr-un final, am compus o asociatie ad-hoc de militare pentru restabilirea ordinii si a adevarului si am intrebat un angajat: dom’le, ce se intimpla? Mai intii alegerile din Ro, acum asta? Din fericire omul era dintr-o categorie aparte, cu IQ-ul mult peste media tuturor capetelor de departament de becuri de Craciun. Cu vocea calda si privirea blinda, omul ne-a linistit pe toti, si-a cerut scuze si ne-a explicat cum anul trecut, daca va mai amintiti, a fost criza, deci oamenii au mai taiat pe ici pe colo din costuri, printre care si la beculetze. Deci, nu prea s-au vindut. Deci, anul asta cind a fost sa se comande la fabrica de becuri colorate, s-a comandat decit ca tot atitea – conform strategiei de la scoala ajutatoare de ajutor de adjunct de aprovizioneur.

Drept pentru care, spre deziluzia e milioane de copii si a mea desigur, a trebuit sa ne multumim cu niste beculetze aproape oribile, albe, in siraguri mici si meschine. Am luat patru legaturi, sa fie. Si bine am facut, ca unul nu a mers. Copacelul meu exotic caruia planuiam sa-i leg la git un sirag de becuri albe s-a declarat pur si simplu jignit, ii va lua probabil o intreaga luna sa se poata obisnui cu grasul ala imbodobit cu bile colorate si becuri rosii si.. albe?!

Oricum, printre alte concluzii trase in urma crizei prin care tocmai am trecut, am remarcat ceva interesant. Consumatorii de beculetze s-au purtat civilizat, n-au dat vina pe comunisti, n-au injurat guvernul, nu l-au balacarit pe Obama ca, vorba aia, nici macar un sirag de beculetze nu e in stare sa asigure pe cap de locuitor. Nu i-au scuipat prin gard pe chinezi, ca doar e si vina lor, ca s-au lenevit si n-au impletit suficiente funii anul asta. Au ridicat din umeri, au scris o nota de mustrare la managerul magazinului, au refolosit ce-a ramas intreg de anul trecut si si-au vazut de viata lor. Pomul de Craciun vine si pleaca, nervii nostri sunt mai importanti.

Ma intreb, o fi criza si la luminarile de Hanukkah?

joi, 3 decembrie 2009

Random Thoughts

Am supravietuit si anul asta zilei curcanului fara sa ne americanizam cu noaptea-n cap in parcare la Walmart de Black Friday si sa ne rupe camasile de pe noi pentru unele noi dar mai ieftine. De undeva din mijlocul lui nicaieri, in virful dealului, la cabana din padure, am petrecut 5 (cinci) zile si 5 (cinci) nopti o sarbatoare nationala cu varza cu ciolan, mamaliga cu brinza si smintina, slanina cu ceapa, mici si vin fiert. Si bere, desigur. Conform traditiei, inainte de a ne aseza la masa traditionala cu servete indiene indigene, ne-am luat timpul nostru sa multumim cui se necesita ca a mai trecut un an prin noi, au fost si soare-au fost si ploi, am avut ce bea si ce minca.  Happy belated Thanksgiving!

Cine zice ca suntem diferiti? Avea dreptate Helciug, artistul, cind spunea ca doi oameni in colturi diferite ale lumii pot gindi la fel. Am gasit un panseu simpatic al lui Jeffrey (F. Chamberlain), zice ca „in a country as big as the United States, you can find fifty examples of anything”. Adica pe romaneste “cite bordeie atitea obiceie” sau, mai concret, opusul lui “tara mica, mese putine”. Sau ceva similar…

A fost un moment cind am vrut sa zic ceva de politica, guvern, obama, taxe si loan-ul meu de la scoala. Dar am prins o perioada proasta, am impresia. Am mult timp disponibil pe care il petrec valoros prin online-ul romanesc incercind sa ies un pic din bula mea de nestiinta, din lumea de alice in tara minunilor si cei sapte pitici mici si autisti. Dar sunt uimita ca o zambila inflorita in noiembrie cit pe ce sa intrebe in ce an suntem si cine mai e presedinte, sa fie sigura ca n-a pierdut chiar complet legatura cu Pamintul.

In aceeasi ordine de idei, n-am votat si cred ca nici n-ar trebui sa am voie sa votez. Din acelasi motiv pentru care nu ma lasa sa votez in Congo. Sau in Germania. Ptiu, era sa zic si Japonia, ce ignoranta! Asta deoarece nu am niciun drept sa decid eu soarta altora. Am sa votez pentru America deci, sa-i salvez pe astia ca pe ailalti i-am salvat destul. Orice psihiatru sanatos la cap (?!) iti va spune ca nu foloseste la nimic sa dai sfaturi altuia (sau oricum, nu gratis). Iar orice popa propavaduieste „ce tie nu-ti place altuia nu-i face”. 
Corec’? Cum spunea un prieten.. „io i-am zis sa nu sa duce, acum sa sa descurca!”.

Si tocmai m-a uimit ceva dar am uitat ce..

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK
View Dona Eliescu's profile on LinkedIn