luni, 11 iulie 2011

Meseria de Client

Motto: Ultima oara cind am zimbit unei vinzatoare in Romania s-a speriat.

Nu oricine stie sa fie customer, e o arta si o stiinta iar performanta se obtine prin exercitiu, va spune un shoppingar semi-profesionist. Oh, da, azi am buzunarele pline de platitudini si fraze-sablon! Sa fii musteriu e ca si cum ai fi cetatean al unei tari cu $$$ in loc de stele pe drapel. Ai drepturi si obligatii pe care le inveti din tata in fiu si te tii cu dintii de ele, pentru ca echilibrul intregii lumi e in punctul unde se intilnesc cererea si oferta.

Sunt multe lucruri la care americanii exceleaza, de la inotatori la criminali in serie, dar un lucru e sigur: stiu dom’le sa se comporte ca un consumator responsabil. Orice roman ar putea invata cite ceva din metodele si atitudinea de client american. Fiindca sunt oameni care cumpara lucruri care nu le trebuie pentru ca le e rusine sa se razgindeasca. Altii posteaza online poze cu soferi nebuni de autobuze care trec pe rosu in loc sa sune la politie. Toti ne distram la povestile cu chelneri impetinenti si patroni care isi bat joc de clienti. In fiecare al treilea magazin n-ai voie sa incerci produsele inainte de a le cumpara, uneori nici sa pui mina pe ele ca ti-o taie vinzatoarea cu privirea otelita in ani de meserie la tejghea. Iar pe steagul tricolor daca s-ar pune un mesaj ala ar fi “Marfa vinduta NU se returneaza”.

Desigur ca nu poti sa te lupti singur cu o intreaga armata de indivizi cu fruntea lata cit lama de cutit dar ai oricind dreptul ca, pe banii tai, sa spui NU. Nu, nu cumpar ce incerci sa-mi bagi pe git, nu maninc in localul tau imputit, nu cumpar produsele tale si, asa in general, nu accept bomboane pe post de rest la piine.

Americanii stiu bine care le sunt drepturile, prea bine uneori. Cit vrei sa platesti pentru produsul meu? Pai mai nimic, de fapt as vrea sa fie gratis. Ah, si sa-mi dai zece! Americanul cumpara gratar si cort si le duce inapoi dupa ce le-a folosit, desigur cu scandal, ca l-a tras la sale noaptea si friptura n-a iesit asa cum scria in instructiuni. Pe fundul oricarui camion, autobuz, camioneta, dubitza sau bicicleta sta lipit mesajul “How’s my driving?” Daca un nebun trece pe rosu in fata ta, il reclami la companie sau suni la 911. Daca educatoarea iti bate copilul, e data afara si i se suspenda licenta. Parcheaza urangutanul mertzanul in fata curtii tale? Chemi politia si-i ridica masina. Daca esti multumit de vinzatoarea de la magazin, o lauzi managerului iar data viitoare cind se fac promovari va fi luata in considerare. Iar daca s-a uitat urit la tine o reclami fiindca, pentru fiecare frustrata care si-a gresit vocatia, exista alti trei care n-au ce minca si care nu sunt superstitiosi ca amabilitatea ii poate ucide. Iar daca cumperi costum de baie, il probezi inainte, fiindca traiesti intr-o tara civilizata in care te invata parintii acasa sa-ti tragi slipul peste chiloti, cel putin pina-l platesti.

The customer is always right ar trebui tatuat in palma oricaru comersant, zice domnul Marriott cu cuvintele mele: un client caruia i-ai demonstrat ca n-are dreptate e un client pierdut. Nu e usor sa te inveti cu binele. Dar si cind te-ai invatat, nu mai poti trai altfel. Right, right?

marți, 17 mai 2011

De vei plecaaa..

Desi mi-am promis solemn ca imi voi tatua ca principiu de viata, regula de neincalcat, poate chiar lege federala, sa nu mai calc pe la evenimentele tricolore din urbe cu miros de vin acru, mici indoielnici si muzica populara, mi-am calcat din nou pe inima. Si m-am dus.

Saptamina trecuta* s-a desfasurat a douazecea editie a shushei Taste of Romania. Evenimentul l-am bifat pentru prima oara acum fix 6 ani, cind eram prea boboaca sa inteleg ce se intimpla cu mine si am fost asa de incintata ca nici n-am mai trecut pe-acolo. Doamnele cu coc si breton tapat, in rochii de paiete, la toarta cu domni cu ghiul si trening alb, de seara, nu sunt chiar in target market-ul meu.
Dar acum am gasit un pretext serios: Iris. Iris, pentru cine nu-si aminteste, e o trupa de tineri aspiranti care cinta de pe vremea cind eu vroiam sa ma cheme Gina (poate chiar dinainte) si tiram sacul de gradinita dupa mine pe strada. Atunci cind cultura mea muzicala era atit de vasta incit credeam ca Michael Jackson e actor si-a murit demult.. Trupa are in frunte un adolescent galben-pamintiu cu bluza de trening si parul argintiu in vint.

Ei bine, evenimentul s-a tinut pe proprietatile unei biserici ucrainiene (nu ca n-ar fi biserici romanesti in Chicago), undeva la marginea orasului, lucru pozitiv pentru oamenii subtiri care locuiesc la iarba verde si aer curat in suburbie, adica noi. Desigur, n-au lipsit manifestarile care imi amintesc cine sunt si de unde vin: o boare usoara de amatorism care plutea peste orice aspect, totul invaluit intr-un zimbet siret dar discret in coltul gurii. Inca de la inceputul serii, o tanti imbracata in costum popular (pe care nu pot s-o judec pentru ca nu joaca in zona mea de expertiza) a incercat din rasputeri sa ne faca sa dansam. Din pacate pentru dinsa, populatia participanta la imbucarea sarmalelor si micilor (pina peste poate de scump), populatia zic, a fost aproape omogena, sub 40 de ani si exclusiv venita pentru domnii cu chitari electrice. Pina la aparitia acestora, daca ar fi sa folosesc un singur cuvint sa descriu atmosfera, asta ar fi awkward. Habar n-am de ce, dar asta e primul si singurul cuvint care mi-a venit in minte si mi-a ramas intepenit acolo toata seara!

Concertul a fost simpatic, nostalgic si aproape foarte bun, daca nu ar fi fost umbrit de nemultumirea continua a lui Minculescu la adresa sunetistului care nu a reusit sa-i potriveasca monitoarele nici pina la ultima piesa. Restul lumii insa s-a facut ca nu baga de seama, au cintat, au scandat, au dansat si s-au simtit bine. Ma intreb ce-or fi crezut rockerii locuitori din imprejurimi, oare cum le-o fi sunat “Lady in Black” intr-o limba ciudata, care seamana a spaniola, rusa si franceza, in acelasi timp?

All in all, am descoperit inca o data cit de multi romani nu cunosc in Chicago si cit de putini din cei cunoscuti apreciaza asemenea evenimente. Spre sfirsit am avut chiar si o epifanie: romanii fac mult mai mult gunoi decit americanii. Caci ce a ramas dupa 2-300 de romani nu se compara dupa cele citeva mii de americani (de toate culorile si natiile) care se adunasera cu doua saptamini in urma la Millenium Park in buricul tirgului la concertul in aer liber (gratis) de deschidere stagiunii Orchestrei Simfonice din Chicago. Asta ca sa vedeti ca sunt culta si merg la evenimente culturale diverse.

*Evenimentul s-a desfasurat pe la sfirsitul lui Septembrie 2010, dar decit ca am uitat sa-l mentionez..

joi, 28 aprilie 2011

Primii 7 ani de acasa

Scoateti torturile, urarile de bine si alte scame ce mai aveti prin buzunare sau prin sertare! Azi se implinesc 7 ani de cind torturez poporul american si cei citiva romani de succes, cu masina noua si vacanta la Puerto Vallarta, Mexico. Am rezistat eroic in mijlocul unei specii de humanoizi aparent foarte asemanatori celor din care ma trag, desi la o observare atenta se constata ca in afara unei admiratii profunde si de neinfrinat pentru hirtii verzi cu poza lui Franklin (Benjamin), nu prea mai avem multe in comun. Pina si faptul de a avea pentru presedintele tau un asemenea respect incit sa-i faci publicitate gratuita pe hirtiile de o suta, pina si acest fapt e neobisnuit acolo de unde vin eu. De ce nu pe hirtia igienica?

Cum spune o vorba batrineasca, primii sapte ani sunt grei. Si, printr-o analogie pe care mi-e greu sa mi-o inteleg, cind zic sapte ani ma gindesc la ritualul spalatului oaselor. Putina curatenie zic, macar o data la sapte ani, nu? Asadar, am sa tin un moment de reculegere si poate am sa incerc chiar si o sedinta de spiritism, daca gasesc o oferta buna online, un discout pe groupon ceva. Asta ca sa iau legatura cu mine cea de acum 7 ani, sa rememoram impreuna frumoasele clipe petrecute in meleagurile insorite dar vijelioase ale frumosului Chicago si ale mamei sale, America.

Azi se implinesc 7 ani de cind am aterizat in America cu geaca de pe mine si un rucsac de CD-uri. Restul ramasese uitat undeva pe drum. Imi amintesc si acum sentimentul de liniste care m-a cuprins cind am privit spre cerul inorat de aprilie gindindu-ma cit sunt de singura pe lume fara valiza crezuta pierduta in care inghesuisem cu mare truda toata viata mea de pina atunci: citeva troace pe care le-am aruncat la scurt timp ca nu mai aveam loc in sifonier de alte troace mai noi, precum si un pumn de “amintiri” - poze, pietricele, iconitze si o moneda de 100 de lei.

Oricum, ce e cel mai important e ca am reusit sa ma strecor neobservata de organele de ordine, ca am reusit sa trec drept un cetatean ordonat care nu arunca hirtii pe jos, isi plateste taxele si vorbeste un fel de engleza. Ba chiar am reusit sa excelez la unele din sporturile nationale, cum ar fi shopping. Daca as fi mai cu tupeu as putea spune: v-am facut, bai fraierilor! Dar nu sunt, fiindca eu nu cred ca americanii sunt prosti iar romanii destepti.

Am un singur regret, o singura neimplinire.. sunt poate singura din tribul meu care n-a lucrat ca si chelnaritza sau babysitter, si nici ca sofer de limuzina ori spalator de parbrize, sa traiesc cu ochii mei adevaratul vis american, de la cap la coada. Sper ca handicapul asta sa nu-mi rapeasca sansa de a ajunge milionara. Ca Donald Trump. Or something..

marți, 26 aprilie 2011

Niste sfaturi necerute

Fiindca am un caracter mizerabil si nu ma pot dezbara de prostul obicei de a da sfaturi mai ales celor care nu intreaba, simt ca am sa fac pojar din nou daca nu va ajut sa treceti strada, vreti nu vreti.

Pentru cei mai saracutzi la tartacutza, tin sa precizez ca impartasesc opinii personale, nu manuale de emigrare aprobate de Ministerul Invatamintului. Si cum totul e bazat pe experienta personala, ei bine, parerile mele sunt subiective. Asta e, om sunt!

Careva’zica, daca simti ca supravietuirea neamului tine de o schimbare permanenta de aer, daca nu mai suporti prostia in limba romana si preferi alte limbi, daca te-au dat parintii afara din casa sau te cauta politia, daca vrei sa faci o schimbare majora in viata si schimbarea culorii parului nu te mai satisface, sau daca ti-a cazut pur si simplu in poala o pleasca, inseamna ca ti-a crescut un emigrant mic undeva pe sub piele si trebuie sa te scarpini. Sau sa-i dai ascultare..

In orice caz, inainte te a te sui in avion, trage aer in piept, numara pina la 100 din trei in trei si citeste mai jos.

Sfaturile unui imigrant catre fratii ei:

1. Uita toate ideile preconcepute pe care ti le susura in urechi audienta: americanii sunt prosti, America e cea mai tare tara din lume, baseball-ul e o timpenie, toti negrii cinta, oricine poate ajunge presedinte in 5 ani, etc. Cele mai bune idei preconcepute sunt alea pe care singur ti le bagi in cap, la fatza locului.

2. Prefa-te ca nu ai asteptari. Orice ti-ai imagina, nu-i adevarat. Ori e doar pe jumatate adevarat. Nu umbla ciinii cu cash in gura, nu te impusca pe strada chiar asa oriunde, nu se varsa petrol in mare chiar in fiecare zi si nu, palariile de cowboy nu mai sunt la moda.

3. Pregateste-te sa fii singur pe lume. Cel putin o perioada. Si, ca element pozitiv – bucura-te de liniste si de faptul ca nu iti masoara nimeni dumicatii, pasii si realizarile.

4. Nu astepta ajutor de la nimeni. Ajutorul e un “nice to have” pe care il tratezi discret ca un jurnalist serios: verifica informatia din trei surse. Printr-o ironie a sortii cei mai neinformati sunt si cei mai voiosi sa te ajute.

5. Vino cu un plan pe termen lung si fara pretentii pentru primii ani. Pune deoparte niste atitudine pozitiva, incredere in tine si rezistenta psihica la timpitii blocati in vreun sistem rigid.

6. Desi americanii au un stomac prietenos cu imigrantii, nu te astepta sa fii altceva decit un imigrant, si asta toata viata. Un imigrant simpatic, exotic, cu un accent cute.

7. Iesi din zona de comfort, nu lucra la romani. Mai ales daca vrei si altceva in afara de o casa cu pajiste in fund, un gratar imens cu cefe de porc sfiriinde, doua masini de fitze si invidia prietenilor cu unghia in forma de solnita care vorbesc cu scobitoarea intre dinti.

8. Stringe din dinti si aminteste-ti ca ai plapuma scurta. Cel putin in primul an suporti roommates, mirosul imputzit de mincare de la vecinul indian, o masina care rasufla greu la curbe si mobila de la Ikea (sau de la vecinul care se muta si nu-i incap toate troacele in duba).

9. Construieste-ti o alta istorie – credit history, experienta de munca, experienta de viata. Cind sistemul nu te cunoaste, nu te baga in seama. Dovada e ca niciun american nu stie cine e Stefan cel Mare.

10. Invata. Invata engleza. Invata istorie. Invata obiceiuri, legi, reguli. Nu poti sa joci popa prostu daca nu stii regulile.

Tu ce parere ai? Care e cel mai bun sfat pe care l-ai primit?

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK
View Dona Eliescu's profile on LinkedIn