sâmbătă, 20 octombrie 2007

Alergie la mitocanie?

Amica mea varshoveanca, proaspat intoarsa dintr-o escapada de cit ai clipi, nici o saptamina petrecuta acasa in Polonia, mi-a venit plina de indignare. Auzi dom’le, ce mitocani sunt polonezii, incredibil! Ce customer service, puah! Ce oameni, ce manere! Pe scurt, m-am facut mica-mica in scaun caci daca pina si polonezii s-au mitocanit eu ce sa mai zic cu ai mei, nu dam nume?! Natalia, un nume delicat si finutz care nu i se potriveste defel, e un fel de Cristina in perioada cind construia Canalul Romania-USA, poduri de flori peste Atlantic si imprastia valize prin orice colt de lume cu pista de aterizare. Ei bine, intre timp Cristina s-a linistit, s-a asezat la casa ei, s-a facut bucuresteanca cu pasaport de americanca si eram pe cale sa ma plictisesc cind mi-a iesit Nata in cale. Caci daca am fi fost la ocean o si vedeam oftind cu ochii in zare la debarcader. Dor de tara.. Care s-a risipit ca un gind, ca o papadie, dupa prima zi de Varsovia. Doamne, mi-a trecut prin cap, ce bine ca Nata nu e bucuresteanca, ca ce mi-ar fi auzit urechile!! Si-asa nu m-a lasat o clipa, tigara de la tigara fumind, m-a tot tras de nasturele de la sacou miscata pina la lacrimi de atita necivilizatie cit a putut sa suporte moralul ei americanizat.

Degeaba am incercat eu cu vorba buna, cu cafea calda si cu sedative caci nasturele meu tot n-a iesit cu fata curata. Nu sunt capabila sa vind castraveti la gradinar si nici gogosi umplute cu ginduri bune. Am cautat eu tot felul de argumente dar cred ca am parolat folderul cu argumente destepte ca altfel nu-mi explic cum tot felul de ginduri imi trec prin cap numai ce-mi trebuie nu.

Caci however (un cuvint adorabil!), povestind ieri colegilor mei cum am eu o slabiciune pentru “romanii” amatori de lebede vieneze, mi-am amintit o intimplare de acum vreo saptamina. Mergeam pe strada intr-o simbata dimineata, ca o nechibzuita ce sunt. Cartier civilizat, eu, ca o studenta, cu laptopul pe umar, tirsiind tenesii. Din fata pe acelasi trotuar se apropie un domn, tiriind un carucior cu de toate, gen tot ce are un homeless pe lume. Nu jegos, doar prafuit. Nu neaparat dubios dar nu neaparat din cercul meu de cunostinte. Devin atenta, sa nu fac ceva, sa nu faca ceva. Nu stiu ce mi-a venit. Reflex. Ca mersul cu autobuzul in bucuresti. Urci, mobilul in buzunarul de la piept, portofelul in geanta si geanta in brate. Reflex. Asa si eu. Atenta, cu coada ochiului il privesc pe barbos tirindu-si catre mine averea. Cam cind era la vreo 3 metri de mine ridica privirea. Nu incruntat. Nu fioros. Doar preocupat, ingindurat. Si deodata se lumineaza, zimbeste larg, ma priveste in ochi si exclama: “Hello, Little Miss Trouble!” Si trece mai departe, chicotind. Eu ramin ca o proasta in mijlocul drumului. Compilez, lent, e adevarat ca purtam tricoul meu preferat cu “little miss trouble”, dar orisicit, am murit si am cazut in Rai?!

Toata povestea vine la citeva zile dupa experienta din Ikea. Sa fie un cuplu de saptamini cind mi-am calcat pe inima si-am vizitat locatia Ikea, locul preferat de shopping pentru romani, bulgari, polaci, indieni, chinezi si mexicani mai spalati. De cum am intrat pe usa, popas la toaleta. De verificare. Si asa de incintata am fost ca mi-am lasat telefonul acolo. Chestie care nu m-a pocnit decit dupa ce am studiat vreo 3 paturi, sapte scaune, si toata colectia de pahare de coniac. M-am intors ca o vijelie, am rascolit locul pina-n fund (pardon!) dar nimic. Hm, mi-am zis, in fond un telefon e un telefon, oricine are nevoie de un telefon. Dupa ce m-am calmat si am epuizat toate variantele, am zis sa merg si la manualul de instructiuni, daca pot sa ma exprim asa.. si iata ca pot. Am intrebat o doamna cu biroul chiar alaturea. Nu va suparati, sarut mina duduie, zic eu, nu cumva a returnat cineva un telefon mobil pierdut de una de umbla cu capu-n traista? Si duduia zice, ah, ba da. Eu cad jos. Aaa, schiuzmi??!! Da, zice duduia in continuare, e la loss & found. Ma ridic de jos, imi adun gindurile, fug la pierderi gasite, recuperez mobilul si ma asez pe un scaun sa imi reviu. O mare de est-europeni, fie ei si americanizati, si nu se mai bucura nimeni la un mobil?? Adica (m-am simtit un pic jignita) ce-are ma telefonul meu, gindesc eu ca in bancul cu taranul si pestisorul de aur.

Pe drum, conducind spre casa mi-am dat o veste buna: civilizatia e totusi contagioasa, chiar daca vine cu niste strategii de marketing geniale. Pai, de ce ai lua un lucru gasit pe strada, cind poti sa dai banii pe el, nu iti trebuie si nu-ti foloseste la nimic dar ti-l doresti, si asta in principal pentru ca nu ti-l permiti..

M-a trezit din visare o salvare cu sirena pornita, atit de tare pornita, ca sunetul ei venind din toate punctele cardinale ale creierului meu facea neuronii mei mici si sensibili se se loveasca unii de altii isteric. Intr-un moment de luciditate am glimpsuit o scena din Bruce Almighty, filmul: masinile cazind secerate pe amble parti ale drumului, intr-o fractiune de secunda, alungate din fatza grabei salvatorilor cu ciocanelele sonore. “La un semn deschisa-i calea..” am gindit, plina de poezie admirativa pentru soferul chicagoian.

In lumina ultimelor evenimente conluzia mea e urmatoarea: in America salvarea nu “pune sirena” ca sa te dai dracului la o parte de nenorocit ci “semnalizeaza sonor prezenta”.

Propun totusi un sticker pe usile din spate ale dubitzei cu mesajul “pardon the noise”!

Si peste toate astea, hotelul meu a devenit pentru citeva zile “latex free environment”, pentru ca avem un musafir mortal de alergic la latex. Asta da politete, zic!

Ce bine ar fi daca pe unde trec s-ar curata de timpiti, asa un gest simplu de curtoazie...

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK
View Dona Eliescu's profile on LinkedIn