O tara de sacose

Am gasit o tara…
Dupa trei frumoase saptamini petrecute intr-o tara indepartata, mi-am indesat valizele mele americane made in china inapoi in sifonier, m-am aruncat pe canapea si-am rasuflat usurata: pfui, bine ca am ajuns inapoi acasa! Dupa o sumara analiza a acestei declaratii incendiare, cineva foarte inteligent a decretat: se vede treaba ca incepi sa te transformi in americanca. Sper, imi spun in gind, ca tare n-as vrea sa traiesc in doua luntri cu pardon-scuzati si cu inima frinta in doua, vorba cintecului: jumatate tu, jumatate nu! Mai simt urme de nelinisti care din cind in cind imi umbresc mintea odihnita dar imi trec din ce in ce in mai repede, e suficient sa mai citesc o stire ceva pe net, orice domeniu e bun, de la politica pina la sinii Andreei Marin.

As fi putut sa jur ca am sa ramin bucuresteanca in adincul sufletului meu mic si negru. Asta pina am vazut primul ciine vagabond si am exclamat cu maxima uimire: ia uiteee, un ciine vagabond! Apoi m-am uitat in jur sa vad daca m-a auzit cineva.. Ce usor uita omul, mi-am zis, nerecunoscatoare speciei care m-a ajutat sa-mi inving fricile, sa alerg mai repede si sa ma apar de animale salbatice. Acum ma uit la veverite cu aceeasi indiferenta cu care deunazi priveam prietenii jigariti ai omului, mai ales al babelor miloase de pe scara.
Insa ce m-a uimit cel mai mult a fost incredibila nemiscare in care am gasit o tara care pare atit de schimbata. O zugraveala pe ici pe colo dar niciun bloc complet cirpit. Un panou publicitar care acopera in intregime o fatada ramasa nu se stie cum in picioare, in spatele careia sa casca haul pe care numai gunoaie si tigani il mai pot umple. Si il umplu! O mare de masini haotice, si peste toate vesnica intrebare pe care invariabil toti cunoscutii mi-au rinjit-o in nas: Ce ma, esti jmechera, ai aifon? Ei, as fi putut eu fi smechera, dar nu mi-a zis nimeni ca acolo nici nu existi daca n-ai macar doua mobile!

Am gasit o tara ca o mare de oameni carindu-si viata de zi cu zi intr-o sacosa de plastec. Vorba lui Braila: buletinul, banii, cheile si chieptanul. Plus ce-o mai fi, un sandvis, telefoanele mobile, de fapt nici n-are importanta ce indesi inauntru, important e cit de bine arata sacosa, sa fie sau macar sa para scumpa.
Am vazut mall-uri intregi de femei lasind in urma dire de parfum prost, chinuite de un singur gind: cum sa-si asorteze singura sacosa eleganta brenduita (eventual Marks & Spencer) incit sa para bogate, stilate, ce mai, bine imbracate! Apoi am vazut intersectii defulind barbati isterici spijiniti in claxoane, in pragul unor crize de epilepsie la orice nefericit fara abilitati de sofer de formula 1. Strazile mi-au parut mici, ca si mall-urile, ca si hypermarket-urile, ceea ce n-ar fi un lucru rau, o tara mica are strazi si mall-uri mici, deh, altfel ar fi acromegalica (daca pot sa ma exprim asa)! Dar si orizontul mi-a parut mic. Suntem in continuare mindri foc ca suntem romani si mergem pe o singura banda cu 20km/ora in spatele unei carute, injurind orice si pe oricine, in ordine alfabetica.

Apoi am gasit o tara de cunostinte, oameni cu care mai demult aveam ceva in comun, oameni ocupati –mult mai americani decit americanii de ocupati– sa faca bani, bani cit mai multi, sa-si poata cumpara cizmele alea de $200 de la mall, cizme pe care ne-a-pa-rat scrie numele firmei mare de tot cu litere din cristale Swarowski.

Overall, am gasit o tara unde daca zimbesti unui necunoscut pe strada in cel mai fericit caz trece pe partea ailalta, asta ca sa nu-ti dea vreo doua dupa ceafa. Unde vatmanul iti inchide usile in nas, rinjeste si porneste tramvaiul, cu bucuria ca exista totusi un lucru macar pe care-l poate controla in viata lui mizera. Unde orice ai cere raspunsul incepe invariabil cu “nu se poate” sau “da, dar…” iar chelnarita te serveste in functie de valoarea cizmelor pe care le porti!

Si pentru ca tara asta trebuia sa poarte un nume, ei bine, sa-i spunem Romania. Scurta descriere: Ploaie de bani si concert de manele!

Recunosc ca si americanii au o poala de chestii la care fie ma umfla risul sau ma irita pina la alergie dar e ceva, un lucru mic cit o gamalie de ac, care imi face alegerea mai usoara: la aeroport, dupa ce m-a controlat la pasaport si am trecut neobservata cu cei doi litri de tuica homemade, negresa grasa din spatele ghiseului mi-a zimbit cu toti dintii si mi-a spus Welcome home!

PS: Desigur, au fost si lucruri bune, dar nu sunt totusi complet americanizata iar rominca pricinoasa din mine nu si le aminteste…


Adaogire ulterioara: pentru gindurile si sentimentele pe care mintea mea cea proasta de femeie nu le-a cuprins (sau nu le-a tinut minte), continuarea amanuntita a analizei e aici.

E sau nu e americanii prosti?

Oamenii se impart in doua categorii: cei care impart oamenii in categorii si ceilalti. Care ceilalti?
Cred ca in sufletul fiecaruia oase roade un mic statistician, care din cind in cind - la nevoie – iese la suprafata. Incepe in copilarie cind la masa apreciaza dintr-o privire cine are bucata mai buna. Desigur e mereu altcineva. Apoi masoara diagonala televizorului vecinului, citi bani face masina colegului, cum arata gagica cu care umbla prietenul cel mai bun.
Desigur, in orice analiza statistica avem nevoie de un esantion reprezentativ. Pai, cum cine? Vecinul, prietenul, colegul, ala de pe strada, ala e la televizor, ba chiar si ala din serialele de la televizor, toti astia intra inghesuiti intr-un etalon. In functie de anturaj, tram intr-o tara de timpitzi, smecheri sau intelectuali, de perversi, iliterati ori domni si doamne. Sau soferi de limuzine. Esantionul reprezentativ e smecher daca are gagica mai misto si neaparat un valutist daca are o masina scumpa. Dar mai presus de toate, esantionul reprezentativ e bou daca nu e la fel ca mine.Oricum ar fi el, esantionul reprezentativ trebuie impresionat cumva. Probabil asta e motivul pentru care se simt unii din cind in cind datori sa descopere incintati pina la lesin cum “la noi asta e mai buna”.
Romanii zic ca asta se cheama invidie. Americanii ii spun competitivitate. Eu cred ca invidia si competitivitatea sunt partile pasiva si activa ale aceleasi monede.
Ei, asa cum nevoia de supravietuire tradusa prin foame duce la dezvoltarea unor simturi ca mirosul sau gust, competitivitatea ascute simtul analitico-statistic despre care bolboroseam mai sus.
Coborind din sfera teoretizarii, inca ma iau cu frisoane afirmatii gen: americanii sunt prosti, noi suntem destepti. Americanii sunt fraieri, noi suntem descurcareti. Americanii nu stiu nimic, noi le stim pe toate. Americanii nu stiu unde e Romania, pe cind noi stim.
Mult timp am ezitat sa cred sau nu teoria despre “noi suntem mai destepti macar si doar fiindca suntem europeni”! Am trait aici printre oameni care vorbesc dezacordat, care nu stiu sa scrie, sa citeasca sau sa taie friptura cu cutitul si nu cu furculitza (oh!). Am intilnit personaje cu fruntea lata cit lama de cutit, am avut surpriza ca niciun american pe care-l cunosteam sa nu stie diferenta dintre “propensity” si “proclivity”. Si as fi fost pe cale sa-i dau dreptate polacei mele, din familie cu blazon pe trasura al carei nume de familie se intinde pe 300 de ani, incepe cu baron si contine von. Dar decit ca deunazi am fost la restaurant cu mai noii mei colegi. Care stiu sa manince cu amindoua miinile pe masa, folosind in egala masura cutitul si furculitza. Si care nu zic “she don’t know”. Printre altele.. Si mi-am dat seama ca acolo de unde vin anturajul meu nu cunostea mari retardati, needucati sau inculti nu pentru ca ei nu exista ci pentru ca am avut noroc sa nu calc in ei. Timpitii sunt, asadar, o molima care ataca fara discriminare pe ambele maluri ale oceanului. Pe cind unii stau pe gard si comenteaza la ce face unul si altul, ceilalti isi vad de ale lor, reusind cumva sa supravietuiasca si fara sa stie unde e Romania.
Cred ca in final americanilor nici nu le pasa ce credem noi –astia destepti- despre ei. Platesti? Buun, poti sa fii si chinez, toti sunteti egali bai astia, atita vreme cit va platiti taxele si cumparati la noi in magazine!

La muzeu, birjar!

Pai se poate? Ma dau intelectuala, am citeva carti si le citesc (pe alea din care nu fac cornete!), deci exist! Mai mult decit atit, uneori cind e inchis la mall, ma duc si la muzeu. Rar, dar putin, ca obosesc repede. Visez la ziua in care americanii (nu concep ca altcineva sa vina cu ideea!) sa aiba initiativa de a deschide un rezumat de muzeu. Adica totul foarte pe scurt, cu liniutza si una sub alta, daca se poate in doua ore sa parcugem vreo 3000 de ani de istorie, arta si ce-o mai incapea.
Apropo, am descoperit de curind ca de la mine de-acasa daca o iau in susul riului, la nici un FishMac distanta e muzeul McDonalds. Primul McDo, deschis in 1955, o ghereta mica, cu manechine-angajati de plastic inauntru, pazita de un pensionar probabil voluntar sau platit in chicken McNuggets. Daca ma gindesc mai bine, probabil pensionarul pazeste mai degraba cele doua-trei masini parcate in curte care intregesc peisajul de anii ’50. E interesant cum insula abia inconjurata de un gardulet te duce inpoi intr-o perioada in care pina si parintii nostri se jucau cu lopetica si galetusa in nisip. Nu mai pun la socoteala inceputul modest (pare acum) dar simpatic al unuia din cele mai cunoscute si mai puternice branduri din lume.
Eh, dar m-a luat valul, m-am umplut de nostalgie si o sa uit lucrurile cu adevarat importante. Ce ziceam? Nu, nu de Muzeul de Arta Contemporana vorbesc. Desi.. daca tot am deschis subiectul.. pe mine m-au tirit parintii prin muzee de cind lipeam ciunga sub masutele aurite de la Castelul Sanssouci din Potsdam ma sprijineam si ma odihneam pe toate mobilele still Ludovic XIII (or something) spre disperarea ghizilor, si vorbeam cu caii din basoreliefurile de pe catedrala San Marco. Si totusi niciodata nu m-am plictisit asa bine ca la Muzeul de Arta Contemporana din Chicago. Doua lucruri imi amintesc: peretele de la intrare facut din creioane infipte si prima poza buna atestata istoric pe care am facut-o. Am pozat o fereastra nu un exponat, desigur.
Ei, e adevarat ca am nimerit intr-o perioada de relache si nicio expozitie rasunatoare nu incinta peretii incintei. Dar orisicit! In afara de citeva costume urite-urite aruncate pe niste manechine sinistre spinzurate de tavan, in niste incaperi intunecate in care rasuna o muzica lugubra, cu nimic nu am reusit sa-mi justific mie insami biletul de intrare.
Recunosc sportiv ca pentru o lunga perioada am crezut ca Metropolitan Museum din NY sau Art Institute din Chicago sunt ca niste ambasade ale altor culturi, un stat intr-un stat cu care n-au nicio legatura. Auzisem eu vorba aia ca americanul face din rahat bici cu beculetze care cinta Santa Claus is coming to town in timp ce pocneste si apoi iti vinde un servetel folosit pe post de palarie, dar am zis ca o fi doar un zvon.
Mda, asta a fost inainte de a vizita o parte din muzeele Frank Lloyd Wright respectiv Ernest Hemingway, din Oak Park, o cocheta suburbie a Chicagoului. Si zic o parte pentru ca oriunde i-a cazut lui Frank Lloyd rigla din mina si lui Hemingway pipa din gura acolo a crescut un muzeu. Pina acum am numarat trei Hemingway: una e casa in care a trait in Key West, cheile Floridei, remember? (viata de scriitor, deh!), apoi casa in care s-a nascut, la nici trei case mai jos de muzeul propriu-zis. Si m-am intrebat in soapta sa nu deranjez: oare ce exponate or fi la un muzeu de scriitor? Or fi idei scrise de mina, masina lui de scris, cartile pe care le-a citit? Ei bine, astea si inca multe altele, de la bonetica pe care o purta cind avea 1 an si bucle blonde impletite in cosite, pina la o parte din pestele pe care l-a prins Batrinul. Basca afisele originale ale filmelor facute dupa cartile lui, o adunare de batrinei carora o batrinica distinsa le citea dintr-o carte, precum si un ingrijitor retardat, care se ratoia la un soldat-exponat de plastic care cu niciun chip nu vroia sa-i raspunda la intrebari. Probabil pentru ca eram noi de fatza..
Colaje, taieturi din ziare, citate asa-zis celebre, toate usor infantile si ridicole, intreg muzeul semana a proiect scolar de clasa a patra, scoala generala 3, Chitila.
Spre diferenta de muzeul lui Frank Lloyd. Dar cine e Frank Lloyd? Cum cine, cel mai mare arhitect american pe care lumea l-a vazut. Care si-a inceput, continuat si imbunatatit cariera construindu-si singur casa, pe care mai apoi o modifica saptaminal ca un joc de lego. Imi imaginez ce santier o fi fost mereu acolo. Altfel, foarte captivanta povestea romantata a ghidului, casa refacuta pastreaza foarte bine din aerul original si asta pentru numai $12 intrarea de caciula. Iar la gift shop au magneti de lipit pe frigider cu.. nu as putea defini, niste figuri geometrice colorate. Cit despre artistul in sine si opera lui, constructiile lui imi par niste ciuperci de padure, lipite de pamint, de culoarea pamintului, nefericite, fara viata si fara vointa. Influenta arhitecturii japoneze my ass! Marele lui merit e ca a facut ceva complet diferit, promovat de un marketing de geniu. Plus niste tavane care par sa pluteasca pe niste coloane care se termina inainte de a le atinge.
Nu e usor sa ridici pamintul la nivel de soare. Ceea ce face si mai mare realizarea americanilor de a-l ridica pe Frank Lloyd la rangul de The Greatest si a trinti un muzeu oriunde a ridicat el cite o ciuperca pamintie hexagonala.

Gusturile nu se discuta, dar se pot manipula printr-o atenta campanie de marketing. Ca in politica. Sau istorie. Sau hamburgari.

Meserie te halesc!

Cum spune si proverbul, meseria e bratara de aur. Dar mie aurul nu mi-a placut niciodata, cit despre bijuterii, ma trag mai degraba din indienii indigeni, ca tot margelele de sticla, plastic si scoici colorate imi iau ochii.
Dar nu asta era ideea..
In nenumarate (?!) cazuri am deschis subiectul tentativelor mele de a nu trece prin viata ca ratza prin apa. Oh well, nu stiu despre educatie, dar imi pare ca am o pasiune ascunsa in a colectiona diplome. Zic asta pentru ca, modesta cum ma stiu, nu numai ca nu ma las purtata in discutii prea intelectuale dar ma si straduiesc sa nu tin minte decit lucruri neesentiale din peregrinarile mele printre oameni care au si alt scop in viata decit reducerile de la mall.
Ei, ajunge cu intoducerea ca devin prea subtila chiar si pentru mine. Ce vroiam sa impartasesc e experienta pe care am avut-o in scoala americana. Ca am venit eu, frumoasa si desteapta lu’ peste de la Bucuresti, plina de viata si de entuziasm in ochi, cu gindul senin ca o sa stirnesc aplauze si ovatii si mai ales lumea o sa-mi dea bani ca sa vorbesc despre cit sunt de minunata. Dar n-am impresionat pe nimeni nici cu Cibernetica mea, nici cu restul de experienta in tot felul de chestii pe care unii le numesc job-uri iar eu nu stiu cum sa le numesc ca daca ma intreaba cineva ce stiu sa fac nu prea stiu ce sa zic.. Asadar, nesuportindu-ma asa pur si simplu ignorata si fara nicio grija m-am trimis la scoala, una mai superioara (daca imi permiteti expresia!).
Cind am terminat facultatea, in secolul (ba chiar si mileniul) trecut, mi-am jurat ca nu mai calc intr-o scoala decit poate la toaleta. Dar nu m-am lasat impresionata de propriile principii. Cind m-am vazut americanca mi s-a nazarit deodata ca parca ar trebui sa-mi caut totusi menirea in viata. Alta decit shopping-ul.
Asa ca am gasit o scoala cu program de batrinei, de dupa-amiaza, asa usor dupa programul de la serviciu, care sa imbine frumos statistica aia pe care n-am practicat-o niciodata cu orice-o fi care per total sa dea ceva mai prietenos si usor digerabil.
Sa fie aproape doi ani de-atunci…
Nu am fost niciodata vreo diplomata, asadar daca imi spune cineva cit de minunata e scoala noastra in romania si cum ne invata ea tot felul de lucruri pe care nu le tine minte nimeni, am decit un comentariu: puah! Pardon de expresie..
N-as fi crezut c-o sa-mi faca vreodata placere sa ma duc la scoala. Sentimentul cel mai puternic pe care il incerc de fiecare data cind intru in cladire e respect. E respectul cu care profesorul iti trateaza opiniile (oricit ar fi de stupide) si primul gind nu e ala ca vrei sa-l copiezi. E respectul pe care il ai fata de profesorul care vine pregatit si nu te plictiseste cu teorii fara vreo valoare reala. Profesorul care stie despre ce vorbeste, care iti deschide ochii, nu-ti baga pe git. E respectul pe care il ai fata de tine cind la sfirsitul a zece saptamini de curs, iti dai seama ca ai ramas cu ceva, ca intr-adevar si practic stii sa faci ceva. E respectul pe care cei cu care ai de-a face, colegi si profesori, il au pentru timpul tau pe care nu incearca sa-l iroseasca. E respectul pe care cladirea in sine (monument istoric) si biblioteca si serviciile secretarei le au pentru banii tai.
Rar s-a intimplat ca vreunui profesor sa-i pese daca am memorat la perfectie o teorie, sau o metoda, sau un sir de formule. Profesorii nu isi pierd timpul sa faca politie. Ei stiu ca acolo unde studentii colaboreaza la un proiect, ala mai prost invata de la al mai destept, chiar si fara sa vrea, doar copiind si tot ii ramine ceva in cap.
Nu mi-am facut neaparat prieteni aici, dar am invatat de la citiva ceva despre mine, despre ce inseamna sa lucrezi in echipa si sa inveti de la altii mai buni. Sunt americani si indieni si polonezi si filipinezi si alte neamuri la care am vazut ca poti sa te ridici deasupra conditiei tale de oriunde ai veni. Si nu vorbesc de o scoala superioara neaparat. Care poate fi la fel de neimportanta pentru unii cum e de importanta pentru altii. E vorba de visul fiecaruia, acel lucru la care esti bun si pe care-l faci cu placere.

Asadar, cele mai importante doua lucruri pe care le-am invatat aici sunt:
1. Daca stii sa citesti poti sa inveti orice, trebuie doar sa-ti iei timpul tau.
2. Singurul cu care intr-adevar concurezi esti tu!

OMG, oare devin mai inteleapta sau doar mai antipatica?

O pasiune de hobby

Conform unei glume celebre din vremea tineretii mele am doua probleme deci am o dilema (desi mai corect ar fi bilema!)…

Eu cind ma gindesc ma doare capul si intru in criza de timp. Dar nu m-am putut abtine sa nu ma tot intreb care sunt diferentele majore in mentalitate dintre romani si americani.Si ma gindesc la asta mai ales atunci cind fac sau zic ceva pentru care sunt privita ca si cum as si un martian cu doua capete. Oricum, dupa cercetari amanuntite, eu -care le stiu pe toate si sunt si foarte desteapta- zic ca americanii gindesc prea putin pentru cit de mult fac, pe cind romanii gindesc prea mult si nu fac mai nimic. Evident exagerez ca sa sune bine literatura mea electronica.. dar un simbure de adevar tot o fi. In fond ce e obiectivitatea decit o aproximare a realitatii? Puah, sa ma plezneasca cineva peste statisticianul ala mic din fundul salii! Continuu..

In alta ordine de idei, asa cum n-am mai pomenit niciodata vreodata in viata mea bananiera de pe insula Romania, aici n-am gasit niciun american care sa se ofere sa ma lase si pe mine in drum cu masina. O vreme m-am banuit de vreo boala de piele, ceva urit mirositor, or something.. Dar vaz ca nici altii nu sunt mai cu noroc. Si nici nu se suie nimeni la mine in masina. Deunazi m-am oferit sa-mi duc un coleg acasa. Ce sa fac, mi-a fost mila de om ca avea de luat un tren care venea cam peste o ora de la momentul vorbirii si-l ducea drum de vara pina-n seara.. Departisor, dar mergeam oricum in directia aia si chiar daca ocoleam poate vreo 10 minute, in fond nu-l caram in spate. M-a refuzat atit de categoric sa-i sara ochii din cap de emotie si-alta nu. N-am insistat prea tare ca m-am temut c-o sa aiba vreo cadere nervoasa ceva...

In al treilea rind (?!), americanul obisnuit nu ti-ar spune ca esti prost nici in ruptul capului. Nici daca-l rogi. Ah, daca-l platesti.. alta poveste! Altfel oricine trecut de clasa 3-a stie cel putin 3 strategii pentru a ocoli raspunsul scurt dar simplu: da, esti un timpit. Oh, no! Ai facut o treaba excelenta, esti pe drumul cel bun, tine-o tot asa, dar desigur ca exista si loc de mai bine, daca poti si nu te deranjeaza ai putea sa mai schimbi pe ici pe colo, de preferat prin punctele esentiale. Nu ca nu ar fi bine, #$@&%#!

Dar asta e parte dintr-o atitudine care intr-adevar imi place la americani. E bucuria de a vedea partea plina a paharului, acceasi bucurie cu care fac cite un lucrusor. O pasiune asa ca un hobby. Unii planteaza flori organice in curte si taie iarba o data pe saptamina. Altii colectioneaza pitici de gradina environmentaly friendly cu care umplu gazonul pina-n strada. Am vazut mai devreme un ins intr-o masina de colectie. Frumusica, pusa la punct, omul mindru la volan. Ieri niste mosi cu plete uruiau Harley-urile la viteza de croaziera pe strasse. Acum ceva vreme intr-o duminica dimineata am vazut un domn care impreuna cu fetita lui stringea hirtii prin padure. Altii se arunca in masini de care isi atirna rulote si calatoresc o vara intreaga prin tara. Vecinul meu si-a scos barca cu motor la poarta si de vreo luna o tot bibileste asteaptind probabil prima ocazie s-o arunce pe lac. Americanii sunt un popor stresat, responsabilitatea intregii lumi atirna greu pe umerii lor… ori asta le place lor sa creada. Terapia impotriva stresului a ajuns la fel de importanta ca alegerile din toamna. Si totusi, in toata aceasta ambuscada, vezi pe cite unii care au sincere mici bucurii pe care le cultiva si le ingrijesc atent. In fond orice bunic si-ar dori un Harley, nu?

Ma intreb daca nu s-ar putea face niste traininguri si in Romania, care sa fie obligatorii sub pedeapsa cu moartea sociala Sunt doua fara de care mi se pare imposibil de supravietuit: cursul de optimism si clasa de terapie prin zimbet.

Na, ca de fapt aveam o trilema si nici nu mi-am dat seama!

Zoe, fii professional!

Cind eram eu mai tinara aveam pe hol o bufnita impaiata, care veghea chiar linga usa mea, linistita, privind cu ochii reci in zare. Nimic n-a deranjat-o ani de zile, nici cutremurul din ’75, nici ala din ’86 si nici ciocnirile cu mine cind taiam coltul prea din scurt si dadeam cioc in cioc, doua cucuvele in miez de noapte. Nici macar privirea fioroasa a lu’ mama alergind cu lingura de lemn dupa mine n-a impresionat-o vreodata. Ei well, cam asa se uita sefa mea la mine cind vorbesc!

Bufnita mea impaiata reprezinta cu succes lumea corporate unde Marriott e unul din cele mai frumoase exemple. Zimbetul teapan, ochii sticlosi, entuziasmul masurat in functie de beneficii. Gindurile lor sunt atit de bine antifonate incit cuvintele nu exprima nici o farima din ce se intimpla inauntru. Nimic nu razbate din declaratiile politicoase si complet lipsite de idee. Probabil ca de-aici se aleg cei mai buni care intra in politica..

Compania pe care cu drag o slujesc (ca altfel nu pot sa zic!) mi-a dat de multe ori motive de uimire si fiori pe sira spinarii. Si inca imi mai da, ca intr-o frumoasa relatie de iubire in care orice ai face parca tot mai descoperi cotoare uscate de mar prin cele mai neasteptate unghere. Subiectul l-am tot atins in diverse ocazii, dar e atit de vast si de interesant incit cred ca-si merita un loc mai bun.

Deunazi, sefa mea ma trage in birou si jumatate jenata jumatate sa trosneasca in ris isteric imi spune ca i s-a atras atentia “de sus” sa mi se atraga atentia sa port garnituri (garments) pe dedesubtul camasii. Chestiile alea ca niste sutiene carora nu le spunem pe nume ca sunt rusinoase. Carevasazica nu e professional, ma scuzati, nu mai fac! Nu ca as avea mare lucru de ascuns.. Dar lumea corporate nu e formata din oameni, ci din creaturi asexuate carora orice forma de identificare a gender-ului (caci cuvintul sex e cel putin PG-rated!) e primita in general cu oripilare. Ca balerinele de la TVR de pe vremuri, acoperite cu helanci si tutu-uri pina-n pamint, toate femelele poarta perle la git si umbla imbracate in negru, bleumarin sau gri (culorile considerate professional), in taioare largi si lungi care sa le acopere. Nu exista decit pantofi perfect inchisi si-n fata si-n spate, pentru ca degetele de la picioare sunt cumplit de indecente, iar ciorapii sunt un must oricit ar fi de cald.

Compania descurajeaza relatiile intre femele si masculi din principiu, ca fiind imorale. Iar daca fac parte din paturi sociale diferite gen manageri vs. neica nimeni, chiar si prietenia sincera si dezinteresata e interzisa sub pedeapsa cu moartea prin mutare disciplinara. Pentru a diferentia cele doua tabere, femelele sunt incurajate sa poarte fuste (cit mai lungi si mai acoperitoare, desigur!) iar masculilor li se interzice sa poarte orice forma de bijuterie, in afara de verigheta. Verigheta e un semn de apartenenta la un grup distins si de incredere. Membrii clubului avanseaza mai repede pe scara ierarhica iar daca au si copii e si mai bine. Daca se poate doi copii ar fi de dorit, un baiat mai mare si o fetitza blonda mai mica arata superb pe Resume (CV in restul lumii). Poza de familie fericita pe birou, executata de un fotograf profesionist intr-un cadru special amenajat.

Pantofii trebuie sa se asorteze cu cureaua. Nu se specifica daca mai e obligatoriu sa se asorteze si cu poseta! Ca Channel zice ca nu, dar pe mine nu Channel ma plateste deci nu prea ma-ntereseaza.

In dress code, document pe care-l tot semnezi pina iti intra in cap, cam o data pe an, se specifica cit de lungi sunt cerceii, cite bratari ai voie sa porti, ce fel de coafura se accepta, de cite ori te speli pe dinti si ce parfum ti se potriveste. N-ai voie sa porti caciula decit daca religia ti-o cere. Iar ochelari de soare doar daca esti Stevie Wonder.

Dress code-ul e doar o parte a unui cod al bunelor maniere din care eu abia acum descopar fascinata unele parti componente necunoscute. Se practica pupatul in fund fara discriminare, in primul rind pentru a evita discriminarea sexuala, rasiala si de alte naturi. In al doilea rind pentru ca nu stii niciodata cine iti va ajunge sef. Sau chiar mai rau. De curind, cea mai mai cumatra in viata angajata la faimoasa companie a fost promovata. Motiv de bucurie pentru toti cei cunoscuti. Reactia generala la auzul vestii fiind “thank God!”. In cinstea evenimentului, toata managerimea a desfasurat un adevarat circ, intrecindu-se si calcindu-se pe cap care mai de care sa aduca osanale dumisalei. Numarul 1 si numarul 2 in companie au petrecut doua ore din pretiosul lor timp compunind un cintecel pe care mai apoi l-au invatat pe dinafara si l-au executat, cu tot tacimul: miscare scenica, costume etc. Eu i-am privit siderata pe cei doi artisti-pupatori repetindu-si cintecelul in birou incercind sa-mi dau seama daca imi vine sa rid sau sa vomit.

Si ca ziua respectiva sa-mi fie o adevarata lectie de viata, am avut o revelatie: pentru a ajunge cineva trebuie musai nu numai sa joci golf elegant, ci si sa te comporti professional. Si anume “I am doing alright” nu e suficient, trebuie sa “I am doing great!”.

Un fel de Resume/CV

Uneori ma gasesc infipta-ntr-un cot, privind la oamenii din jur si intrebindu-ma cine sunt, de unde vin si ce caut eu aici in tara asta de capcauni uneori haiosi?! Imi vine greu sa le povestesc cum am trait pina sa ajung aici iar lor le vine si mai greu sa inteleaga. Eu cu obiceiurile mele ciudate, cu conceptiile mele stranii si cu accentul cute care ba e rusesc ba e frantzuzesc, nu e clar inca.. Creatura cu ochelari (pour les connaisseurs!) care nu avut locker (dulapior) si nici sala de mese la scoala, dar care avea bar la subsol in facultate unde chiulea cu colegii in anul 1..
Pai?

Eu sunt generatia lu’ Treapta a Doua si a lu’ 7 pe-un loc la Cibernetica. Generatia lui covrigi pe atza, pufulezti dulci la un leu, apoi batoane la doi lei, apoi merdenele la 3 lei. Apoi 500 de lei.. apoi 5000 de lei. Merdenele din ce in ce mai mici..
Sunt generatia a 2-a Uniplus. Generatia “dam la ASE ca sa ne facem firme, sa facem bani ca sa ne luam o Dacie noua”. Sunt generatia lu' “da-te ba mai incolo sa ma vad si eu”, apoi generatia lu' “termin berea asta si plec; sa mai trec pe acasa sau sa ma duc direct la scoala?” si-apoi generatia lu' “n-am timp de o bere, sunt intr-un miting si-apoi am un crostreining, dupa teleconferinta de la 3”. Dar totodata mai sunt si generatia Lolek si Bolek, Mihaela, Arabela si alea doua animale mici de se dadeau prin ’89 pe bulgari. Ah, si sunt generatia de mici slavi care au studiat 7 ani rusa si nu mai stiu sa lege nici doua cuvinte. Adica.. doar doua mai stim: mama doma!
Sunt generatia fitzelor de liceu cind s-a desfiintat uniforma si faceam eforturi sa-mi fac singura pereche de pantaloni mai civilizati sa semene cu o pereche de blugi. Sunt generatia gogosi cu zahar, turta dulce tare ca piatra, pantofilor de lac multicolori cu fundita asortata made in Italy, ITB mers pe scara, tigari Hollywood fumate in curtea scolii cu profesorii, casetele Lino’s Studio si restul de piraterii, compilatiile pe CD bulgaresti megaadevarate “Party Hits” care faceau legea in FM-ul bucurestean prin ‘94-’95. Generatia 386, primul computer datorita caruia ii datorez faptul ca am trecut de anul 1 in facultate. Petrecerile de 1 Mai cu discoteca si mersul cu cortul la munte. Sunt generatia de trei perechi de pantofi: una de vara, una de iarna si una de ambele (daca mergi cu grija sa nu te uzi!).
Sunt generatia care stia toate cintecele pionieresti dar le-a uitat in vara lui ’90, o data ce n-a mai facut practica la smuls buruieni in fatza Casei Poporului.
Sunt generatia care a petrecut mai mult timp la coada la banane decit invatind pentru admiterea la facultate si generatia care cu primii bani a mincat un pui intreg pina i s-a facut rau, sa-i treaca greata de anii in care primea cite o bucatzica pe zi, sa ajunga o saptamina. Azi un git, miine o aripa…
Mai sunt si generatia care a tocit batatorul de la coltul blocului, a plantat mucuri de tigari de jur imprejur pe care le-a udat cu bere pina cind s-au ofilit si-au murit.
Sunt generatia “Sclava Isaura” si “Dallas” de unde mi-a venit ideea ca ce culme a tehnologiei si ce mi-ar schimba viata daca as avea un telefon in masina. Generatia care s-a bucurat de beneficiile pagerului ca de vreo minune a lumii si care a carat in spate citiva ani o Dacie sau un Olcit, mostenite de la parinti, care le-au mostenit si ei la rindul lor de la parintii lor.
Eu sunt generatia penarului chinezesc, si a creioanelor chinezesti, si a gumei de sters chinezeasca dar si a… blugilor turcesti “piramide” sau schimbului de ambalaje de ciunga americana. Tot eu sunt si generatia care a mincat ciunga de pe jos, doar pentru ca era roz si nu mai vazuse asa ceva.

Eu sunt generatia celor care au vazut si au simtit o groaza de schimbari si nu le-au inteles ca erau prea mici. Apoi nu le-au mai inteles ca erau prea departe…

Big Brother Reloaded

Nu stiu despre voi, dar noi aici in America (rinjet!) suntem foarte ingrijorati. Dintre multele motive de ingrijorare am ales pentru astazi unul foarte la moda: securitatea informatiei, recte orice care mi-ar putea cheltui banii fara instiintarea mea. Nu mai zic ca cine stie ce infractor ar putea folosi ilustra-mi identitate pentru a comite faradelegi la care nici macar eu nu m-as deda.

Foamea fiind mare si tentatia din plin sustinuta de o tehnologie din ce in ce mai isteata, nu prea mai suntem singuri si nesupravegheati. Banuiala mea e ca americanii au mai multe chestii de ascuns decit altii, altfel nu-mi explic furia si indignarea la adresa unor companii care din asta traieste si gura lor, si anume cauta in gunoaie si-n factura la gaz, pun de-un dosar cu cine esti si pe ce esti dispus sa arunci banii, informatie pe care o vind apoi pe o avere la cei dispusi sa cumpere. Si sunt! Ce e de mirare aici? In fond George Orwell ne-a avertizat pe toti acum vreo 60 de ani dar cine mai are timp sa citeasca carti in ziua de azi.. Mda, pai exista companii care stiu totul despre tine. Stiu ce maninci, ce numar porti la pantofi, cit valoreaza casa in care stai si jobul pe care-l ai. Stiu pe cine iubesti si ce boli are, iar modelele matematice de previziune stiu mai bine ca tine ce-o sa-ti doresti peste trei luni. Asta pentru ca mai nou sunt in stare sa-ti serveasca si publicitatea pe Internet in functie de ce esti dispus sa inghiti mai usor. O fi bine, o fi rau, ce-o fi scris si pentru noi, bucurosi le-om duce…

Aici unde ca si consumator iti pica totul mura-n gura, unde te si superi daca nu te stie vinzatoarea pe nume, unde personalizarea serviciilor si produselor e religia de baza a shoppingarului profesionist, e ridicol sa ne indignam ca in schimbul lenei si adusului la nas practicate trebuie sa dam ceva. Cu cit mai ieftin cu atit mai scump. Cit costa adresa si numele meu coroborate? Depinde, vorba bancului.. cumperi sau vinzi?

Dar, ma rog, long story short, la cererea fanilor si a profului de Internet Marketing, am scris un articol pe celalalt blog (acolo unde fac pe studenta inteligenta) pe care m-am gindit sa-l impartasesc si aici dar mi-a fost lene sa-l traduc. Asa ca apeasa ACI sa citeste!

Translate this, na d’aci!

Am incercat un experiment. Am lasat traducatorul automat al lui Google sa traduca povestile de mai jos in engleza. Asa cum stie el. Si apoi am citit. Nu am ris de ani de zile in halul asta! Spicuiesc mai jos citeva la intimplare. Suna interesant, parca ma aud vorbind cu alti romani de aici…

“Hmm… the teacher says, iritat until virful ciufului hair of the situation in which timpita has no idea what would be done. May out or better to sunam relatives? Iesim the hall, look in left, right, tipenie man. Only big doors and heavy metal of the two buildings of the university were incuiate. Hmm.. say all of us in the choir. Let's take a break, I propose, go up and down the floor intrebam on nenea from the security there are stall.”

“However, I proposed to adopt indemnul. For those who know me: no ride, no rinji not smile! This is the new me!”

“Here was my dilemma: I take a pot for broth or better go in Customs in uichend with that money? “

“I'm very excited I imbarc together with all my valizele and to go to break tirgului mouth with fitzele my pitzipoanca americanizata what they are.”

Atac. Cu bomba.

Traiesc intr-o tara interesanta. O tara cu principii, filozofii, si reguli aproape la fel de marketing-oriented pe cit de zgomotoase le sunt temerile. Galagia, batutul cu pumnul in piept, ochi dati peste cap, idolatria bolnavicioasa pentru orice purtator de uniforma, precum si condescendenta cu care privesc orice alt sistem din afara sistemului “nostru” de referinta, toate acestea ma uimesc uneori, de obicei ma amuza, dar alteori ma enerveaza.

Dupa 9-11 (adica 11 septembrie 2001), tot americanul, de la primul pina la ultimul si-a sapat un buncar, si-a pus merinde si apa, i-a injurat pe arabi si si-a infipt capu-n nisip.

La aeroport te-ar dezbraca pina la piele daca doamne fereste n-ar fi foarte rusinos inainte de casatorie. Pe de alta parte, perfectionarea in strategii de sales si marketing consuma atita energie ca nu mai e timp sa se si produca ceva. Cum ar fi un sistem anti-atac-cu-bomba care sa functioneze.. Sau poate un sistem make-love-not-war care sa aduca bani, sa nu mai fie nevoie sa se bata astia cu bombe peste capetele noastre. Nu ca n-ar fi poate mai sigur si cu niste gratii mai groase pe la ferestrele anumitor stabilimente. Phui, ce m-am incins!

Ei, zic asta pentru ca am trait o experienta nici pe departe dramatica. Dar ar fi putut sa fie.

Era o frumoasa dupa-amiaza de luni si tocmai decartam in buzunarul lui DePaul University vreo $500 din banii pe care nu-i am oricum, deci eram la scoala. Frumos, elegant, stateam noi in bancutze si despicam firu-n patru, puneam tara la cale si reinventam marketingul cind o colega din spate ridica o mina si zice:

- Ma scuzati, dom’ profesor, ca va intrerup, dar decit ca tocmai mi-a trimis sotul un mesaj ca ar fi o bomba in cladire si sa ne evacuam frumusel daca se poate, inainte de a se –si anume- detona dinsa.

Toti, ca la un semn, scoatem telefoanele si ne uitam la ele. Well, n-aveam semnal oricum, dar am zis ca poate o veni, macar asa de spaima. Ca o ironie a sortii, facultatea era in campanie de stringere de informatii de la studenti pentru cazuri de urgenta. Gen numar de telefon, email, mama-tata.. asa… in caz de you never know! Sa-ti trimita un email sau SMS de evacuare (de exmplu!) in caz ca. Dar nu primisem nimic, ca programul nu era inca finalizat si, dupa cum am aflat ulterior intr-un comunicat pe trei rinduri, nu se putea face discriminare in asa hal, sa trimita mesaje numai la aia care s-au inscris. Las’ sa moara toti, ca astia deja au platit! Facem altii..

Hmm… zice profesorul, iritat pina in virful ciufului de par de situatia timpita in care nu are nici cea mai vaga idee ce-ar fi de facut. Mai iesim sau mai bine sa sunam rudele? Iesim pe hol, privim in stinga, in dreapta, tipenie de om. Doar usile mari si grele de metal dintre cele doua cladiri ale universitatii erau incuiate. Hmm.. zicem noi toti in cor. Sa luam o pauza, propun eu, mergem pina jos la parter si intrebam pe nenea de la security de are acolo ghereta.

Coborim. Luminile stinse, libraria de la parter incuiata cu lacate (nu am vazut niciodata libraria aia inchisa!) si security-guy nicaieri. O sti el ceva ce noi nu stim? Sa iesim atunci. Gen… repede!!

Ne luam la revedere si plec in pas saltat catre masina, sa evacuez zona. In jur e liniste, nici tu masini de politie care sa inconjoare zona, pompieri cu discoteca, gura-casca, nici drama nici nimic. Doar doi domni iesind din cladire, dintre care unul cu vesta neagra, din categoria daca-l vezi ca alearga mai intii te tii dupa el si apoi il intrebi de ce fuge.

Ulterior am primit si emailul explanatoriu. M-am simtit mult mai bine aflind ca din momentul in care politia a primit acelasi vesnic telefon anonim si pina s-a dat liber la evacuare trecusera doua ore. Au fost doua ore de framintari, banuiesc. Oamenii ca oamenii, ca deja au platit -cum am zis- dar cladirea.. una din cladirile frumoase din downtown Chicago, cre’ca e f’un monument istoric or something.

Oh, well, m-am bucurat ca am ratat din nou sa fac subiectul stirilor de seara si am tras invatamintele. No worries bad guys, sistemul cel mai terorizat din lume e la fel de bine pregatit ca Primaria Bucurestiului la prima zapada. Deci, sa nu crezi ce zice americanul ca face ci ceea ce actually face! Si poate nici atunci daca nu costa nimic.

Here I Are!

Americanii au o vorba: daca n-ai nimic nice de zis mai bine taci din gura. Ce original?!

However, mi-am propus sa adopt indemnul. Pentru cei care ma cunosc: nu ride, nu rinji, nu zimbi! This is the new me!

Asadar, cu aceste ginduri si altele mai putin clare m-am pus intr-un cot si m-am intrebat: unde-i dom’le mai nashpa? Evident, am de ales intre doua rele, caci numai pe ele le cunosc.

In romania e bine ca au Bergenbier. Dar si in america au. Ii zice Sam Adams.. Prieten cu Jack si cu mine. Deci, mama, stai linistita, dupa cum vezi prietenii mei amindoi sunt americani!

Acolo aveam sarmale. Aici am stuffed cabbage. Si fac polacii un chec bestial. Si cirnati. Pe Braila l-am pierdut pe drum ca altfel facea el si cea mai tare ciorba de burta pe care n-am mincat-o niciodata acolo.. acolo unde aveam 30 minute gratuite alese pe sprinceana. Aici am o mie.. dar multe ramin nevorbite.

Acolo gropi, aici gropi. Ding-ding-ding! Prima asemanare!

In romania stiam intotdeauna ce gindeste fiecare despre mine, de la cel mai bun prieten pina la ultimul calator din 311. Aici habar n-am ce e in spatele zimbetului reflex dar politicos pina peste poate. De curind m-a lovit revelatia insa: do I really care?

Acolo, dilema imi era: imi iau o oala pentru ciorba sau mai bine ma duc in Vama in uichend cu banii aia? Aici ma tot gindesc daca sa ma duc in Las Vegas patru zile sau mai bine mai imi iau niste mobila?

Aici cum da firul ierbii ma sui in masina si colind coclaurile, cu geamul jos si cu muzica tare. Acolo ma uit mereu la nivelul benzinei. Si ma umplu de nervi numai pina ies din parcare.

Acolo metrou, aici tren. Nicio diferenta. Aici oameni, acolo oameni. Tot doua miini, doua picioare. Acolo timpiti, aici timpiti. Acolo frustrati, aici frustrati. Acolo tipa si se uita urit la tine, aici nu. Oh, well, nu poti sa le ai pe toate!

Dar politistul din cartier imi spune sarumina si ma intreaba ce mai fac. Nu mi-a gasit el casetofonul pe care mi l-a furat un nesimtit din masina, dar si sarumina e mai bun decit atitudinea cascheta-data-pe-ceafa.

Daca as convinge si guvernul american, senatul sau pe cine-o iesi presedinte sa cumpere romania aia (aia cu capitala la bucharest nu cealalta cu capitala la budapest!) si s-o alipeasca naibii la USA o data, ca mie se rupe sufletul sa vad atita suferinta in jur, si aici si acolo. Gaina vecinului e mereu mai grasa. Ca si iarba de dincolo. Vorba bancului: “Cum fac sa ajung pe malul celalalt?” “Dar esti pe malul celalalt!”

Si totusi.. abia astept sa ma imbarc impreuna cu toate valizele mele si sa ma duc sa rup gura tirgului cu fitzele mele de pitzipoanca americanizata ce sunt. Abia astept sa povestesc cui o vrea sa ma asculte despre “cum facem noi in america” aia si ailalta. Sa ma pling ca nu mai beau decit apa plata deoarece coke e nociva. Ca maninc numai pui hranit cu graunte organice. Si, of course, fumatul pute!

Deci, in concluzie, simt nevoia acuta de a extrapola vorba romaneasca “avem o tara frumoasa pacat ca-i populata” dar in ultima secunda ma abtin si spun doar atit: si tu ai dreptate si tu ai dreptate.

Parerea mea azi! Hic!

PS (pentru cei cu simtul umorului in concediu): titlu nu ie o gresala cii pentru ca cam asea se vorbesc la noi in america, e foarte beton si la moda, cel mai tare!!

O parere cu doua taisuri

Pe ultima suta de metri, cu citeva fractiuni de secunda inainte de a inchide pravalia, Catalina si-a aruncat parerea ei de "emigranta ratata si repatriata (aproape) la fel de ratata". Ceea ce inseamna doua pareri la pretz de una?!

Unde e mai nashpa? (CATALINA)

...Nashpa e unde trebuie sa te gandesti mereu cat e ceasul la ai tai, daca s-or fi trezit, daca ploua sau e soare, daca n-o fi bolnav, sau mai rau, bunicul, si daca ar fi (mai rau) ce ai putea tu sa faci (nimic). Nashpa e unde stai si te uiti de pe balconul tau spatios cum trec nenumarate masini si simti un gol enorm in suflet, ca si cum ceva ti s-a rupt de acolo si prin gaura aia bate vantul. Nashpa e acolo unde iti dai seama ca nu prea ai cu ce sa iti ajuti copilul la scoala, pentru ca el, evident, stie mai multe despre scoala lui decat tine, si mai ales stie mult mai multe despre cultura care se invata la scoala lui decat tine. Eventual te poate invata el pe tine, si daca el are 7 ani, ei bine, asta e destul de nashpa. Nashpa e acolo unde senzatia de departare iti zdrobeste adesea teasta si e ingrozitor de nashpa cand mama se smiorcaie live pe webcam de dorul "nebunilor" plecati peste ocean, care - ce sufletul meu le lipsea acasa??...

Pe de alta parte, insa, e atat de bine sa traiesti intr-o lume in care la drept vorbind, daca vrei al naibii de tare sa faci ceva, poti, si daca vrei al naibii de tare sa ajungi undeva, poti. E foarte bine intr-o lume in care daca iti rupi oasele pentru ca odrasla ta sa se invarta intr-un mediu civilizat, odrasla ta chiar se invarte intr-un mediu civilizat si chiar are parte de o educatie buna. E foarte, foarte bine intr-o societate asezata in care fiecare isi stie exact locul, chiar daca toti isi vorbesc cu "Jack" si "Joe". E bine intr-un loc unde oamenii au ajuns la concluzia ca e mai bine sa fii politicos chiar atunci cand nu iti vine decat sa fii marlan, pentru ca ce altceva e politetea decat un set de reguli care sa ne faca aproapele suportabil si pe noi suportabili aproapelui. E bine intr-o lume cu reguli, mie imi plac lumile cu reguli, in felul asta stiu cum trebuie sa fac ca sa nu ii deranjez pe altii si sa nu fiu deranjata (sunt o fiinta lesne deranjabila, recunosc). E bine intr-o lume in care oamenii cred in ceva, in care nu ti se rade in nas daca ai principii - chiar prefer sa traiesc intre niste naivi cu principii pe care smecherul roman ii considera spalati la creier decat intre niste smecheri spalati la creier care ma fac sa cred in permanenta ca sunt defecta pentru ca n-o vand pe mama ca sa-mi fie mie mai bine.

...Pentru ca, asa cum spuneam e nashpa, e nashpa rau sa traiesti intr-o lume stramba ori de unde ai privi-o, cu atatia oameni gretosi si mizerabili. E nashpa sa ai de-a face in fiecare zi de-a face cu marlani, cu needucati si cu prosti atotstiutori. E nashpa sa nu poti razbate cu nici un chip fara un unchi, un nas, un var, ceva pe la un partid care sa iti puna si tie o vorba buna daca tot ai terminat ceva studii pe la universitatea aia de kko din america - ca doar, vezi bine, n-o sa ne invete pe noi americanii ce si cum sa facem!!.. E nashpa sa muncesti ca un bou pentru copilul tau si sa constati ca in clasa cea mai cu staif de la scoala cea mai cu staif unde invata el e plin de odrasle de parveniti care nu mai fac eforturi, ca in alte vremuri, sa se dea dupa "lumea buna" ci tin mortis sa dea ceea ce a mai ramas din lumea aia dupa ei, sa faca ei regulile si sa iti spuna ca tot ceea ce ei nu inteleg e... nashpa. Mai e tare nashpa si sa simti in permanenta ca esti furat, inselat, injurat pe la spate, ironizat ca ai "idei in cap". Si e nashpa rau sa nu conteze nimic din ceea ce stii sa faci si sa fii mereu la cheremul unor neica nimeni care innebunesti numa' gandindu-te cum au ajuns ei in scaunele alea inalte de unde se uita la tine cu condescendenta.

Hmm. Dar... e tare bine sa vii duminica spre seara de la mama de la masa, dupa ce ai tocat marunt tot ce misca, ai spus ultimele bancuri si te-ai cocosat de ras la glumele celorlalti. E tare bine sa vezi ca vine primavara, sa te bucuri ca urmeaza Pastele, sa te uiti in lungul strazii pe care ai copilarit si sa te miri cum de ti se parea asa de larga pe vremuri. E bine sa iesi cu prietenii la un gratarel, sa stai la o barfa mica la telefon cu amica ta de-o viata, sa iti plimbi copilul pe unde te jucai cand erai tu de varsta lui, sa-i explici ca acolo era un copac iar dincolo o tufa cu flori si sa-i spui povestea viei de la strabunicul si a mormintelor din cimitir. E tare bine sa fii intre ai tai, sa ai sentimentul ca apartii unei familii, sa multumesti Domnului ca ii ai langa tine si ca sunt sanatosi. Si e bine sa apreciezi asta dupa ce o vreme ai vazut ca nu e ceva de la sine inteles, ca poate fi si altfel, ca tu alegi cu care lucruri nashpa vrei sa traiesti - te mai ajuta putin in chestiunea marlanilor inconjuratori.

Ce e nashpa intr-un mod ciudat... e atunci cand bate vantul intr-un anumit fel, atunci cand, inexplicabil, miroase "a america", atunci cand te loveste brusc o senzatie, un sunet, un miros care iti aduce aminte de cealalta "acasa" a ta, cea temporara, "acasa" abandonata de care, totusi, nu va inceta niciodata sa iti fie dor. Asta e nashpa intr-un mod ciudat. Dar tot nashpa ramane.

Continuare...

Ei bine, plutonul de intirziati se apropie. Dupa principiul nimic nu se pierde nimic nu se cistiga, mai adaug doua eseuri, reactiile la intrebarea: Unde-i mai nashpa?

Si da si nu (IONELA)

Am luat si am pus bune si rele de la amandoua si am tras linie....care a dat cu minus si care a dat cu plus?

Tind sa cred ca Romania e mai naspa. Cred ca nici 100 de pagini nu ar puteam acoperi toate argumentele pe care le-as culege. Pana si faptul ca toti romanii ajunsi aici sar pe banane prima data (si le mananca pana la refuz) spune mult. Faptul ca in Romania iti faci rate ca sa iti iei un cuptor cu microunde, un telefon sau nu stiu ce fleac spune multe. Sau faptul ca romanii dau bipuri la refuz ca sa nu consume cartela de 5$, sau pun benzina de 10 lei (vechea suta de mii), sau ca la terasa platesti laptele condensat pe care ti-l da la cafea (si ala vine in cantitate limitata-1 de ceasca) ridica un semn de intrebare.

Argumentul cel mai putenic cum ca Romania e un loc mai bun e faptul ca acolo ai familia si prietenii. Dar si cu prietenii e discutabil, ca intre timp tu te-ai schimbat putin (sau ceva mai mult) si ei de asemenea s-au schimbat. Si cand iesi cu ei la o bere realizezi ca undeva, ceva s-a pierdut pe drum.

Ma mai apuca cateodata melancolia si bocetele ca mi-e dor de casa....dar ma calmeaza rapid fratele meu cand ma tine la curent cu ce se mai intampla. E terapia perfecta...te apuca dorul de casa intreaba cum mai mergh lucrurile pe acolo si iti trece, sau daca vrei sa te convingi pe propria pilele iti iei frumusel un bilet dus-intors (ca sigur te intorci), te duci acasa, vreo cateva zile esti in extaz ca iti vezi familia cu catel si purcel dupa care vii cu picioarele pe pamant si iti fuge gandul ca "acasa e mai bine". Si apoi mai e "acasa"? Te mai simti ca fiind "acasa"?

Daca vrei sa locuiesti in Romania trebuie sa sacrifici traiul bun pe care-l poti duce aici, daca vrei sa locuiesti in America trebuie sa sacrifici familia, prietenii etc. Poate ca o combinatie dintre cele doua ar oferi un loc perfect.

Ajunsi aici ne obisnuim cu binele si vrem mai mult...si apoi incepem sa ne plangem ca e naspa...

Unde e mai bine.. (LUCICA)

Ma tot gandesc de ceva timp care ar fi raspunsul corect la intrebarea ta. Probabil ca nu exista un raspuns perfect, totul depinde de starea ta de spirit, cum ti-a mers in ultimul timp, de cum te-ai trezit dimineata…

Acum, imi vine in minte un raspuns simplu : NICAIERI NU-I CA ACASA!

Problema e ca nu mai stiu unde e acasa pentru mine. In mod normal Acasa reprezinta locul unde iti gasesti familia, linstea, dragostea - pentru mine, o parte din ele se afla in Romania. Din pacate, nu cred ca imi permit o CASA in Romania. In schimb in SUA imi permit mai mult decat o casa, o masina sau o vacanta de vis pe an. Imi permit un trai decent fara sa fac sacrificii uriase, am acces la educatie, care imi permite sa fac un progress in cariera, si cel mai important am respectul celor din jur (cel putin a unora dintre ei). Daca printr-o minune as putea sa-mi aduc familia aici, atunci raspunsul e simplu : AICI e mai bine.

Dar daca as putea sa-mi permit o casa (sau alte bunuri cu valoare materiala) in Rom. , oare acolo ar fi mai bine?

NU cred.

In Romania exista nu numai o lipsa de bunuri materiale, ci si o lipsa de educatie, respect, nivelul de dezvoltare e mult prea scazut, serviciile mult prea proaste. In Romania noi insine suntem proprii nostri dusmani.: politicienii ne fura cum vor, iar lumea de rand e prea ignoranta ca sa-i impiedice, din cauza lipsei de educatie si cultura uneori uitam sa ne ocupam de propria sanatate, fumam pe unde apucam, acruncam gunoiul la orice colt de strada, cainii sunt prietenii omului asa ca ii lasam sa ne inconjoare si sa ne muste cand sunt turbati de frig sau de caldura. Si sa nu uitam cel mai mare inamic: stresul si starea continua de irascibilitate din Romania: la volan toti injura, claxoneaza, de multe ori fara motiv; daca mergi la cumparaturi vanzaroarele sunt mai tot timpul indispuse, si ai grija pe unde mergi, ca s-ar putea ca cineva grabit care vine din spate sa-ti dea un cart peste picioare daca stationezi sa iei ceva de pe raft, si nu cumva sa te uiti urat, ca daca e vreun “shmecher” s-ar putea si sa-ti iei una peste ochi. Nu are rost sa povestim cum esti tratat la ghiseele de la posta, finatze publice sau alte servicii publice. Ce ne lipstete cel mai mult in Romania e respectul fata de semenii nostri.

Discutia de mai sus se aplica numai pentru cei care traiesc in orase cat de cat dezvoltate pentru Romania. Dar cei care traiesc in mediul rural? Pe ei nici nu are rost sa-i intrebe careva unde e mai bine, ca ei nici nu stiu unde e America pe harta. Unii dintre acesti oameni sunt privati de drepturi esentiale ale omului. Stiu, stiu...ajung ei cumva prin Spania, Italia, si ne fac tara de ras –dar nu e numai vina lor, ci si a sistemului rigid din Romania, si, ma repet , a lipsei de educatie si a faptului ca habar n-avem cum sa ne purtam intr-o societate dezvoltata.

Bineintels ca nu exista padure fara uscaturi. Si aici sunt foarte multi saraci –de lenesi ce sunt, sunt saraci; spre norocul nostru al imigantilor ca putem sa promovam mult mai usor.

Desi totul e atat de “minunat” aici, exista riscul ca atunci cand mergi pe stada sa primesti un glonte in cap ca nu stiu care a uitat sa-si ia medicamentele. In mod clar asta e tara cu cei mai multi retardati, intarziati mental sau cum ii mai cheama. Si culmea ca toti circula in libertate, pe unde vor, au tot felul de privilegii, iar noi suntem expusi la risc in orice moment. In general, daca ai ghinionul sa fii la locul nepotrivit la momentul nepotrivit –asta e- Ghinion!

Aici sunt si foarte multe oportunitati. Trebuie doar sa lupti putin; obstacole gasesti in orice loc. Totul depinde de tine (numai sa nu te imbolnavesti –ca intram intr-o alta discutie). Totusi, daca vrei, poti!

Nashpa e aici!

A fost greu dar am infrint! Am strins citeva din gindurile celor care butoneaza netul si blogurile prin jur. Dar provocarea nu s-a incheiat, urnele nu s-au inchis..

Nota Inainte: Nu sustin neaparat nici unul din punctele de vedere de mai sus. Iar ordinea a fost aleator aleasa, mai putin primul si ultimul din lista. De asemenea, imi cer scuze inca de la inceput ca mi-am luat libertatea de a edita textele, doar cu scopul de a pastra o continuitate in format sau pentru a optimiza spatiul, fara a afecta continutul.

Motto: E mai nashpa aici. Pe principiul ca iarba e mai verde de partea cealalta a gardului. (DORU)

Un cap si-o parere (AMALIA)

Oameni buni, pe mine nu m-a dus şi nu m-a ajutat imaginaţia într-un moment esenţial. În momentul în care mi-am închipuit America. Lipiturile cu care am lucrat au fost tivite în grabă, cu aţă de pe ecranul televizorului. Am alăturat verdeaţa de pe lîngă case, oraşe mozaicuri de lumini, domni bine la costum care aruncă dosarul din mers şi pînă ajung la uşa au mai rezolvat două cazuri complicate, universităţi pentru care îţi tremură cămaşa de admiraţie, bani, piscine şi oameni care nu gătesc.

Atîta am apucat să scriu pînă să citesc propunerea Donei, de unde m-a şi apucat frica că prin cartier umblă o telepatie în stare de libertate. Că dacă şi ea şi eu ne-am gîndit în (cam) acelaşi timp la (cam) acelaşi lucru şi locuind (cam) în aceeaşi comună, nu e lucru de şagă.

Deşteptîndu-mă din şoc, şi de bucurie că a pornit ninsoarea şi nu mai e gri afară, ci e negru şi dimineaţă o să fie alb, am zis să zic ce am de zis.

Aici e concret şi nu mai lasă loc şi (mai ales) timp prea mult imaginaţiei, deşi uneori imaginaţia mai împinge, mai forţează şi mai iasă la iveală cu nişte chestii faine.

Acolo e departe, de obicei dincolo de nişte nori, trebuie să umbli prin cer ca să pui piciorul acolo, după un anumit număr de ore de zbor.

Aici stai tot timpul, mergi la servici, te termină proiectele, cerinţele, termenele şi propriile tale ambiţii.

Acolo mergi numai în vacanţă, stai lungit, bei sucuri şi cafele, admiri, conversezi şi împarţi impresii despre aici în urechile căscate ale doritorilor de acolo.

Aici plouă, ninge, e trafic, e zgomot, praf şi poluare şi draci. Mulţi.

Acolo e idilic, că mergi de maxim două ori pe an, cu geanta ta cea mai bună, cu cosmeticele cele mai faine, cu prosoapele cele mai moi.

Aici îţi mai scapă cîte un gînd despre acolo.

Acolo te duci ca să nu te mai gîndeşti la aici.

Aici, aşa cum se precizează în îndemn, poate fi oriunde.

Acolo, poate fi oriunde altundeva.

Doua categorii (MISHU)

Unde e mai nashpa. Sau unde e mai misto? Pai, in primul rand daca e mai naspa aici, nu inseamna neaparat ca e mai misto acolo. Si pornind de aici, oamenii se impart in doua categorii. Intotdeauna! Pe de o parte sunt oamenii care nu pot pleca (din diferite motive). Si acestia se impart mai departe in doua categorii. Sunt cei pentru care acolo (unde nu pot ei sa plece) e intotdeauna mai nashpa pentru ca strugurii la care nu ajungi sunt acri. Si apoi sunt cei pentru care aici (de unde nu pot ei pleca) e cel mai nashpa, ca gaina vecniului e mai grasa. Si, pe buna dreptate..

Dar apoi sunt ceilalti, aceia care pot pleca. Si ei se impart in doua categorii. Dar ei toti sunt de acord ca e mai nashpa acolo (de unde au plecat, sau acolo unde nu pleaca). Pentru ca aici (unde sunt ei) e mai misto. E clar mai misto pentru ca altfel ar pleca, si pentru ca oamenii (astia care nu sunt constransi) trebuie sa-si justifice cumva alegerea.

Si deci.. unde e mai naspa? O intrebare care nu poate decat sa te lase confuz.. Zic eu! Si spun asta pentru ca parerea mea, obiectiva, de om simplu ce a plecat din Romania (si deci cu experienta in a inlocui pe aici cu acolo in functie de necesitati) este ca.. si aici si acolo e mai nashpa. E mai bine unde te simti tu mai in largul tau dupa principiul: if it ain’t broke, don't fix it! Daca am invatat ceva din a schimba pe aici cu acolo, am invatat ca oamenii sunt mai asemanatori decat sunt diferiti, indifferent de cat de departe este acolo fata de aici.

Eu vroiam sa plec din Romania pentru ca nu-mi placea ca oamenii din jurul meu erau prea interesati de viata mea. Si pentru ca le lipsea zimbetul! Din punctul asta de vedere parca e mai naspa acolo...

Bonjour New York (INA BIXADE)

Iubesc America, nu ma intereseaza politica si nu ma intereseaza imaginea americanilor in lume, care este un stereotype care suna asa: americanii sint prosti. Americanii nu sint prosti asa cum le place multora sa ii catalogheze, ii caracterizeaza doar un lack of interest fatza de rest, fatza de ce se intimpla in lume, nu ii intereseaza, li se cam rupe, ezit sa ii numesc ignoranti, dar da, poate asta e un cuvint mai delicat, decit calificativul prosti. Am intilnit americani foarte culti, cititi si lucrez cu oameni cu educatie, care vorbesc 3 limbi, care au o viziune clara asupra ceea ce se intimpla in afara Americii…

Asta e parerea mea (si nu numai). Cred ca visul american exista cu adevarat si nu e doar o utopie, cred ca daca stii ce vrei, ai un strong support system si niste planuri clare, ai sansa sa iti construiesti o viata frumoasa aici. Parerea mea este ca oricine isi poate gasi un loc aici, indiferent de rasa, de educatie. E o tara a tolerantei, care rasfata prea mult, uneori. Asadar: prefer neclaritatile-imperfectiunile de aici, decit cele din Carpatia, prefer tiganoii de aici, decit pe cei din Romania, prefer snobismul-prostia americanilor, decit cea a romanilor etc etc etc.

In Romania ma simt straina, in US ma simt ACASA. Pentru mine, fara vreo indoiala, in Romania este MULT mai naspa, asta ca sa accentuez ideea ta initiala. De fapt, nici nu poate exista comparatie.Sa nu veniti si sa ma luati ca, vai, Romania ce tara frumoasa si bogata este, cu datini stramosesti (nu le contest, dar nu le ridic nici in slavi). Ma lasa rece. Exista locuri mult mai frumoase, mai bune si mai bogate pe lumea asta.Case closed!!!

Here and there (LOLA)

Cum spuneam in una din postarile mele, consider Romania si America doua lumi diferite, drept pentru care nu pot sa le compar intr-un mod echitabil. Ce-mi place cel mai mult aici?

In primul rand ca nu am familia sa-mi spuna ce sa fac si cum la orice pas. Sau vecinii care sa-mi urmareasca fiecare miscare si sa-mi faca dosar.

Atmosfera mult mai pozitiva. La ultima vizita in Romania am simtit apasator o atmosfera atat de negativa incat nici in ziua de azi, dupa 3 ani si jumatate, nu mi s-a facut inca dor de duca. Le inteleg greutatile si frustrarile dar e obositor sa auzi mereu aceleasi plangeri.

Imi asum riscul repetarii: mancarea. I'm in food heaven. Si nu ca as muri de foame in Romania, dar selectia nu sufera comparatie.

Si asta, la exclamatia Inei asta-seara in timp ce ne plateam cate o pereche de pantofi la casa: ne-am luat pantofi Calvin Klein cu $23.99 - cum sa nu iubesti tara asta?

Nu pot sa spun ca-mi plac americanii mai mult ca romanii sau invers. Cum spuneam in comentariul care a pornit subiectul asta, mizerii de oamenii sunt peste tot, si oameni decenti sunt peste tot. Si acolo si aici muncesti ca sa-ti platesti hangaralele si cu putin noroc, sa-ti ramana de-o inghetata.

Si ma opresc. Sunt astea cele mai importante motive pentru mine? Nu chiar. Sunt aici pentru ca m-am obisnuit aici, exact ca o relatie care a trecut de focul pasiunii si e in faza de tandrete blanda a acceptului reciproc.

Francia, minca-ti-as! (JUST A GIRL)
Bad choice brothers.. Tigani romani ca in Francia rar gasesti. In tren o "calugarita" spasita canta. Printre buzele vinetii stralucea un dinte de aur. Ea jelea ceva, in franceza. Un val alb se sprijinea pe basmaua ei. Canta si slavea pe Doamne-Doamne apoi, dupa ce si-a luat niste maruntis a zis intr-o romaneasca ceva. Am ciulit urechile. Vorbea singura. Pe strazi cantau tiganii. Mie imi sunt dragi, ca asa sunt eu, imi plac fiintele. Insa cand la plecare bagajul meu nu a mai avut loc in autocar din cauza paturilor si lingeriile cu sclipici mi s-a pus pata. Drumul meu catre Romania a fost o manea continua. Despre vietuirea intre straini nu pot sa zic de bine. Pentru ca in afara de citiva oameni nu intram in contact cu nimeni. Nu suna nimeni la usa sau la telefon, nu stii cine iti sunt vecinii si nu te baga nimeni in seama.. Pe strada in Paris este mizerabil. Oamenii is pestriti si am vazut destul de multi nebuni si homeless, piscaciosi si betivi.. Bucurestiul mi se pare mai safe, asta mi-e clar. Comparativ cu orice oras in care am fost, aici e totusi acasa si aici noaptea, in cartierul meu "periferic" Berceni City eu sunt in siguranta. Este adevarat ca in ultima vreme in scara blocului miroase destul de des a iarba, ceea ce ma face sa consider ca au evoluat cocalarii din cartier si ca BMW-urile si hainele de firma plimbate la Bamboo si Fratelli au inceput sa aiba prioritate in fatza bietelor noastre beri servite ani de zile "la bordura". In Francia nu e urat, sa nu ma intelegeti gresit. Este superb Parisul si as vietui acolo cu un job decent. Dar la fel de bine vietuiesc si aici. In metroul din Ro ma simt inca safe. La Paris m-am urcat intr-o seara in alt tren si m-am trezit la Melun, adica la dracu cu carti fatza de Maisons-Alfort unde locuiam noi.. In tren erau negrii care fumau si care aratau suspect.. Mi-a cam tzatzait fundul cand m-am trezit in pustie, intr-o statie de tren dintr-un orasel despre care nu stiam nimic.. Apoi am mers cu Ruxa intr-un club de salsa, intr-un cartier suspect. Oameni de toate felurile uniti de iubirea lor pentru salsa. Desi arata suspect locul, am dansat si m-am simtit bine.

Cred ca omul sfinteste locul, oriunde ar fi acesta. Si cred ca exista si bine si rau peste tot. Depinde cum iti este norocul. Nu spun neaparat ca e mai bine la noi sau mai rau. La noi is multe putregaiuri, e multa mizerie, este inca destula saracie. Dar la fel e si la altii...

Am fost la Budapesta si am vazut si aurolacii lor dormind pe cartoane la metrou. Am fost la Amsterdam si ne-am speriat de un batran care urla pe strada ca din gura de sarpe.. La Lyon, langa MacDo racnea unul ca din gura de sarpe, parca vroia sa omoare pe cineva.. La noi, la trecerea de pietoni, in Rosetti o tipa ok imbracata a inceput sa urle langa mine..

Avem toti cretinii nostrii, tiganii nostrii, hotii nostrii.. si fereasca Dumnezeu - criminalii nostrii. Nu cred ca e mai bine in State sau oriunde in Europa. Cred ca este bine acolo unde te simti in siguranta.

Unde e mai rau? Acolo unde iti este mai greu, unde nu esti fericit. Daca te-ai obisnuit cu locul, daca iubesti, daca te leaga ceva, orice loc de pe planeta asta este bun.

Bogatia rulz, saracia sucks oriunde (OVIDIU)

Din pacate nu tine. Nici USA, nici Canada, nici Australia si nici macar Romania nu sint simplu de caracterizat. Traiul in Tandarei, Faurei, Fetesti difera fundamental fata de traiul in Primaverii sau mai stiu eu prin ce alt cartier. In USA e diferenta de la cer la pamint intre Albany NY, Washington DC si Miami. Oricum decit sarac in USA mai bine bogat in Romania si vitzavercea, adica bogatia rulz si saracia sucks indiferent de tara. Probabilistic vorbind e mai usor sa fii sarac in Romania.

America si Romania se aseamana totusi intr-un punct: distorsionarea realitatii din tara si o privire ciudata asupra realitatilor din afara. In Romania toata lumea stie ca "e naspa", "tara de rahat", "xyz se pot intimpla numai la noi" si vestul (europena, american) e vazut idilic, un loc unde toate problemele ti se rezolva automat si traiesti ca un belfer. Pe de alta parte americanii au tendinta sa creada ca in restul lumii e cam naspa (ma refer la cei mai putin calatoriti). Chiar daca sint relativ usor de convins ca Romania de exemplu nu e lumea a 3a, ramin destul de surprinsi cind le explic ca copilaria mea in comunism a fost foarte fericita si n-as da-o pe 90% si mai bine din copilariile americane. Idem despre studentie, desi aici nu toti pe care ii stiu sint de acord. E foarte dificil sa explici amestecul de valori atit unui roman cit si unui american.

E greu de explicat cum se statea la cozi la alimente dar educatia copilulu, de la gradinita la facultate, nu era o problema.

E greu de explicat cum n-am avut masina in viata mea dar am calatorit mai mult (e drept numai in tara) in liceu si ca student decit cei mai multi americani de aceeasi virsta si cum marele lor spring break de o sapatamina la noi poate fi un stil de viata permanent. E greu de explicat unui student care sterge mesele intr-un bar ca sa aiba bani de studii cum in Romania studentii infunda circiumile seara de seara si nu ca sa stearga mesele.

Si e foarte greu sa spui unui american ca in Romania GDP-ul (un fel de PIB) e 11,000$ da’ e plin de bemweuri pe strada, toti prietenii mei au un apartament frumos amenajat intr-un oras mare, desi preturile la apartamente si la cam orice altceva sint intre mari si enorme.

E greu sa explici cum in Romania sint (aparent cel putin) de 3 ori mai multe baruri pe cap de locuitor decit in america da restaurante de 3 ori mai putine. E si mai greu sa explici de ce stau localurile astea pline noapte de noapte cind in America chiar si orasele mari duminica deja totul e gol iar in timpul saptaminii bate vintul. Si invers.

E greu sa-i explici unui roman ca daca ai 2-3 masini in garaj nu esti bogat, nici pe departe, si nu-ti permiti sau iti permiti cu greu unele chestii pe care el le considera banale, normale, naturale. Ca banii tai de salariu nu includ pensie, impozite federale, impozite statale, social security, medicare, 401(k), scoala si colegiul copiilor, mortgage, reparatii la casa, taxe de proprietate, asigurare la masini, si ca la sfirsit cind tragi linia multora nu prea le mai ramin bani ca sa lase 20-50$ intr-un bar, sau oricum nu des. Tot dau exemplul cu barul ca asta mi se pare reprezentativ pentru diferenta intre societati nu ca sint neaparat mare rachier :).

E greu de explicat de ce in America ti se da restul la penny DE FIECARE DATA si nu e nici o rusine sa te intorci sa explici ca ti s-a gresit factura cu juma de $ in timp ce in Romania cu GDP-ul de mai sus nu ti se da restul niciodata iar sa faci scandal pentru 2-3.000 lei e putin jenant. E greu de spus de ce intr-o tara cu numar enorm de clienti vinzatorul se poarta cel putin decent cu tine in timp ce in alta cu mai putini clienti si bani de multe ori aproape te da afara din magazin.

Este mai bine in Romania sau in America? Da!

Acolo unde te simti (MIRCEA)

Cel mai bine este acolo unde... pur si simplu te simti bine, asa ca la Bucuresti eu pot sa spun ca deocamdata sunt multumit, in ciuda unor neajunsuri cum ar fi traficul aglomerat, destul praf in atmosfera, lumea un pic mai agitata decat prin alte parti si summitul NATO in 2-4 aprilie.

Copenhaga de bine si de rau (CRISTI)

De bine: poluare mai putina si biciclete cat cuprinde - orasul arata foarte bine, nu prea-s blocuri si cladiri inalte, in razboiu al doilea n-au fost atacati si multe cladiri sunt vechi si arata misto (cam tot orasu-i de 4 etaje); asigurari medicale care merg, zile de concediu mai multe, ore de munca mai putzine.

De nashpa: taxe mari la toate produsele, sistem incremental de taxare (daca mi-ar mari salariu brut cu x net as ramane cu 37% din x); clima "bizonica" (in decembrie si ianuarie am vazut cerul de 4 ori si asta-vara a plouat cam zilnic); cultura diferita (oamenii-s obisnuiti sa primeasca cam totul de la stat
si din cauza asta relatiile dintre oameni-s ceva mai reci).

Despre subiectul negativ (CAMELIA)

Trecand peste faptul ca subiectul lansat e...negativ (nashpa) eu am sa incerc sa spun unde e mai bine. Cineva mai sus a spus exact: e acolo unde ti-e bine. Mie mi-e bine aici in USA si nu m-as mai intoarce in Romania nici sa ma pici cu ceara. De ce? Munceam in Romania cam 12-14 ore pe zi si de multe ori mai mult si noaptea chiar...aveam propria afacere si ce credeti? Abia imi plateam chiria sediului si salariile si ceva manacare si cam atat, ba uneori apelam la credite ca sa achit ce era neachitat si credite cum? Cu spaga si relatii evident... iar de locuit locuiam cu chirie... Aici cu studii medii am gasit loc de munca bun si muncesc 8 ore pe zi si eu si sotul si inca din primul an am cumparat casa, si pentru ca am fiica la facultate mi-am mai luat un part time job si sincer sunt atat de multumita ca aici daca vrei si sanatatea iti permite e imposibil sa nu ai ce munci. De asemenea avem 3 masini, una de caciula si camara plina cu de toate iar in weekend nu stam in casa la TV, ne urcam in masina si sincer avem unde sa ne ducem si ne plimbam si sa ne relaxam. Luni o luam de la capat ca roboteii. Cat de bine e la serviciu? E ca pretutindeni, momente bune si rele, colegi draguti si altii care iti manaca zilele ca si sefii de altfel dar avem unde munci si suntem platiti decent. Acum va las pe voi sa judecati unde e mai nashpa....

Unde esti in medie (CRISTINA)

1. Aici pot sa merg in weekend la munte sau la mare si chiar merg (stau in Bucuresti).

2. Aici am 5 saptamani de concediu pe care le petrec in totalitate vizitand Europa si cand n-o sa mai ne ceara vize americanii o sa ma plimb si pe acolo.

3. Aici castig peste medie, ceea ce dincolo nu cred ca as reusi cu cunostintele si abilitatile pe care le am si n-as mai suporta sa mai fac odata facultatea ca sa mi-o recunoasca aia. Cred ca in orice tara conteaza cum te situezi fata de medie.

4. Aici nu platesc chirie, rate si chiar daca castig mai putin , dupa toate cheltuielile cred ca raman cu mai mult.

Nashpa e peste tot (ADRIANA)

Nashpa e peste tot. Si cu misto e cam tot asa. La Romanik e misto ca prietenii tai asculta aceeasi muzica pe care o asculti si tu, au vazut aceleasi filme cand erau mici si fac bancuri pe care poti sa le intelegi, mancarea are gustul cu care te-ai invatat de la mama de acasa. E misto ca stii exact cu cine ai de-a face dintr-o privire si ca, in ciuda a tot ce stie lumea, traiesti intr-o tara mult mai lipsita de constrangeri decat Statele Unite. In America e misto pentru ca te poti misca mai usor, ca viata e mai usoara, mancarea mai ieftina (da' ingrasa) functionarii, desi pot fi prosti, lenti si nesimtiti, nu sunt rau intentionati adica nu iti pun bete in roate.

E insa foarte greu sa compari, sunt doua lumi foarte diferite, de aia e mai bine sa le privesti separat.

Unde e mai nashpa? Let’s blog about that!

Assumptions: Sa presupunem ca suntem impartiti in doua tabere: o parte dintre noi aici si o parte acolo. Nu definim strict conceptele de aici sau acolo, total neimportant, e doar o chestiune de sistem de referinta. Sa zicem variabile convenabil alese.

Am citit deunazi un comentariu pe blogul Lolei si am ris: „Sunt un roman simplu ce vreau impreuna cu un prieten si parintii lui sa plecam din Romania in State pentru o viata mai buna si pentru a scapa de tara asta mizera cu toti boschetarii, handicapatii si TIGANII de aici..”

Dar nu e de ris!Ce mi-a placut la nesfirsit e ca Lola a incercat sa raspunda politically correct domnului in cauza, asa ca sa nu fie doamne-fereste dezamagit cind o sa constate ca tigani deghizati in alte neamuri si culori sunt peste tot. Dar cred ca omul deja plecase, se imbarcase catre pomul laudat, asa ca n-a mai auzit.

Si atunci mi-a revenit din nou intrebarea: unde-i dom’le mai nashpa si de ce? O lume perfecta nu exista si oriunde ai fi ajungi la un moment dat sa faci o lista cu „asta da” si „asta nu”, tragi linie si aduni in josul paginii. Ce-ti da la sfirsit impreuna cu bunul simt si gradul de masochism din ADN iti spun unde iti e locul.

Asadar, arunc o provocare catre cei care sunt aici (oriunde ar fi aici asta!): unde e mai nashpa? Care sunt cele trei to cinci motive pentru care aici e mai bine decit acolo? Si invers, neaparat!

Lola, Amalia, Ina, Simona, Provincia, Romania, Personajul Colectiv.. whatever! Oameni si femei! Lume, lume! Zice tu cum e mai bine!

Scrie-mi pe adresa dona at donazz dot com si publicam aici. Cite capete atitea pareri si experiente. Un roman simplu informat face cit doi si unde-s multi puterea creste. In traducere libera: United We Stand!

Atentie, romani traverseaza America! (IV)

Merge MGS-ul, drumu’ si minutu’!

Am parasit Miami dupa mai bine de o saptamina, nu fara regrete. Inca doua-trei zile si as fi inceput sa-mi caut de lucru in peninsula. Ca, in afara de pasaport, nu prea mai aveam mare lucru de luat din Chicago. Cred ca m-as putea obisnui cu vara asta perena, mi-am zis cu naduf in timp ce-mi scoteam geaca din fundul valizei.

Ca sa nu ne omoare schimbarea brusca de tonus, am mai poposit vreo doua zile mai la nord. Caci dupa nici doua ore de mers am obosit, m-am legat de un palmier si am plins ca nu vreau acasa. Marriott, primitor, mi-a mai dat un pat moale in Boca Raton. Care e ca o statiune de bai, nu ca un raton ..boca.. sau cum s-ar mai putea crede. Cam ca pentru virsta a doua spre a treia, frumos si verde, nu bogat dar civilizat. Dar nu s-a nimerit cu starea noastra de spirit, caci noi eram in the mood pentru lux, opulentza, stralucire, luat ochii. Chestii! Asa ca ne-am imbarcat, cu aparatul foto de git, catre locatia numita in atributele de mai sus. Si anume Palm Beach. Impreuna cu sora saraca West Palm Beach.

Palm Beach e asa cum si-ar imagina orice om (trecut de virsta pubertatii) raiul daca ar inchide ochii. Soseaua perfecta se intinde cu curbe largi in fata, pe dreapta oceanul verde, in stinga rinduri rare de case. Am zis case?! Pardon, vile, mansions, casoaie, viloaie.. nu stiu cum sa le zic! Pe stradutze intortocheate se ascund la vedere in spatele gardurilor vii de 5 metri mici raiuri din caramida si lemn, semnate de diversi insi cu nume de arhitecti cunoscuti. In spatele „casei”, ridicata pe picioroange, se leagana in vint o barca alba. In fata, un Bentley (sau Mercedes de colectie, dupa gust!) cu geamurile cascate se aeriseste la soare.

Cum treci podul inapoi pe continent (Palm Beach e o fisiie de pamint lungita pe linga malul oceanului) se ridica exact sub nas buildinguri inalte de West Palm Beach. Un oras care arata atit de nou de parca ar fi fost construit ieri. Daca am fi mers in sens invers probabil m-ar fi impresionat. Dar venind dinspre Palm Beach, orice bloc oricit de frumos imi parea doar un alt Centru Civic pe bulevardul Victoria Socialismului (pentru cine-si mai aminteste). Altfel, nici un termen de comparatie intre cele doua.

Punctaj maxim totusi la locuri de parcare.

La o aruncatura de bat, nici zece ore de condus in pas saltat, zace Atlanta. Aproape de mijlocul tarii, exact in drumul nostru. Atlanta, Georgia on my mind.. Pe care am batut-o cu piciorul o zi intreaga. Atlanta se lauda cu patru lucruri: cel mai mare nod aerian de pe continent, bifat Olimpiada in 96 care a lasat in urma un ditai parcul si o placa memoriala cu cei care si-au sacrificat banii, timpul si viata in acest scop, sediul CNN precum si Coca-Cola headquarters impreuna muzeul cu acelasi nume. Intre timp au construit si cel mai mare acvariu din lume la muzeul da pesti. Nu mi s-a intimplat in niciun loc pe care l-am vizitat in viata mea lunga si deasa sa vad atita consens in recomandarile turistice. Si nici n-am avut vreun ghid mai original ca cersetorul care ne-a ocolit doua strazi ca sa ne spuna povestea lui si caruia i-am dat doi lei verzi.. doar omul s-a deranjat!

Am tratat cu dispret atit acvariul cit si istoria coca-cola (sau cocai-cola sau coca-colei?!) dar n-am scapat de vizita la CNN, aceasta Mecca a jurnalistilor din toata lumea, uniti-va, amen! Dupa un tur complet pe orbita si dupa ce am admirat bustul tatucului Ted Turner pe culoarele institutiei, mi-am zis ca tablourile lu’ nenea Marriott si cultul personalitatii de la mine de-acasa sunt de-a dreptul decente.

Oricum, pe tot parcursul turului intreprins pe un traseu oarecum paralel cu cel al angajatilor, m-am tot intrebat cum i-o fi venit Tatucului ideea de a isi expune angajatii ca niste pesti in acvariu dar mai ales cum de n-a facut si Sirbu acelasi lucru la Protv?!

M-am uitat la redactia de stiri formata din sute de birouri la care lucrau sute de reporteri, redactori si editori si mi-am ris melancolic in barba amintindu-mi cum reciclam bucatile de hirtie pentru stiri cu ani in urma, cum aveam o redactie formata din 3 reporteri din care doi noi care habar n-aveau sa dicearna ce e important si ce nu dintr-o conferinta de presa. Cum inregistram stiri de la alte posturi de radio, le modificam si le dadeam o ora mai tirziu, ca nu platisem Mediafaxul si nici parola aia furata nu mai mergea.

Cu aceste ginduri si altele mai grele am parasit Atlanta prin traficul greu de rush hours si ne-am intors la treburile noastre.

Another year another buck! Fie ca amintirile sa odihneasca in pace!