marți, 26 octombrie 2010

Libertatea, o chestiune subiectiva..

Cind eram mici si traiam intr-o tara comunista, America ni se parea o culme a libertatii si tolerantei. Ca doar primele cuvinte pe care orice american le invata (chiar inainte de oprah, coke & McDo) sunt Life, liberty, and the pursuit of happiness. Bine, ar mai fi dreptul de a purta arma sau dreptul de a fi timpit sau gras. Unii dintre noi inca mai traiesc cu aceeasi impresie: Romania - bad, America - good. Sau invers. Desigur, cei cu peste 4 neuroni lucratori per mansarda inteleg ca nu e chiar ca-n desene animate sau ca-n filme, bai ninja. Paleta de griuri se intinde de fapt de la roz bebelus pina la albastru P.T.A.P.

Aceste ginduri si altele pe care nu mi le mai amintesc le-am avut in urma unui schimb de experienta cu o colega de serviciu. Ca Fat-Frumos si zmeul ne-am luptat in traume din copilarie, la sfirsit trebuind sa ma declar infrinta. La puncte, dar orisicit! I-am povestit despre uniformele oribile din scoala, de bentitele si matricolele obligatorii, de fustele scurtate si camasile suflecate la mineci. De profesorii care predau programare fara calculator si geografie fara harta. Ea mi-a povestit despre aceleasi oribile uniforme facute de aceiasi creatori de moda anonimi care au supravietuit furiei mai multor generatii de traumatizati doar fiindca au ramas anonimi. Aceleasi reguli la lungimea fustei si intensitatea machiajului. Aceiasi profesori sadici, doar cu mult mai multe posibilitati. Iar peste toate astea vorbim de o scoala catolica, de maici, unde nu sunt decit fete, unde pedepsele sunt in bani si munca silnica in sala de masa (aka cafeteria) la raschetat ciunga de sub mese si banci. Ei, as fi putut mentiona trimestrul de munca patriotica din fata Casei Poporului, la cules papadii si smuls buruieni, sa vada tovarasul gazon englezesc cind priveste pe fereastra. Poate as mai fi putut aminti si orele de iarna cu paltoanele pe noi, dar cred se compenseaza cu diminetile in care ratam ora de romana ca eram prea obosita si ma opream sa ma dreg cu o cafea in bar sau dupa-amiezele in care, prea epuizata pentru inca o ora de mate, ma recompensam cu o bere la terasa in Cismigiu. Pentru asta nu ma iarta niciun american!

Nu e usor sa fii american, nu tu chiul de la ore, nu tu bere la tzap, nu tu fumat in curtea scolii cu maica staretza.. Parintii te pazesc ca pe moastele sfintei Filofteia, te duc si te aduc cu masina la scoala iar profesorii raporteaza cea mai mica abatere la babaci si te amendeaza sa te usture, cam cit banii de iarba pe-o saptamina. Si peste toate astea niciun baiat in clasa?!

miercuri, 29 septembrie 2010

Omul sfinteste locul

Din cind in cind cite un om de bine simte nevoia de a-mi atrage atentia asupra unui eseu scris de vreunul sau altul care imprastie opere necunoscute in spam-uri pe Internet. Tema e mereu aceeasi, ca si cuvintele, numai dramul de talent in a le pune impreuna are grade diferite. Se filozofeaza pe marginea parasirii tarinei natale, a patriei, a pamintului muma etc. In mare, textul transpira o scuza mare de tipar fata de cei ramasi dincolo, cu care nu mai ai un limbaj comun si care oricum te dispretuiesc fiindca nu te mai inteleg - desi vorbesti aceeasi limba functionezi dupa un sistem de referinta in care ei nu mai exista. Explicatiile vin dintr-un repertoriu larg: de la nu ma merita pina la n-am avut incotro, am fost gonit. Regardless, apar cuvinte mari cum sunt “tarina strabunilor”, “tara natala” sau “patria (pe) care nu ti-o alegi”. Melancolia o poti citi pina in fundul paginii virtuale si iti vine a te intreba de ce nu te intorci maica, huh, de ce atita suferinta? Apoi imi amintesc un citat celebru dintr-un serial tv: Oh, I wish I could but... I don’t want to! De fapt, functionam toti pe principiul “ubi bene ibi patria” si bine mersi am parasi orice fel de tara pentru una mai apetisanta, mai calda, mai organizata, unde sa ni se dea, sa ni se spuna si sa ni se faca. Asta daca am putea iesi din zona de comfort. Caci ce te tine intr-un loc in care nu ti-e bine? Dragostea de patrie, prostia, frica de necunoscut sau lenea? Cind o bate barbatul betiv ii spui sa-si ia picioarele la spinare si sa caute unul mai blind sau ii amintesti de loialitatea timpita pe care in necunostinta de cauza a promis-o?

Omul sfinteste locul sau invers? Daca nu esti la locul pe care il iubesti, il iubesti pe ala la care esti? Sau cauti locul ala unde te simti in pielea ta? Cui datorezi ce? Viata, nervii, singele, primul nascut? Pamintului, patriei, gliei stramosesti, personajului colectiv?

Cine decide ce tara e obligatoriu si civilizat sa iubesti si de ce? Daca ai demisionat din tara ca dintr-un job care nu iti mai vine bine inseamna ca nu-ti iubesti parintii, limba materna, casa mostenire de la strabuni, gropile din asfalt, trasaturile de caracter, politica de mahala si in general trecutul? Sunt intr-adevar toate variabilele astea legate de o singura ecuatie cu solutia unica? Si, mai ales, cine zice ca tara, ca si religia, nu poti sa ti le alegi singur?

De cind s-au inventat avioanele, televiziunea, internetul si Facebook, lumea s-a micsorat, suntem asa aproape unii de altii ca te aud fornaind. Apartinem toti unei lumi mult mai mari decit cartierul in care ne-am nascut. Dar ca sa vezi asta trebuie sa pui piciorul macar o data intr-un aeroport, sa respiri aerul conditionat al altui continent, sa vorbesti alta limba cu alti oameni decit vecinul de palier, sa accepti mincarea altei culturi si asa in general sa intelegi ca “noi am fost primii aici” nu tine loc de carte de vizita si nici de CV/Resume.

Fiecare are patria pe care o merita. Si invers. Si toate astea se schimba in timp real, impreuna cu noi.

miercuri, 8 septembrie 2010

Un popor de poeti

Spun asta cu mina pe inima si cu ochii pe putinele stiri pe care le mai citesc despre ce se intimpla in coltul de lume numit Romania. Nu ca americanii s-ar trage toti din bisnismeni, dar parca romanii se trag majoritatea din Eminescu. Ceea ce nu e un lucru rau.. Atita vreme cit nu tinjesti sa fii altcineva!

Si daca sa fii poet in Romania nu ca da bine neaparat dar macar nu faci opinie separata, in America apare ca un fenomen neasteptat si excentric.

Observatia mea s-a nascut in urma a doua experiente care mi-au trezit amintiri despre locul unde daca nu te poate ajuta, macar sa te incurce. Prima gara - cofetaria preferata romaneasca, cu prajituri ca acasa (dar proaspete) si cu oameni de bun-simt. Toate bune, dupa ce am legat o strinsa prietenie bazata pe schimburi avantajoase de produse la cursul zilei, am dorit sa tinem aproape la nunta, sa invete si americanii ce-i aia prajitura, ca destul m-am inecat in blatul lor uscat uns din greu cu o crema gretoasa de unt. Locatia cu evenimentul, fara a avea nimic impotriva, si-ar fi dorit totusi la dosar o copie dupa asigurarea cofetariei – ca daca vreunui musafir mai american i se apleaca si da in judecata restaurantul, sa fie acoperiti. O cerere absolut inexplicabila pentru roman, standard pentru american. Cofetaria a cazut pe spate, a dat din colt in colt si mi-a refuzat banii in binecunoscuta maniera carpato-danubiano-pontica: ah.. pai noi nu stim.. nu putem.. ca daca.. adica cum sa zic.. nu stiu ce sa zic.. samd. Nu ca mie personal nu mi s-a parut stranie cererea restaurantului dar cind mi-am adus aminte unde traiesc si citi bani au facut unii care au alunecat in propria voma la McDo in parcare, parca nu mi-a mai parut asa fara sens.

Si fiindca am intors obrazul am si o poveste pioasa. Oamenii Domnului, altfel pusi la punct cu tehnologia si capabili sa transmita o cununie religioasa in direct pe Internet, nu au posibilitatea de a oficia decit partea aceea a casatoriei de care statului Illinois nu-i pasa si in care nu se baga. Si care nu se pune la taxe. Ca sa se inteleaga cum se cuvine situatia si de ce ma mir, trebuie sa spunem ca in America oricine cu un IQ peste 72 poate (chiar si eu!), dupa ce a platit o taxa modica, sa ia un examen online prin care capata dreptul de a oficia casatorii, partea legala. E ca si cum ai fi notar. Dai examenul, ti se da o diploma si te cheama minister – ceea ce, dah, ati intuit, nu te face ministru. Si mai simplu, am o colega la serviciu care printre alte diplome si specialitati o are si pe asta. Pai, parca poti sa stii cind iti trebuie? Bine, asta daca nu esti poet...

Daca povestea asta ar fi fost un banc, concluzia ar fi fost urmatoarea: sa fii roman e o munca fizica, ca daca era intelectuala o facea evreul.

joi, 12 august 2010

Complexul

Nu ca generalizez dar, din punct de vedere statistic, un ou si jumatate pe cap de locuitor exista si face sens. Pentru unii, care stiu despre ce vorbesc. Ceilalti –cei care stiu cel mai bine si cum se conduce o tara- sunt, din pacate, ocupati sa conduca taxiuri sau sa tunda parul (idee imprumutata din folclor).

Asadar, dupa ce am stabilit regulile jocului, o sa va povestesc despre doua popoare, sa le zicem A si B, si observatiile noastre comportamentale empirice, vazute din avion, masina, televizor si, desigur, in gura lumii.

The Hero Complex

Un concept deloc nou, despre care poporul A, prin reprezentantii ei mai rasariti, este constient. Surprinzator, fiindca eu cel putin pina acum am trait sub impresia ca A, acest popor de Bruce Willis-i si Stallone-i mesianici, e ferm convins ca daca nu ii salveaza el pe toti, lumea se duce de ripa iar petrolul pe apa simbetei, omul de rind nu va fi in stare sa se treaca singur strada iar pamintul o sa uite a se invirti.

Ei bine, din rindurile poporului A s-au ridicat niste cercetatori care au concluzionat ca saminta de salvator nu numai ca se sadeste mai cu seriozitate in poporul Ales dar prinde si radacini mai adinci si mai puternice. De aici toti vitejii cu fruntea cit lama de cutit care pleaca in razboaie in care nu-i cauta nimeni, numarul de curajosi care se arunca in foc crezindu-se Batman si cei patru justitiari care mergeau de dimineata in paralel pe autostrada, fix sub limita de viteza.

The Victim Complex

La polul opus se afla poporul B - care inca il mai asteapta pe poporul A (sau oricine altcineva e dispus) sa-l salveze.. Poporul asta simpatic si plin de umor cinic are ca emblema un ciobanas care sta lungit sub pom, cinta la fluiras, face versuri interminabile si isi astepta moartea. Intre timp se uita cu invidie verde in farfuria vecinului, socoteste ce si cit merita fiecare, isi boscorodeste si dispretuieste alegerile si viseaza “sa moara capra vecinului”. Poporul B e mereu nemultumit ca nu i se da, nu i se face si nu i se intimpla. E poporul care a inventat verbul reflexiv – sa se faca ceva, sa se rezolve problema! Parerea mea..

O tara ocupata de Supermani deghizati si un popor de ciobanasi mindri dar cu coada sus. Recunoasteti personajele?

vineri, 30 iulie 2010

Lista de prioritati

Ce-si ia romanul cu el in valiza cind pleaca definitiv din tara?

Una din distractiile preferate ar fi conversatiile de pahar cu indivizi veniti in America cu aceeasi pluta zburatoare, discutii care se invirt in jurul unei liste de subiecte limitate dar binecunoscute. Cum am venit eu in America sa vind hotdog dar n-am gasit de lucru decit ca programator la Motorola. Cum nu intelegeam engleza femeii de serviciu de la McDo nici daca trebuia sa-mi salvez viata. Cum nu cunosteam pe nimeni intr-o tara de 3 sute de milioane de suflete. Cum m-am trezit in America in aeroport, la zece mii de km de casa cu hainele de pe mine fiindca KLM imi pierduse valiza, singura pe care-o aveam si in care indesasem toata viata mea de pina atunci. Cum ne-am mirat la fiecare din bizareriile americanilor si cum ne-am distrat privindu-i cum le inghit ei pe ale noastre. Cum am lucrat la romani in primii ani. Sau cum – avertizati fiind – n-am lucrat la romani niciodata.

Eh, si din vorba in vorba brusc am cazut intr-un subiect nou: lucruri absolute nepotrivite cu care am venit in valiza. O prietena a aprins lumina peste discutia asta spumoasa marturisind ca in valiza ei de America a indesat pantofii de mireasa si o paturica. Pantofii de mireasa??! Pai, zice, nu m-am putut desparti de ei. Am vrut sa-mi iau si rochia dar n-a incaput. Bine, inteleg, dar patura? Ah, patura mi-a dat-o mama, a zis ca nu stim unde ajungem si daca o fi sa dormim pe jos macar sa nu fim direct pe podea, sa racim.

In sondajele de opinie ulterioare am mai aflat si alte stranii alegeri: CD-uri cu manele (fiindca se auzise ca se vind bine la romanii din America), jumate de valiza cu carti, oale, flori uscate, martisoare, 18 salamuri de sibiu (confiscate la vama, dar orisicit), epilatorul, un bibelou, vaza de cristal si pestele de pe televizor..

Eu sunt trista ca NU mi-am luat o lista intreaga de lucruri printre care o piatra mare artistic gaurita, culeasa la mare pe plaja, intreaga colectia de CD-uri si canapelele din sufragerie. Dar cel mai mult am regretat ca am dispretuit complet colectia de casete audio, gindindu-ma ca ma mut intr-o tara ultracivilizata in care casetofoanele nu mai exista. Si am avut dreptate, partial. Fiindca unul din putinele casetofoane ramase se afla in prima mea masina. Ce de calatorii placute am ratat din cauza aerului meu superior de emigranta ignoranta, ascultind la infinit o caseta mizerabila cu muzica romaneasca pe care am gasit-o pe fundul unui sertar la niste prieteni..

Care-s lucrurile la care te uiti si-acum si te intrebi: again, what was I thinking??

vineri, 2 iulie 2010

Accentul

Daca eticheta britanica spune ca orice conversatie civilizata intre doi oameni trebuie inceputa cu disecarea subiectului starea vremii intr-o maniera cel putin la fel de eleganta si superficiala ca mincatul pestelui, ei bine, echivalentul american al subiectului este Accentul. Fiindca sansele sunt undeva in jur de 11:2 ca intr-o metropola sa dai peste un cetatean recent amerinizat, desigur el va avea un accent. Uneori abia audibil (daca a venit de tinar), uneori atit de gros incit cu greu pricepi in ce limba se vorbeste la masa. Desigur raportul se schimba o data ce te departezi de zonele aglomerate, numite orase de catre aroganti.

Americanii sunt atit de obisnuiti sa aiba de furca cu diverse stilciri ale limbii lor (omg! - ar spune un britanic facindu-si cruce cu limba pe cerul gurii) incit au developat o intreaga eticheta care sa incorporeze procesul prin care sa-ti dea de stire ca nu inteleg o boaba din engleza ta invatata la Plopeni Deal si ca trebuie sa vorbesti "mai tare si mai mare" - cum ii spuneam in facultate profesorului care vorbea incet si scria mic.

Din experienta mea personala de Jane Doe fara semne particulare, fara a avea un accent care provoaca dizenterie  celor cu care intru in contact, el e totusi suficient de vizibil incit o data ce am deschis gura mi se zimbeste dragastos cu intrebarea: de unde esti? De aici, raspund eu pe jumatate adevarat, clipind des din gene si facindu-ma ca nu inteleg adevarata intrebare. Ah, nuu, originally de unde esti. Si nu mai am incotro, ca ma tradeaza gura mare, tenul inchis si atitudinea usor cinica. Oh well, oftez usor in gind, here it comes! Urmeaza o discutie in care in mare sunt asigurata ca accentul meu e foarte dragalas sau foarte exotic sau ceva de genul asta, oricum ceva pozitiv, fermecator, nu-i nici o rusine sa ai un accent. Asta desi nu am nici cel mai mic gind sa-mi cer scuze pentru accentul meu. Oricum, daca nu s-ar trezi cite un binevoitor care sa-mi aminteasca, as fi convinsa ca vorbesc perfect, fara niciun accent.

De multe ori americanii, in amabilitatea lor, se confeseaza spunind ca sunt o groaza de americani get-beget care nu stiu sa vorbeasca sau sa scrie corect si ca un accent ici-colo nu face decit sa dea un pic de culoare unei limbi pocite oricum de indigeni. Eu am vrut sa zic ca si in tara de unde vin eu sunt multi care nu stiu sa vorbeste corect limba si nici sa scrie dar decit ca sunt prea putini cei care stiu sa faca diferenta si care sa protesteze. Dar n-am zis.

Drept urmare si fiindca sunt prea batrina sa imi mai imbunatatesc accentul, incerc sa ma imprietenesc cu gramatica si vocabularul. Acum, cind sunt intrebata intreabarea cu pricina spun ca sunt din Indiana, raspuns care-mi pune interlocutorul serios pe ginduri, fiindca e ca si cum ai spune ca "asa vorbim noi in Plopenii de Sus".

Iar pentru cei intr-adevar obraznici, din categoria "Can I speak with somebody who speaks English?", am pregatit un raspuns cu specific bucurestean: I don't have an accent, this is what English sounds like when spoken properly.

duminică, 6 iunie 2010

Despre nunta la americani

Cineva imi spunea deunazi ca sunt norocoasa ca traiesc aici. Eu zic ca sunt norocoasa ca am ajuns aici. Faptul ca traiesc aici e cu totul altceva si nu mai tine de noroc ci de rabdare, nervi tari, curiozitate si un pic de lehamite.. eah, daca tot am venit, let’s get comfortable, shall we? In fond, e doar o alta tara..

Pe de-o parte, dupa cum am invatat in lectiile anterioare, nunta la americani, ca orice proces, este intr-adevar un proces, de cele mai multe ori lung si complicat, ridicat pe o carutza de reguli care, prin comparatie, fac constructia unui Rolls Royce sa para un lego pentru 3-5 ani. Regulile stricte – cauza numarul 1 de alergii la romani - in combinatie cu principiul “da-le oamenilor libertatea de a face ce vor si vor alege sa se copieze unul pe celalalt” fac majoritatea activitatilor senzational de predictibile, foarte boring – cum am zice noi, romanii. Nu pentru americani insa!

Rideam mai acum vreo doi ani, cind am fost racolata pe post de fotograf semiprofesionist amator de rezerva pentru o nunta. Atunci mi s-a dat o lista cu cadre care musai nu trebuiau lasate in voia sortii: rochia miresei agatata de oglinda, pantofii miresei, mireasa privindu-se in oglinda, verighetele pe pernuta, cavalerul de onoare aranjind cravata mirelui etc.

Acum, dintr-o pozitie mai aproape de primul rind, constat ca intregul proces de punere in scena a unei nunti este o industrie serioasa, o masinarie mult mai sofisticata decit sistemul de asigurari american sau Las Vegas-ul, sau chiar muzeul lui Michael Jackson din Gary, Indiana.

Totul porneste de la creaturile pe care lucratorii in bransa le numesc “bridezilla”, care la nastere primesc pe linga instinctele de conservare si de perpetuare a speciei, si niste planuri clare despre cum trebuie sa arate si sa se desfasoare Nunta, pina la cele mai mici detalii. Parintii pun deoparte, inca de la nastere, zeci chiar sute de mii de dolari, pe care nu precupetesc sa-i cheltuie pe tot felul de lucruri folositoare: o rochie de mireasa de $10.000, o receptie pe vapor, limuzine albe cu pampoane, petale de trandafiri in calea mirilor, un tort in forma de catedrala bizantina si, desigur, chocolate fountain si funde de matase legate de spatarul scaunului. Desigur, nepunind la socoteala inelul cu diamant baban, cu un numar civilizat de fetze, pe care bietul viitor sotz il va plati pina la pensie.

Varietatea, cind vine vorba de organizarea evenimentului, se reduce la forma tortului si rochia miresei. Restul incap pe o foaie A4. Aceleasi hour d'oeuvres carora mai bine le zicem appetizers ca sa nu ne facem de ris, acelasi chicken marsalla (fiindca “toata lumea maninca pui, nu?”), acelasi meneaito cu poalele ridicate. Indiferent de design.. acum mincam, acum dansam, acum inchidem barul, sa se poata concentra meseanul la ce e important fiindca daca nu ai mincat in timpul alocat ti se ia farfuria din fata. Te-ai dus la baie? Ai ratat entrée-ul! Acum inchidem muzica, acum plecam! Multumim pentru participare!

Pe scurt, orice dorinta ti se va indeplini, desigur daca se incadreaza in pachetul standard: cinci ore jumate de nunta si patru ore de bar. Presupun ca cercetatorii americani au facut un studiu (pe baza caruia s-a dat o lege) care dezvaluie faptul ca oamenii tind sa ne imbete dupa 4 ore de baut si 5 ore jumate de distrat.

Si atunci, am zis eu cu mustarul usor sarit unei doamne foarte dragutze care incerca sa indese pe gitul meu delicat o oferta grosolana: nu va suparati dar in locul de unde vin eu la nunta oamenii stiu cind vin dar nu stiu cind pleaca. Oamenii beau cind au chef, nu cu program. Oamenii nu minca salata goala, pe post de antreu iar supa mai mult la prinz, mai putin la chermeza. Si, asa, pe scurt, ma intereseaza cum arata tortul dar as vrea si sa pot sa-l maninc. Ce ne facem, zic?

Concluzia e simpla: pot sa-mi aduc eu un tort de amandina facut de niste tanti de la cofetaria romaneasca din oras? Oh, da, dar numai sa fie insotit de un certificat de asigurare, la o adica daca cineva se imbolnaveste si ne da in judecata sa avem dovada ca nu noi suntem de vina. Am ris, ca doar n-am vazut niciun roman rapus de o amandina dar.. te pui cu americanii?

duminică, 28 martie 2010

American Talcioc

..sau cum se vinde in America o masina in 4 ore.

Talciocul, asa cum il stim noi inca exista si in America. In fiecare simbata si duminica, de primavara pina toamna, oamenii isi arunca-n traista ce le prisosteste prin casa si isi depun comorile la soare pe una-doua masute vintage in zone special amenajate, in principiu parcari. Politia ingradeste zona, dirijeaza circulatia si intervine daca se intimpla ca doi amatori de frumos sa se incaiere pentru un sfesnic ruginit sau un vinil cu BeeGees.

Eu, care sunt din neam de iubitori de talcioc, crescuta in miros de mici printre asa-zisele tarabe de la Vitan, am fost in culmea fericirii cind am cumparat cu $5 primul cuptor cu microunde iar cu $20 primul aspirator american. In timp entusiasmul s-a curbat usor, fiindca pretentiile au crescut nemasurat, direct proportional cu nivelul mediu de viata, pe cind talciocul a ramas la fel ca-n Romania. Asa mi-am dat seama ca original talcioc mi-a ramas mic.

Noroc ca, asa cum spunea un intelept, America e acolo unde gasesti 50 somethings of anything. Asa am descoperit versiunea Talcioc 2.0, desigur online. Spre deosebire de fratele mai in virsta, Craigslist e un loc virtual unde lumea isi scoate la aer tot ce altfel ar arunca. Am ris, am glumit si n-am parasit incinta la citeva chefuri unde s-a discutat, printre altele, cit e eBay de fensi, cool si awesome, pina intr-o zi..

In ziua aceea am realizat ca tocmai ne mutam intr-o saptamina si canapeaua nu se preteaza noului apartament. Am facut poze artistice, cum numai o fata de fotograf amator poate face, pe care le-am postat impreuna cu un mesaj impanat cu tehnici de vinzare invatate pe siturile de CV-uri si.. in doua ore am ramas fara nimic in sufragerie. Ha-ha, am ris atunci, am avut noroc. A mai trecut ceva vreme si citeva miliarde de anunturi pe Craigslist, si intr-o buna zi ne-am gindit ca parca ne-ar trebui spatiul pe care-l ocupa televizorul, fiindca tocmai am cumparat unul nou si n-avem unde sa-l invitam sa ia loc. Din nou am apelat la Craig si, din nou, in doua ore am ramas fara televizor. Omg, am zis, ne aflam la marginea unei gauri negre care inghite orice, oricum si la orice valoare, atita vreme cit straluceste si se prezinta doar un pic sub pretul pietei. Eu, cum ziceam, neam de chilipirgiu, deja incepusem sa adun ca o furnica de prin casa chestii nefolositoare care incurca traficul, sa hranesc monstrul cu ele. Am fost oprita la timp de un om de bine.

Toate bune si frumoase pina intr-o dimineata de vineri cind m-am suit (vorba vine “m-am suit”, duh !) in micutza rosie si-am inghetzat ! Mi-a stat inima cind am vazut crapatura care se ivise in parbriz, nu stiu cum. Direct la spalatorie m-am oprit, unde am lustruit-o prin toate locurile in care nu-mi intra mina prin tabla ruginita. Apoi am dat afara doua aspiratoare de gunoi si o galeata de praf de prin colturi. Pusa la punct, i-am facut ultimele poze artistice si am anuntat online ca o marit, pina nu crapa de tot. N-am apucat sa ma razgindesc fiindca in 10 minute aveam deja doi amatori. Dupa 2 ore alti doi insi se bateau pe ea. Dupa 4 ore era vinduta, la pretul cerut, fara negocieri.

Cred ca am sa fac totusi bocceaua aia cu lucruri nefolositoare de dat.. Intr-o zi cind sunt singura acasa. Devine fun!

luni, 15 martie 2010

De la Marginea Terenului

Cred ca exista undeva foarte aproape de imbobocire nu concept nou: de cetatean al lumii. Unii s-au unit ca fratii intr-o UE, unii mai mult ca altii, ca asa-i in viata, nu suntem chiar toti egali. Americanii, deja inruditi cu tot pamintul, se infratesc acum incet-incet, cu fiecare cutremur, cu aproape toata lumea. Cu unii chiar de bunavoie.

Ideea de mai sus are, evident, o poanta. Ma consider un cetatean al lumii, chiar daca nu ma dau neaparat in vint chiar dupa totii fratii mei. E vorba doar de un sistem de referinta diferit, carora cineva mai elegant i-ar putea spune cultura, cu sensul de obiceiuri, nu de cite carti ai citit. Imi plac micii si zacusca si pizza si sushi insa nu maninc decit la ananghie chestiuni mexicanesti sau indiene. De-aici pornind, o intrega lista de lucruri pe care nu le plac si oameni pe care-i ocolesc.

In aceasta ipostaza si de la inaltimea intelepciunii si modestiei care ma sufoca, ma prefac ca invat cite ceva de la orice domn sau mojic de care ma impiedic in drumul inspre si dinspre serviciu, precum si intre cele doua puncte foarte materiale. Asadar, relatez in direct pentru oamenii care nu le stiu deja pe toate, cum se vad cele doua echipe de aici de la jumatatea terenului, la scuipatul fileului, la mijloc de codru des, yes-yes.

Imagineaza-ti pentru o clipa ca esti american. Asta inseamna ca functionezi in urmatorul sistem de referinta. Te-ai nascut intr-o tara despre care oricine a auzit si are o parere. Cind erai mic mama iti facea pancakes iar tata grilled cheeze. Ca sa te joci cu copii vii, parintii organizau play dates. Mergeai la bunici in Florida si nu puteai sa intri in nicio discoteca din Miami sau sa cumperi alcool de la benzinarie. Vara erai trimis la summer school, ca poate nu ti-a ajuns scoala tot anul. Cind ai implinit 16 ani ti-ai luat carnet si ai preluat masina cea mai jerpelita a familiei. Ai terminat liceul si parintii te-au trimis la college. Ziua mergeai la scoala iar seara si in weekend lucrai la McDo, pentru bani de benzina si iarba. Cind ai implinit 21 de ani ai incetat sa mai bei alcool, ca nu mai avea niciun haz fiindca nu mai era interzis. Dar ti-ai gasit un un job mai banos, de barman. In general visul ta de american, e un inel cu diamante, bani, o nunta ca-n povesti, bani, casa cu piscina la ocean si casa cu jacuzzi la munte. Si ploaie de bani pe muzica de David Guetta. Si bani, desigur. Motiv pentru care te-ai mutat de 3 ori pina la 25 de ani. Apoi o data la 2 ani, cind esti promovat, in alt oras, alta companie. Schimbi casa, masina, prietenii, circiuma din colt, tabieturile. La 30 de ani ai portofelul plin de poze cu cei doi copii care iti confirma statutul, o masina scumpa si un mini-van plin de par de ciine. O data pe an un fotograf profesionist face 100 de felicitari cu fetzele voastre fericite de familie perfecta, felicitari pe care le trimiti mai ales dusmanilor de Craciun. Apoi te muti inapoi in Florida, tot pe coasta de vest, ca e mai liniste. Intre timp ai mari sanse sa nu fi calatorit niciodata dincolo de ocean, sa nu fi citit decit ziare americane si sa nu te fi uitat decit la Dancing with the Stars, sa crezi ca tara ta e cea mai misto si oamenii ei cei mai isteti. Fiindca parintii asa te-au invatat, ti se pare groaznic sa musti din sandviciul altuia, sa-ti imprumuti lucrurile, sa dai un raid cu masina unui coleg, sa imparti o guma de mestecat, sa spui ce gindesti deoarece nu poti sa nu fii complet si perfect politically correct. Intr-o zi devii senil, te muti la casa de batrini, joci bingo cu noii prieteni si lasi intreaga avere Crucii Rosii.That’s All, Folks!

Acum, imagineaza-ti ca esti roman. Te-ai nascut undeva intr-un loc de care n-a auzit nimeni si lumea cu care nu te invecinezi te intreaba mereu de ce tu si prietena ta bulgaroaica nu vorbiti aceeasi limba. Vara te jucai pe asfaltul fierbinte din fata blocului, ori la tara la bunici unde sugeai lapte direct din vaca sau tuica cu furtului din butoi. Mergeai cu parintii la Mamaia si in excursie cu scoala la Minastirea de la Putna. La majorat ti-ai luat degeaba carnet ca nu apucai sa pui mina pe singura masina a familiei, asa ca fumai pe batatorul de la coltul blocului cu prietenii. Si beai bere la jumatate de litru cumparata de la alimentara, unde nu-i pasa nimanui daca esti major au ba. Visul tau era sa stringi bani sa-ti cumperi un Tico, sa te angajezi la banca si sa pleci vara la Nisipurile de aur. La care s-au adaugat mai apoi simbatele in mall la Cotroceni si ploaie de bani pe ritmuri de manele. Fara niciun efort, nu te-ai mutat niciodata mai departe de 3 statii de metrou de parinti si nici n-ai fost mai departe de Budapesta. N-ai citit decit presa locala si nu te-ai uitat decit la Protv. Visezi cu ochii deschisi seara la Dansez pentru tine. Cind erai mic ti s-a spus cum cum te tragi din daci si romani, cum tu ai fost primul aici si cit esti de ciumec fiindca limba ta e o comoara in adincuri ingropata, noi cersim din poarta-n poarta. Cind esti tinar ii urasti pe aia batrini, ca nu te lasa la chef pina dimineata, ca nu iti dau bani de bere si ca iti cer locul in tramvai. Cind devii batrin ii urasti pe toti fiindca nu au mincat salam cu soia si nu stiu ce-i greul. La 50 de ani iti faci cadou un loc de veci pe care il ingrijesti pina mori. Apoi cazi in grija unui copil care te ingroapa cu ultimele economii. The End!

Dar ce zic eu?.. Noi suntem intotdeauna aia destepti care avem dreptate, de oriunde am veni si oricine am fi.

sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Confuzia, o stare de agregare

Calea cea mai dreapta catre a nu te pricepe la nimic e sa stii cite putin din orice. Asa ajung romanii sa se priceapa cite putin la orice. Pai cum, dom’le, nu stii ca legea s-a schimbat? Pai nu, domnisoara, ca nu citesc Monitorul Oficial dimineata la cafea si nici nu sunt jurist de meserie. Mi-ati trimis in posta vreo scrisoare in acest sens si am ratat?
Ridem noi, ridem, dar incearca sa faci biznis cu statul roman prin intermediul consulatului. 

Prima reactie: Ura! Pe site-ul consulatului roman exista indicatii despre cum se procedeaza in problema pe care doresc s-o rezolv, cu documentele necesare si pasii care trebuie urmati. Mda, nu sunt eu cea mai desteapta dar in cei aproape 20 de ani de scoala macar am invatat sa citesc. Ah, si sa extrag idei principale dintr-un text. Credeam eu...

A doua reactie (dupa prima citire): Huh?! Ce zisashi?

A treia reactie (dupa a doua citire): Duh! Dupa ani de zile in care m-am crezut handicapata mintal, mica mea experienta cu indicatiile oficiale americane ma face sa realizez ca, in tot timpul acesta, cineva s-a jucat cu mintea mea. Instructiunile romanesti imi par o mina de informatii (de cele mai multe ori incomplete si neclare) aruncate alandala, urmind o logica stranie prin aparenta-i existenta.

A patra reactie (dupa a treia citire): Sunam sa intrebam. Nu ma dau in vint dupa discutii telefonice cu birocrati plictisiti si iritati dar chestiunea trebuie rezolvata. Ma opreste insa cireasa asezata delicat chiar la inceputul textului: va rugam sa nu sunati cu intrebarile voastre timpite, trimiteti mai bine un email, sa ne dam si noi ca am intram in secolul 21. O sa raspunda cineva cind o avea timp. Fata lu’ doamna Nely de la curatenie, ca ea stie mai bine cu calculatorul.

A cincea reactie: Am sa rescriu textul cu puncte si subpuncte folosind logica simpla americana (de care ridem noi, olimpicii la filozofie), care presupune ca atunci cind te adresezi unei gloate, folosesti nivelul de intelegere al celui mai prost. Si am sa trimit textul rescris la consulat, ca vorba aia, tara mica, mese putine si niciun om care se fie in stare sa scrie un set de instructiuni pe intelesul tutulor. Chiar si un ziarist ar fi putut scrie mai clar.

Acum eu, ca o fiinta inteleapta si care a trecut probabil de jumatatea vietii, stiu ca e bine sa evit contactul cu autoritatile. Conform studiilor intreprinse de cercetatorii americani, lupta cu birocratia scade nivelul de toleranta, creste colesterolul si mentine nervii atletic intinsi la maxim. Si totusi, am sa-mi iau din putinele mele zile de concediu si am sa ma prezint la fata locului intr-o zi cu soare, fiindca asa pozitiva cum sunt gasesc ca o vizita la consulat reprezinta o excelenta terapie impotriva dorului de tara. Vom reveni, poate..

Later edit:  Acum o saptamina am trimis un email la locul cu pricina. Civilizat, frumos, cum m-a invatat mama. N-am primit niciun raspuns. Joi am mai trimis un email. La fel de elegant. Tot niciun raspuns. Azi am sunat. N-am apucat sa-mi folosesc vocea mieroasa, de radio. Nu mi-a raspuns nimeni... De-aici se naste intrebarea: nu cumva consulatul se afla in Haiti? Ca daca da, trebuie sa anuntam oficialitatile sa-si caute slujbasii sub moloz. Altfel nu gasesc nicio explicatie pentru tacerea de aur cu care mi se raspunde..

marți, 26 ianuarie 2010

Mai citim si noi, domnu’ Blaga..

Era odata ca niciodata un ofiter destoinic care, mai presus de orice, isi dorea sa-si serveasca patria. Asa a ajuns patron de bordel... Zice Mario Vargas Llosa, Pantaleon si Vizitatoarele.

Terminasem de citit cartea, spargeam niste seminte si faceam niste cornete cind am avut asa, ca o epifanie. Straniu. Mi-am dat seama ca nu suntem singuri si ca nava-mama a varsat mai multi dintre noi, rasfirati ici-colo. Asta fiindca un pic mai la sud de Chicago cum o iei pe riu in jos, cineva s-a gindit la aceleasi lucruri care credeam ca ne caracterizeaza numai pe noi. Pe noi americanii precum si pe noi romanii.

Cele 10 panseuri de la Llosa catre fratii lui:

1. Nu ii poti face pe toti fericiti.
2. Orice ai face se gaseste cineva sa considere ca-i politically incorrect. Ori imoral. Ori nu se asorteaza.
3. La un moment data cineva o sa incalce regulile.
4. Dintre libertate si stabilitate alegi mereu a doua varianta.
5. Orice porcarie poate fi explicata in termeni birocratici.
6. Esti ceea ce creezi.. sau devii ceea ce creezi.
7. Mereu se gaseste un binevoitor care sa te santajeze.
8. Presa latra in toate directiile, in functie de unde bate vintul.
9. Orice neam are un Vadim al lui si, desigur, turma lui de fani.
10. Oricit ti-e pestele de mare, tot ti-l maninca rechinii.

Oh, pardon, ultima e de la pescarul Hemingway. Ca tot ma rodea intrebarea: cum se face ca pina si personajul principal al celui mai american scriitor american se numeste Santiago? Nu John. Nu Dick. Nu Bud Miller ci Santiago..

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Top BoFF* of 2009

Mda, cineva ar putea spune ca I have a thing pentru statistici. Recunosc ca imi plac, ma simt mai comfortabil intr-o analiza decit intr-un sezlong pe malul marii intr-o zi cu soare. Anyway, din studiul intreprins se dovedeste ca anul trecut prietenii cei mai activi au fost cei virtuali. Si fiindca mi-a dat cu virgula, am extras si un produs rezidual: cei care cred ca Internetul schilodeste relatiile interumane suck ass. Parerea mea! Evident, nu vorbesc de campionii de pe facebook care au peste 5000 de prieteni..

Asadar, iata topul celor mai buni 10 prieteni ai nostri, blogul si cu mine, pe anul 2009. Multumim din inima pentru atentie, really appreciate it si speram ca ne-am ridicat macar pina la nivelul cel mai de jos al asteptarilor voastre. Si, poate anul asta instauram un program de fidelitate, cu rewards points.

1. Williamsburgezul Flavius
2. Vecina Anutza
3. Vecina Amalia
4. Lola
5. Yo-nela
6. Radio27.net
7. To-morrow
8. Americanul
9. Sparker
10. La gura sobei

Si, ca sa arunc un mic panseu de final, diferenta dintre relatiile virtuale si non-virtuale e aceeasi ca intre a vorbi la telefon sau a da mesaje: ai confortul de a raspunde la orice request prietenesc cind vrei, daca vrei, dupa principiul intuit de mine ca „daca nu raspund acum, poate pina miine nu-i mai trebuie”. Asta de la americani am invatat!

*BoFF = BFF dar online

duminică, 3 ianuarie 2010

Cite Cinci..

Sunt mai bine de 5 ani de cind mi s-a oferit oportunitatea de a ma minuna zilnic de ce mi se intimpla. Exact atunci cind imi infundasem talpile in pamint si incepusem sa cred ca normalitatea inseamna lumea care ma inconjoara, cineva a batut la usa iar cind am deschis a rinjit, a scos limba, mi-a dat un buchet de flori si a fugit pe scari in jos.

Cind am venit in America stiam bine cine sunt, ce pot, ce e bine, ce e rau. Stiam cit suntem noi romanii de destepti si de olimpici. Stiam exact cine a fost Vlad Tepes, cine a inventat stiloul si mamaliga. Cu siguranta ignorantului, stiam exact cit de snobi sunt britanicii, cit de prosti sunt americanii, cit de chic francezii si asa mai departe, cum scrie-n carte. Cartea bunelor maniere precum si cartea de bucate, desigur.

Acum nu mai sunt sigura de nimic. De un singur lucru ma mai agat in dreptatea mea eterna, si anume ca fiecare are dreptatea lui. Cu care moare de git. De cind am mai crescut, insa, am inceput sa cred ca uneori dreptatea e irelevanta. Mai important e sa iasa bine, sa fie lumea multumita. Peace on earth, au dreptate concurentele la Miss Univers!

Asa ca, spre uimirea mea, in loc sa devin si mai pricinoasa, ma developez intr-o fiinta intelegatoare. Asta dupa ce nu l-am luat peste picior pe colegul meu indian care mai sa ma calce pe cap iesind pe usa in fata mea. Nu e mitocan omul, asa e la el obiceiul. Desi e posibil si sa fie mitocan dar asta eu n-am sa stiu prea curind, caci foarte aproape nu mi-e cultura in care zemuieste (mai ales prin preajma lunch-ului cind miesme dubioase se ridica din farfuria lui).

Si totusi, sunt inca citeva amanunte nesemnificative de care ma impiedic si pe care inca nu le inteleg despre americani.

1. Cum adica se pune virgula inainte de „si”?
2. Cum reusesc puritanismul si pornografia sa convietuiasca in pace, armonie si intelegere pe acelasi metru patrat?
3. Cum au reusit anumite popoare conlocuitoare sa ramina atit de departe de restul lumii civilizate? (A se observa cit sunt de diplomata si mai ales de nebiasata!)
4. Cum pot americanii si altii nu? (Evident, valabila intrebarea si pentru japonezi dar decit ca ei nu fac obiectul studiului de fata)
5. Cum adica „soccer-ul e gay”?

Poate anul asta am sa reusesc sa raspund macar la o parte din aceste intrebari! La multi ani sa avem ca intrebari si greseli noi (sau intimplari fericite) ar mai fi pe lista..

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK
View Dona Eliescu's profile on LinkedIn