Inca un sofer printre noi

Il stiti pe-ala blond si barbos care bocane tot timpul din picioare, le stie pe toate si care mai are putin si face o jumatate de veac si inca nu are carnet? Ei bine, de ieri are! Povestea despre cum si-a luat prima parte a carnetului v-am zis-o. A venit vremea sa va spun si partea a doua.

Treaba a inceput de cind si-a luat Permitt-ul, adica un fel de juma’ de carnet de conducere. Cum ar veni, ai voie sa conduci prin oras, prin parcare, pe oriunde sunt sosele DAR numai insotit de cineva care are carnet. Adica eu, prietenii, seful si oricine a avut inconstienta de a-l lasa pe Soso la volan. Glumesc, desigur.. Si a studiat Soso, s-a documentat, cum il stiti, a invatat, erau sa ne calce vreo 2-3 de citeva ori (dar nu inveti daca nu faci si greseli, nu?), cert e ca de o vreme incoace Soso era copt, numai bun de examinat si inrolat in sindicatul soferilor mici dar importanti. Numai ca nu a mai avut nimeni timp sa mearga cu el sa dea si examen. Sau n-a avut el timp. Caci, evident, si Americanii ca si romanii au la politia “Secretary of State” program de lauze, pina la 5. Cine gaseste doi oameni in America care sa-si poata potrivi programele in asa fel incit sa mearga undeva impreuna inainte de ora 7 seara sa mi-i arate si mie!

Ei, la sfirsitul saptaminii trecute avusesem o incercare care insa a esuat lamentabil caci a inceput sa ploua si, in plus, l-am enervat ingrozitor pe tinarul aspirant ca n-am vrut sa parchez masina acolo unde a zis el. Asa ca s-a suparat rau de tot si n-a mai vrut cu nici un chip sa mai faca nimic. Am facut stinga imprejur, injurind printre dinti, cu promisiunea ferma ca nu mai vin sa-l iau de nicaieri cu masina pina nu-si ia carnetul si ne-am vazut de treaba.

Dar vineri cind am ajuns acasa, dupa o saptamina intreaga de trezit la 5,30 si training la computer 8 ore pe zi, l-am gasit pe Soso trista-n prispa ca ar fi vrut sa mearga sa dea examen dar nu gasise pe nimeni sa-l duca. Asa ca mi-am schimbat tinuta bussines casual cu una casual casual, ne-am aruncat in masina si-am purces pentru a doua oara si-ntr-o viteza nebuna catre locul cu pricina. Am ajuns la acea ora cind toti se uita la tine sa te stringa de git nu alta, cind toti angajatii stau aproape cu gentile pe umar si se uita la ceas asteptind sa se faca uichend sa se duca naibii la popcorn-ul, copiii, canapeaua, televizorul si ce mai au pe-acasa.. Cu farmecul binecunoscut al lui Soso, insa, am reusit sa ne strecuram si noi ultimii pe lista de examen pentru ziua respectiva. Spun “noi” pentru ca, desi eu nu am fost implicata direct in procesul respectiv, am contat (zic eu!) cam tot atit cit conteaza echipa de suporteri la meciurile lui Rapid.

L-am condus pe Soso pe ultimul lui drum de “nesofer” pina la locul de unde venea sa-l ridice doamna foarte imbufnata care l-a examinat, i-am dat ultimele sfaturi (nu uita sa-ti pui centura, nu uita sa semnalizezi, nu uita sa opresti la orice stop sign si daca incepe ploaia sa aprinzi farurile), l-am imbarbatat cu vorbe diplomate gen “hai ma ca nu-i asa greu, toti prostii sunt in stare, n-o sa fii tu?” si am asteptat pe bordura cuminte si increzatoare, ca orice sotie iubitoare.

Ei bine, am reusit! Soso al nostru nu numai ca a luat examenul dar s-a imprietenit si cu doamna imbufnata care nu mai era imbufnata cind s-au intors din calatorie. Nu stiu ce i-a zis, ce i-a facut, cert e ca i-a dat si carnetul si i-a trecut si tifna!

L-au pozat, i-au dat carnetul si ne-au dat pe usa afara.

Seara s-a terminat desigur cu o sedinta extraordinara extinsa unde consiliul de stat a aflat intreaga poveste in cele mai mici amanunte, s-a redactat si trimis un comunicat la cele mai importante agentii de presa si s-au trecut din mina-n mina diverse beri precum si noul carnet al lui Soso impreuna cu felicitarile de rigoare.

Concluzia a serii a fost una singura: acum putem sa-l facem si pe Soso sofer de limuzina!

17 iul 2004

Doi romani fericiti si-un concert

Cine n-a vazut un concert cu Madonna in viata asta a trait degeaba!

Auzisem eu ceva de genul asta dar mi-am zis “niste snobi, asa zic toti aia de se inghesuie la toate concertele fara discriminare, ca au auzit sau nu de ala de cinta, gen Cesaria Evora!”.. Dar luni pe la prinz, cind ne-a sunat Braila sa ne intrebe daca nu vrem 2 bilete cadou la concertul cu Madonna am zis “Okay, hai s-o facem si p-asta.. daca-i gratis, cu placere! Asa, macar de dragul Luminitei..”

Asa ca iata-ne pe noi doi ca doi extraterestri, luni seara, la ora 7,30 pm in fata la United Center, downtown Chicago, sprijinind peretii la o ultima tigara pentru nu stiam cit timp, asteptind sa vina cineva sa preia responsabilitatea aparatului foto cu care ne-am carat degeaba pina acolo. Caci scria mare pe bilet no foto/no recording.. iar la astia cind scrie no foto inseamna ca nu intri inauntru cu aparatul foto si nu incape loc de negocieri..

Dupa ce am dat camera din mina-n mina pina-n fund la domnul Dan (noroc ca avea o cursa cu limuzina chiar la fata locului) am pus mina pe bilete si ne-am facut loc printre tot soiul de personaje, de la homosexuali, travestiti si dame de companie pina la pustoaice de liceu (si poate chiar mai mici), doamne si domni civilizati, avind ca numitor comun tot felul de obiecte branduite Madonna. In special tricouri.

Ei.. si am intrat in sala.. eu am zis ca e un fel de Polivalenta mai mare. De fapt, e un fel de vreo 5 Polivalente, muult mai mari. De altfel, Soso a cazut in admiratie si nu mai avea mult pina sa pupe pamintul la intrare, ca intr-o biserica, cind s–a lamurit unde a intrat si anume in “casa” lu’ Chicago Blackhawks (hochei) si Chicago Bulls (basket), aici a jucat Michael Jordan si alte chestiuni care imi scapa, din ratiuni femeiesti, desigur.

Adevarul e ca “Polivalenta” de mai sus avea cam 30.000 de locuri iar de la inaltimea penultimului rind unde aveam bilete –mai ca dadeam cu crestetul de tavan- e intr-adevar impresionanta. Impresionanta si inca 2 feets..

La ora 8 fara ceva (concertul fiind anuntat pentru ora 8) cind am intrat noi era sala pe sfert plina. Drept pentru care mi-am pus serios intrebarea daca nu cumva, ca-n bancul cu Rashela, de fapt EU port ghinion si ca in toti anii cind am participat activ la tot felul de evenimente, ele erau foarte bune doar ca lumea nu venea din cauza mea. M-am linistit insa caci concertul a inceput, romaneste, abia la 9 fara un sfert iar sala era plina ochi. Trei’jde mii de oameni care au inceput sa urle ingrozitor si sa aplaude. Scena, care parea mica in comparatie cu sala, am vazut-o mai bine la sfirsit, ar fi facut sa roseasca orice organizator de concerte cu Singer&Klinger comp in frunte. Doua ecrane mari acopereau initial scena. Alte 3 erau in spate, unul foarte mare chiar pe centru, alte doua mai mici, care coborau in momente cheie. Imaginile fiecaruia se suprapuneau si se completau in diverse contexte. Concertul a inceput cu proiectia unor imagini pe marele ecran mobil si cu madama cintind de undeva din spate.. sau poate era o inregistrare? Montajul, imaginile, sunetul si cele doua ecrane care s-au despartit la un moment dat dind la iveala scena, plus celelalte trei pe mine una m-au lasat muta. Caci una e sa vezi la televizor niste chestii si alta e sa fii acolo, in zeama. Plus 30.000 de oameni care vuiau.

In rest, e greu de povestit un concert, e ca si cum ai povesti o reclama sau un videoclip! Doamna respectiva se respecta (ceea ce stiam!) drept pentru care lucreaza numai cu profesionisti. Domnii dansatori, doamnele dansatoare, trupa din spate (doar nu credeati ca a cintat pe negativ?!) sunetistii, luministii, baiatul sau echipa care a facut montajele video care au insotit spectacolul, badigarzii de la poarta, popcornul de 5$, nici unul n-a fost luat de la reduceri. Iar Madonna, care noi nu ne asteptam sa se omoare cu cintatul, a fost totusi o mare surpriza. Domnilor, doamnelor, contrar aparentelor Madonna cinta!! Mai mult, singura pe scena, doar cu o chitara (stie si vreo 2-3 acorduri, atita cit ii trebuie), imbracata in gen uniforma militara Americana, a tinut sala intr-o mina.. caci cu cealalta tinea microfonul. Pentru cunoscatori: nu s-au folosit nici o clipa mizerii din alea de se pun agatate la ureche, gen hands-free, tot timpul a avut un microfon in mina, mai putin atunci cind in ea avea o chitara sau a fost legata de miini si de picioare pe un scaun electric (da, desigur!)..

Pe linga marile ei hituri, a “performat” si numerele favorite, cintind tot felul de chestii dubioase, de pe ultimele albume probabil, vreo 2 nici nu le-am recunoscut, probabil erau de pe cel mai recent. Oricum, am fost surprinsa sa vad toata pustimea in delir cintind in picioare “Like a virgin” sau “Like a prayer”, cele mai de succes din toata seara, piese care au fost prin topuri pe vremea cind jumatate din cei prezenti nici nu erau nascuti. De asemenea, una din marile surprize ale serii a fost Madonna cintind “Imagine” a lui Lennon, asa sa vada lumea ca mai stie si ea cultura si poate sa cinte si cover-uri. Cred.. N-au lipsit momente firesti pentru caracterul ei, cum ar fi cel dedicat –probabil- lui Guy Ritchie, cu tot “tacimul” imbracat in fustize scotiene dansind pe marginea scenei in freamatul gagicilor norocoase de-acolo de la 740$ biletul, cu un domn distins cu o caciula mare si o fustita mica, cintind la cimpoi sau cele nu stiu cite strofe cintate in idish, asortate cu imagini pe masura.

Asa ca s-a cintat, s-a urlat, s-a aplaudat, s-a schimbat Madonna de vreo 3 ori, scena de vreo 4, s-a mimat un razboi cu arabii si s-a facut misto de Bush, montajul la “American Life” terminindu-se cu Saddam pupind pe Bush pe obrajori.

Concertul a tinut fix 2 ore, timp in care n-am avut curajul sa plec nici pina la toaleta, si s-a terminat brusc. Madonna a zis ceva gen “thank you”, s-a terminat piesa, s-a tras “cortina” improvizata din cele doua ecrane si-a plecat. A aplaudat lumea, s-a scandat, s-a urlat.. nimic, nu s-a mai intors. Nici tu bis, nici tu revenire la scena, nici tu o maslina, o atentie, o multumire, o plecaciune.. nimic! La revedere si bonjour! Ne-a “pupat pe toti cu ranga peste dinti” si-a plecat!

Am strigat si noi la sfirsit “Bineee ma, Madonnooo!” dar nu cred ca ne-a auzit..

De-atunci, Madonna a mai avut inca trei concerte in acelasi loc, tot in downtown, toate cu casa inchisa. Dar cea mai mare problema a noastra a fost ca tot cautind pe internet locatia respectiva si mai ales cum ajungem acolo am dat peste programul cultural din urmatoarele saptamini ale frumosului oras unde ne petrecem zilele de o vreme incoace. Saptamina asta vine Eric Clapton, saptamina viitoare Van Halen si Barenaked Ladies cu Alanis Morrisette, peste doua saptamini Metallica si Linkin Park, mai incolo Phil Collins si tocmai am ratat un concert cu Sting si Annie Lennox, plus unul cu Alice Cooper. Nu i-am mentionat chiar pe toti ca m-am plictisit sa-mi amintesc. Nu mai zic ca in septembrie incepe festivalul de jazz (pentru cei care inteleg despre ce vorbesc), gratis, ca e in parc..

Asa ca pe noi ne scuzati, mergem sa mai muncim putin, sa facem niste bani. De bilete, de bere si de popcorn, dupa caz. Ca noroc sa ne mai invite cineva gratis nu stiu daca mai avem..

17 iul 2004

Prejudecatile la control

America asta e un loc foarte ciudat. Gasesti pareri, judecati si educatii atit de contradictorii ca nu stii daca si cind sa mai deschizi gura sa-ti exprimi vreo opinie. Aici gasesc o tinara absolut oripilata ca o colega a facut avort iar cind vin acasa, la ora 9 seara, pe tv se difuzeaza un ditai documentarul despre cum se filmeaza un film porno. Cu lux de amanunte, nu prostii pentru minori cu Alba-ca-zapada si barza..

Aici vine fiecare cu ce are de-acasa, oriunde ar fi acel acasa si iti sta mintea in loc de consternare daca pui la suflet si asculti tot ce se discuta si se intimpla in jurul tau.

Pina mai deunazi aveam senzatia ca Americanii astia –de oriunde ar veni- sunt organizati si educati, atit cit poti educa pe cineva cu forta. Caci v-am povestit despre regulile de orice fel pe care nimanui nu-i trece prin cap, nici macar in gluma, sa le incalce. Ei bine.. acolo unde nu exista reguli, se duce naibii toata organizarea.. Caci mitocani mai profesionisti decit aici nu stiu si nu cred sa mai existe pe undeva. Poate acolo de unde vin. Lucrurile importante se “citesc” in detalii. Gunoierii “citesc” in gunoi. Eu m-am ghidat dupa ce ramine in urma lor in fitting room, adica acolo unde se probeaza hainele in magazin. Ei bine, inca sunt sub stare de soc si ma gindesc ca mama asta a mea m-a invatat prost. Mama, pentru ce sa fii civilizat si sa stringi firimiturile care-ti cad din gura cind vine mereu un fraier care ia si el un ban pentru asta si stringe dupa tine?! Oricum, iata un mod de a mai crea niste locuri de munca. Ma gindesc ca poate si asta face parte din plan.

Si, pentru ca tot ziceam de prejudecati, trebuie sa mentionez faptul ca cei mai mitocani nu sunt americanii ci natiunile conlocuitoare.

Revin, caci nu despre prejudecatile lor vroiam sa scriu ci despre ale noastre.

Am venit aici cu inima indoita. Soso pentru ca se temea ca nu gaseste brinza, eu aveam o problema cu ouale. Am descoperit ca ne-am stresat de pomana. Aici exista orice pentru oricine. Poate n-ati inteles, adica ORICE! Vrei brinza? De care? Romaneasca, bulgareasca, feta, americana, albastra, frantuzeasca, cu mucegai, fara mucegai, cu buline? Nici o problema! Numai sa stii unde sa cauti. Ouale sunt la fel ca in Romania, atita doar ca cursul ou-dolar e cu totul altul. Restul e istorie..

Nu mai trebuie sa va zic de suportul de banane, nu?

Am mai avut o problema, gindindu-ma ca venim intr-o tara care nu ne cunoaste si pe care poate parintii au invatat-o sa nu deschida usa la straini. Aiurea. Astia n-au nici o treaba, atita vreme cit iti vezi de treaba ta. Regulile sunt atit de stricte si toti sunt atit de panicati sa nu care cumva sa fie acuzati de discriminare incit chit ca nu stii limba si nu intelegi bine ce ti se spune esti pe picior de egalitate cu orice muritor American, nascut si crescut in spiritul celor sase steaguri (alea de pe parcul de distractii). In plus, cred ca nici Americanii get-beget nu intilnesc prea multi Americani in viata lor, doar daca nu stau la tara. Cit stau ei 4-6-8-10-14 ore la serviciu aud cel putin 7 limbi.. in afara de diversele versiunii ale limbii engleze.

Cind te angajezi nu te intreaba decit carei rasa apartii (alb, negru, galben sau spanish) si DOAR daca vrei tu spui citi ani ai, sexul, maritata, disponibila etc. Daca nu aplici pentru vreun job de fitze, nu conteaza nici macar ce scoala ai facut, poate –asa orientativ- doar nivelul maxim de scolarizare pina la care te-a dus capul. De fapt conteaza EXACT ce stii sa faci, ce-ai facut pina acum si cel mai important “ce ar spune fostii tai colegi despre tine daca i-am intreba”.

Zilele trecute am schimbat citeva vorbe prietenoase cu un coleg American. L-am intrebat daca e intr-adevar American, parea, ce-i drept, prea vorbea bine engleza ceea ce-i lucru rar dar vroiam sa ma asigur, sa nu ma lansez in vreo birfa periculoasa. Cind i-am zis ca este printre putinii Americani pe care-i cunosc n-a parut foarte uimit, mai mult amuzat. Pe de alta parte, o alta colega care mi-a declarat ca e poloneza ulterior am am aflat ca de fapt e nascuta si crescuta aici, e adevarat din parinti polonezi. Pai -i-am zis eu- deci esti Americanca! Nu, a zis, sunt poloneza!

Pai.. atunci eu ce sunt? Cred ca rominca.. Asta imi aminteste de prima zi cind am ajuns aici. Mai bine zis inainte sa aterizam, eram inca in avion, si o doamna draguta de meserie ne-a impartit zimbete, cico si niste fluturasi pe care trebuia sa-i completam. Nume, prenume, scopul si durata vizitei.. usor, stiam raspunsurile. Ziceam ca iau din nou nota 10 dar.. cind am ajuns la intrebarea “adresa” m-am blocat. Pai chiar asa, unde locuim? Pai in Romania nu mai locuim, tocmai ne luaram la revedere cu covor rosu si cor de bocitoare. Dar nici in America inca nu locuim! Si atunci ce trecem? M-a salvat de la o mare depresie tot doamna draguta care s-a prins ca emigrantii nu trebuie sa completeze fluturasul ala ci altul..

Cind am venit aici, aveam capul impuiat de povesti despre cit sunt de incuiati Americanii si de inculti si de ignoranti. Ei bine, si tu ai dreptate si tu ai dreptate. Americanii –cuvint ce defineste generic orice ins care locuieste legal in America- sunt atit de multi incit isi permit sa aiba de toate. Ca la raionul de sucuri. Au si incuiati, au si timpiti, au si inculti, au si din aia carora trebuie sa desenezi sageti sa stie pe unde sa mearga, au si baieti isteti care fac lucruri desptepte. Cum ar fi sa inventeze sagetile pentru timpitii de mai sus. Sa nu cada de pe strada!

Dar cea mai mare calitate a Americanilor este toleranta. Nicaieri pe unde am umblat nu am vazut priviri atit de linistite la tot felul de versiuni umane. Albi, negri, cocosati, handicapati, chinezi, tigani cu fuste (n-am vazut inca dar trebuie sa fie ei pe undeva!), pitici, obezi.. nimic nu-i mira si, mai ales, nu-i face sa te trateze diferit. Nici daca ar trece pe strada un individ fara cap nu s-ar nelinisti nimeni. E vreo rasa noua de emigrant, si-ar spune mintea lor in gindul ei.

De cind cu trainingul de la Sears, am inceput si eu sa ma obisnuiesc sa nu mai uit fascinato-oripilata la buzele enorme si rosii ale colegei sau la legumele din scaune cu rotile. Poate si obisnuinta.

Si mai au o calitate Americanii: ii lasa si pe altii sa faca. Nu stiu inca sigur daca asta se datoreaza lenei, educatiei sau obisnuintei, cert e ca loc pentru toata lumea e. Am intilnit Americani care lucreaza de 10 ani ca vinzator la Sears si care nu si-au luat niciodata o masina “pentru ca nu si-au permis!” Cum naiba sa nu-ti permiti sa iti cumperi o masina cind o poti plati in 3 ani si cu 100$ pe luna payment?! Adica salariul pe 4 zile, daca cistigi putin. Dar.. vorba aia: nu mincati? Ce bine, mai mult pentru noi!

E ca in povestea cu ciuperca, hai sa ne mai inghesuim putin sa incapa si romanii astia doi. Mai ales daca aduc si ei niste bani, platesc niste taxe, mai facem un razboi, niste alegeri, niste cercertari in domeniul dezvoltarii sistemelor de desfacut portocale, ceva-ceva tot o iesi de-aici!

9 iul 2004

Viteza, ca n-avem timp!

Iata-ma, la nici 3 saptamini dupa ce m-am angajat cu surle si trimbite la mega-jobul de carator de haine prin magazinul familiei noastre, supranumit Sears –Good life, great price!- ca imi dau demisia scurt la nici o zi dupa ce am primit primul check.

Si uite cum, dupa 5 ani, cind aproape prinsesem radacini si imi crescuse iarba in jurul biroului in Alma Artex, ca incep sa schimb joburile o data pe luna!

Si pentru ca toate se intimpla cu un motiv, de data asta motivul se numeste Marriott. Toata lumea auzit de Marriott! Dupa un interviu ratat la aproape 2 saptamini dupa ce ne-am mutat aici, la insistentele Cristinei, si in lumina ultimelor evenimente (caci toti oamenii angajati atunci si-au dat demisia sau n-am mai aparut pur si simplu) am mai aplicat o data. Dupa ce am trecut prin trei interviuri telefonice am fost chemata la interviul face-to-face intr-o frumoasa dimineata de miercuri. Am trecut prin furcile caudine, si anume prin alte trei interviuri cu trei manageri diferiti care mi-au pus cam aceleasi intrebari. Intrebarile sunt standard si se gasesc in orice carte din milioanele de carti care vind aici despre cum sa-ti gasesti jobul perfect. Iar raspunsurile le avem pregatite mai demult de cind m-am lamurit eu cam cum vine treaba pe la astia. Am mai pus de la mine asa pe ici pe colo, le-am povestit despre minunatele lucruri pe care le-am infaptuit la “Warner Romania” de toti au ramas cu impresia ca o data cu plecarea mea, se va darima firma. Dar.. important e ca i-am impresionat. Si i-am facut sa rida. Ba, mai mult, mi-a fost remarcata engleza, insa ramin inca cu senzatia ca remarca a fost la misto.

Oricum, cert e ca o data ce m-au sunat sa ma anunte ca sunt fericita cistigatoare a unui loc, in picioare, ce-i drept, dar in primul rind, la hotelul Marriott O’Hare, m-am dus glont la Sears si mi-am pus demisia pe masa. Un coleg American, casier acolo, m-a intrebat aproape nervos cum naiba am reusit sa intru la Marriott ca el se chinuie demult dar nu l-au ales. Mi-a stat pe limba un raspuns perfect romanesc gen “cicirica, vintul bate dincotro pe-a cui...” dar mi-am inghitit limba ca m-am gindit ca nu gusta gluma, am facut stinga imprejur pe calciie si-am plecat. Cred ca nu mai calc in viata mea intr-un Sears, desi tocmai mi-a venit cardul de discount.

Oricum, mi-am facut frumos un alt drug test, m-am pus la tol festiv, zis si bussines casual, si m-am dus azi dimineata la 8 la Orientation. Un fel de training.

Cam acelasi lucru pe l-am facut si la Sears decit ca mult mai civilizat. Pentru ca suntem fericiti cistigatori si pentru ca am fost cuminti am primit cookies, cafea, suc si apa pe tot timpul training-ului si am mincat de lunch. Desigur, la sfirsit, am transmis complimente bucatarului pentru supa minunata. Asa cum se cade si e civilizat intr-un loc ca Marriott.

Orientation-ul a durat aproape 8 ore de-mi iesise parul prin caciula, plus ca obosisem sa fiu atenta tot timpul si sa inteleg ce se vorbeste caci eram singura cu engleza la nivel de 5 ani. Dar nu m-am panicat ca, oricum, ce n-am inteles imi explica Cristina care abia asteapta sa ma antreneze. In afara mea, la training au mai fost doua negrese, un mexican la a doua generatie si o bulgaroaica. Negresele au facut repede o gasca iar eu, din spirit de fronda est-european, m-am solidarizat cu bulgaroaica. Oricum, dintre toti, singura care parea ca intelege ce-i cu ea pe lumea asta era bulgaroaica. Fata desteapta, venita aici de vero 5 ani, vorbeste aproape perfect engleza, nu are accentul ala urit al slavilor, ca-s rusi, bulgari sau polonezi. In rest, toata lumea foarte nice, de obosisem de atita “oh, sorry”, “oh, thank you”, “oh, that’s nice”. Apropo, au Americanii astia un tic verbal –ca altfel nu pot sa-i spun- si care se cheama “Thank you, I appreciate!” care ma scoate din sarite. Suna atit de fals incit iti vine sa-l pocnesti pe-ala de-ti zimbeste cu replica peste ceafa. Dar daca spui cuiva, American, chestia asta, se dubleaza de placere.

Revin, am vizionat niste filmuletze foarte instructive, unele chiar interesante, gen Discovery Channel, despre istoria Marriot-ului si am citit despre cum merg lucrurile, cine e Marriott, ce hoteluri si resort-uri mai detine si intre ce ani a domnit seniorul. Mort acum.

Totul mult mai relaxat si mai putin politienesc decit la Sears. Nu mi-a aratat nimeni camerele de luat vederi si nici nu mi s-a explicat asa, pe fata, sa nu fur, sa nu injur, sa nu mestec ciunga, sa pirasc pe altii etc. Obrazul subtire cu cuvinte fine se tine. Alt nivel, alti oameni, alt caracter.

Oricum, in continuare toata lumea este nice, ca si cum nimic in lumea asta nu le poate umbri bucuria de a fi lasati sa munceasca, sa serveasca patria si sa-si toace banii la shopping-uri de uichend.

8 iulie 2004

Muncim!

Dupa o leneveala de aproape doua luni, socotind si saptaminile din Romania de dinaintea plecarii, aproape ca imi pierdusem reflexele de a munci. Mi-am dat seama brusc si periculos -mi s-a luat asa, ca o ceata de pe ochi- ca “o viata avem si pe-aia o muncim”! Din clasa a 7-a n-am mai avut o asemenea vacanta. Sa nu ai nimic de facut.. in afara de micile comisioane ale prietenilor care.. muncesc si, desigur, nu au timp. Adica platit facturi, facut cumparaturi, dus si adus diverse din diverse locuri, facut mincare si hranit populatia muncitoare. In rest, trai pe vatrai! Poze, plimbari prin downtown, internet cit e ziua de lunga, barbecue, shopping cu fetele in zilele lor libere..

Ei, dar toate se platesc, mai ales bill-urile. Asa incit, intr-o buna zi mi-a ajuns cutitul la os si am inceput serios sa-mi caut de lucru. Am trimis munti de Resume-uri (aici nu se cheama CV-uri, deh, Americanii..), am facut sute de scrisori de intentie si am fost chiar la citeva interviuri. Am reusit chiar sa ratez unul pentru ca m-am imbracat necuvincios, adica in blugi. Si eu care credeam ca blugii sunt un fel de semizei aici, ca doar din ei s-au hranit citeva generatii!! Ar trebui mai mult respect pentru blugi totusi. Parerea mea!

Deci, in plimbarile noastre de fete prin mall-uri, intr-o buna zi am nimerit impreuna cu Cristina (cred ca-mi poarta noroc!) in Sears. Sears-ul asta e un fel de magazinul Unirea. Si sunt situate in mall-uri, adica acele locuri superfensi unde se plimba Americanul de rind cind nu are ce face si merge shopping. Woodfield Mall –adica cel din povestirea noastra- e unul din cele mai frumoase din zona, cel putin asa zice Cristina care e profesionista in materie.

Revin. Am intrat cu Cristina, ne-am asezat la un computer special amenajat pentru Applications si mi-am bagat datele personale. Cine sunt, ce vreau, unde m-am nascut, ce am mincat pina la virsta asta, unde am lucrat.. Apoi am completat un chestionar de intrebari fara de care nu te baga nimeni in seama nicaieri. Aici a intrat Cristina in actiune, raspunzind CORECT la intrebari gen “daca vedeti vreun coleg furind din magazin ce faceti?” sau “care e primul lucru pe care il faceti daca un customer varsa un pahar de apa pe jos, in magazin?”. Pina la urma nu conteaza cine esti, de unde vii si ce-ai facut, conteaza sa stii raspunsurile la interbarile din chestionar. Si anume, conteaza sa fii un cetatean educat in spiritul acestei tari. Corect, piricios si istet dar numai cind e vorba de banii firmei etc.

Se pare ca din nou Cristina a avut dreptate caci dupa ce am introdus toate datele am primit instantaneu raspuns sa ma arat la departamentul de HR. M-am dus.. Buna ziua, eu sunt… eu vreau.. m-au luat cucoanele de-acolo, m-au dat din mina in mina, mi-au explicat cum merg lucrurile, mi-au pus niste foi in fata la semnat, mi-au pus o groaza de intrebari gen cum platesc taxele si cum vreau sa-mi fie platit salariul, chestii la care abia pricepeam intrebarea daramite sa mai stiu si raspunsul. Oricum, am reusit sa scap din ghearele lor, angajata, dupa mai putin de o ora. Ametita si cu un brat de pliante despre instructiunile de folosire, coduri de comportament, politica firmei si trimitere la testul de droguri (nu te angajeaza nimeni daca nu-ti faci drug testul). Phui, dar astia se misca repede, nu gluma.

Mi-au facut programul si, dupa o saptamina, eram, alaturi de un gras si o urita mica, la computere, facind training online. Iar trainingul asta.. mmm.. o dulceata nu alta, am ris si-am plins, in gind desigur, e de vazut. Un program foarte bine facut altfel, cu poze si filmulete, cu sagetzele si scheme colorate sa inteleaga si ultimul idiot –pardon persoana cu disabilities- cum merge treaba. Am invatat o groaza lucrusoare foarte instructive. Am invatat cum se lucreaza cu handicapatii –care nu sunt hadicapati ci persoane cu disabilities-, am invatat ca atunci cind un coleg face ceva care te deranjeaza nu ii atragi atentia ci te duci si-l pirasti direct la supervisor, am invatat ca acolo unde scrie ca nu ai voie chiar NU ai voie sa pui mina, si nu prea ai voie decit sa muncesti. Am invatat ca orice ar spune customerul si cit ar fi de ciufut chiar daca iti vine sa-l pleznesti primul lucru pe care il faci e sa-ti ceri scuze. Am invatat ca face parte din obligatiile de serviciu sa fii nice cu toata lumea, sa fii vesel mereu si sa n-ai nici o grija alta decit a firmei, implicit ale clientului. Dar mai intii de ale firmei. Am invatat ca daca vreun coleg face greseala sa ma invite la o cafea, poate fi dat afara pentru hartuire sexuala. Si altele..

Am trecut apoi pe la security unde un nene cu fata de gorila m-a privit suspicios si intens pina m-a inregistrat in sistemul lui intern. Apoi mi-a aratat in ce sector trebuie sa-mi parchez masina –nici mai la stinga nici mai la dreapta- si cum funtioneaza camerele de luat vederi. Adica un fel de “ai grija cum umbli, suntem cu ochii pe tine”!!

Dupa acest training serios (am dat si examen, dupa fiecare sectiune invatata dadeam un test ca la scoala) m-au aruncat in gura lupilor on the floor, adica in magazin. Aici m-au dat iar din mina in mina pina-n fund la taxatoare de la un supervisor la altul de nu mai stiam care imi e sef si care coleg. Altfel, m-am dumirit eu cum vine treaba, astia au pus lupul paznic la oi! Caci sunt MCA la departamentul Juniors (adica acolo unde se vind hainutze exact pe gustul meu). MCA-ul asista customerul cu indicatii pretioase (daca doreste el, nu ai voie sa te bagi in sufletul lui) si face “curat” dupa ce trece vijelia cumparatorului. Caci oamenii astia au greble in loc de miini, se impiedica in propriile lor picioare, nu mai zic de rafturile de haine si lasa mormane de lucruri imprastiate pe unde trec, inclusiv gunoi. Si asta indiferent de rasa, nationalitate, sex sau religie.

Oricum, de cind sunt aici am constatat doua lucruri care m-au uimit pina peste poate. Unul, oricit ai fi de prost vorbitor de engleza nimeni nu e surprins daca ii spui ca nu intelegi ce tot da el din gura. De la cea mai tifnoasa cucoana pina la cel din urma coleg, toti repeta ce-au spus, eventual dau si explicatii din miini sa fie clar. Si doi, toti sunt nice! Toti iti zimbesc, toti sunt gata sa te ajute in orice moment, zici ca s-au nascut si respira cu un singur scop, sa fie acolo cind ai nevoie de ei. Nimeni nu bombane, nimeni nu ciriie. Mie personal mi se pare infricosator pentru ca parca deja simt cum mi se dezvolta cultul personalitatii. Ajungi sa crezi ca toti te plac peste masura! Nu e nimic mai infricosator decit o multime de oameni veseli si binevoitori care par ca nu alta treaba in viata decit sa il imbogateasca pe domnul Sears sau cum l-o chema pe sefu'.

Altfel, ma distrez, mi-am gasit si o prietena umana pe care o cheama.. Donna. Are vreo 50 de ani, nu-i tace gura o secunda, ii stie pe toti si locul tuturor lucrurilor si ma tiraste dupa ea peste tot unde merge. Deja toti ne striga “cele doua done”!

E fain la Sears: good life, great price! Vorba sloganului..

1 iulie 2004