luni, 10 decembrie 2007

Shoppzilla – In curind pe ecranele din toata lumea

S-a dat la stiri alaltaieri ca ieri la 3 PM vine iarna. Si ninge. Well, la 3:15 PM a inceput sa ninga. Aaa.. .ieri, nu azi. Si aaa.. a nins, nu a plouat. Si chiar ni s-a dat nu ni s-a luat, asa cum s-ar fi asteptat orice roman nascut in zodia Jurca! Oare ce sateliti or avea americanii, si de ce nu le imprumuta si la romani, sa se potriveasca si acolo prognozele meteo cu vremea de afara? Oare autoritatile bucurestene sunt in continuare luate prin surprindere de prima zapada?.. Ma intreb, melancolic..
Anyway, in cinstea evenimentului si a Zilei Nationale, cu riscul de a trada traditiile in care cuviincios am fost crescuta, am ridicat deja un pom de Craciun chiar in mijlocul casei, linga copacelul meu tropical, care cu siguranta se intreaba cine-i gagiul de linga el si de ce poarta margele blincanitoare pe tot corpul. Beculetze, beteala, globuri, chestii. N-a durut, nu a ris nimeni, am fost printre ultimii. Imi place obiceiul american de a pune de brad imediat ce dai jos decorul de Thanksgiving. Cred ca ei, saracii, ar incepe campania de Craciun si mai devreme dar din pacate cine a facut Planul Initial de Marketing (PIM, cum ar zice americanii, lesinati dupa acronime!) a gindit prost toata treaba si a inghesuit marile sarbatori una-n alta cind sunt atitea luni intregi in care nu se intimpla nimic. Bine ca s-au mai inventat citeva mai mici, gen Valentine’s Day, Patriot Day, Father’s Day si altele care sa justifice joburile full-time ale unor insi asa cam ca mine cind oi creste mare. Cum care insi? Aia care iti vind toate prostiile de care nu ai nevoie, nu merita banii si pe care nici un ti le-ai fi permis daca nu s-ar fi inventat credit cardul..

Come on everybody! Let’s get in debt!

Caci e vremea aceea din an cind clipocitul isteric al luminitzelor, zanganitul de clopotei si susurul colindelor(?!) pe ritmuri de Ludacris iau mintile tuturor americanilor. Colegii mei marturisesc ca anul asta au strins bani pentru cadouri, cheltuielile fiind estimate intre $1000 si $2000 de familie. Suma nu include brad, beteala, porc, vin, sarmale.. sau taco, sushi.. ma rog, fiecare dupa obicei.
Asadar, in fiecare zi ma lupt cu aceasta ciuma moderna, sa reusesc sa ies din magazine cu miinile goale si cu mintea intreaga. Oh, si nu e usor, ma lupt cu reduceri de 50-70%, cu oferte de “buy one get one free”, cu kilometri intregi de raioane cu beteala si globuletze, cind mii de Mosi Craciuni, si reni, si elfi imi fac cu ochiul chiar si-n farmacie! Si zau ca suna tentant: oare sa-mi fac cadou de Mos Craciun un vaccin antigripal? Come on, it’s half price! …Poate-mi da si picaturi de nas free!!
Asa ca m-am inchis in casa si citesc, incerc sa nu plec nici dupa piine ca poate ma tenteaza ceva si intru si cumpar… si nu garantez cu ce apar acasa, la care apoi ma uit intrebindu-ma la ce foloseste?!
Mi-am propus ca anul asta sa nu fac niciun cadou. Deci nu asteptati, matusa din America e la reabilitare, in rehab. Ma duc la bai. Termale. Sa ma curat de tentatii.
Pentru cei care au nevoie de un umar de ajutor, de un sfat de la un partener de suferinta, trimit un gind: si cind iti vine, deschide contul online si cerceteaza-ti balanta. Garantat, ia durerea cu mina pentru cel putin 12 ore!*

*Disclaimer: Daca nu functioneaza, nu-mi asum responsabilitatea, nu ma dati in judecata, ca si statistica asta e o stiinta aproximativa, lucreaza cu intervale de incredere. Intentia conteaza! Merry Christmazz!

duminică, 4 noiembrie 2007

Bau-hoo-hoo Halloween!

In fiecare an, compania pe care cu umilinta o slujesc organizeaza mult-asteptatul Pumpkin Carving Contest.

Fiecare department primeste cite un dovleac, asa cam cit poate cuprinde un om in brate de mare, pe care trebuie sa-l… cum sa-i zic… carvuiasca! Eu n-am luat acest concurs in serios pina acum, ca si deghizatul de Trick or Treat, dar cind vad in jurul meu oameni care pun atita energie intr-un biet dovleac, imi zic ca pot sa fac si eu un efort si, macar o data pe an, sa nu fiu impotriva. Asa ca la prima petrecere m-am deghizat si eu in ceva, nu stiu ce, ca am luat costumul de la reduceri si nu mai avea eticheta. Era de la copii, dupa cum am aflat acasa, dar a fost bun. See alaturea.
Revenind la concursul nostru de decorat pumpkini (ca astia nu-s dovleci, sunt pumpkini!), anul asta fiind parte din noul departament, alti oameni, alte obiceiuri, n-am scapat de colega noastra Jennifer ca nu a dormit nopti la rind cautind o idee ce sa facem cu portocaliul primit ca sarcina de partid.
Ziua de marti, de dinaintea evenimentului, s-a declarat ziua de carvuit pumpkini si jumatate de zi, sub supravegherea sefilor nostri, ne-am decorat dovlecii intr-un mare avint pionieresc. Inca nu am aflat rezultatele, dar sunt convinsa ca vom cistiga unul din premii, probabil pentru originalitate.
See derularea evenimentelor mai jos.. Poze facute cu telefonul, so nu dati in fotograf, face si el ce poate.




FYI: Concursul de carvuit s-a incheiat cu victoria zdrobitoare a calestii de mai sus. Accounting rulz, zic!

Apa Sfintzita. Cash Only.

In ultimele doua luni am fost la doua nunti. Una pe luna, ar remarca micutza contabila care creste-n mine. Deh! Nimic nu se pierde, nimic nu se cistiga, totul se transforma.
Nunta de americani a fost asa cum m-am asteptat. Doar ca fara manele.
La prima nunta insa am “muncit”, cum ar veni. Adica, tirita de un prieten, am facut poze. O nunta de romani in stil american. Eu am crezut ca partea cu ‘stil american’ se refera numai la poze..
Am pornit cu noaptea-n cap la munca, eu la casa mirelui, el la mireasa. Am primit instructiuni clare, jucam ‘ce fac eu sa faca toti’, ma tin dupa mire ca un paparazzi. Ce sunt. Mi s-a printat de pe internet o lista cu ce trebuie fotograful profesionist sa pozeze la nunta. Exact, cu unghiul si distanta. Pantofii, inelele pe pernutza, rochia agatzata de usa sifonierului, mireasa admirindu-se in oglinda, ‘best man’ aranjind cravata mirelui, mama plingind, tata uitindu-se urit la mire.. de-astea.
Asadar, ca un profesionist ce ma aflu, m-am incarcat cu o valiza plina cu indicatii pretioase, scule, baterii, memorii, cabluri, blitzuri si evident laptopul cu tot tacimul. Dan, care e foarte intelept, zice ca cu cit ai scule mai complicate cu atit se da mai la o parte lumea cu respect din fatza ta. Numai ochelarii imi lipseau, sa par si inteligenta, nu numai profesionista.
Pai, si m-am tinut eu dupa oricine era imbracat mai frumos, am facut poze, acasa, in baie, in bucatarie, pe strada, in limuzina, la biserica, in biserica, sub biserica. Din cind in cind imi mai fugea atentia, la candelabre, copii, scaune, pisici, flori si alti neparticipanti la eveniment, moment in care Dan imi dadea cite un cot in gura. Evenimentul cel mai important, si anume acela in care amindoi cad de acord s-a petrecut intr-una din bisericile ortodoxe romane din Chicago, in completa mea indiferenta. Sprijinita intr-un scaun, am cascat gura in jur, caci doar erau lucruri de vazut.
Inca de la intrarea m-a izbit o inventie nepatentata (cred!) a unui nene priceput si plin de idei, si anume un scaun pe sine, un fel de varianta antica a liftului sau scarilor rulante, pentru invalizi presupun. Altfel, o biserica autentic ortodoxa, cu rinduri protestante de banci pentru enoriasi, cu alarme de fum si semne luminoase de ‘exit’ pentru orientare turistica. Well, obligatorii, pompierii se bazeaza mai mult pe ele decit pe atentia distributiva lu’ Al de sus!

Si pe linga toate acestea, o ‘fintina’ cu apa sfintzita, proaspata, special delivery pentru nunta. Dupa cum se poate observa, apa sfintzita poate fi la temperatura camerei, rece sau fierbinte, ca poate dorim un ceai sfintzit sau, si mai bine o cafea sfintzita. Caci ce e mai bun pe lumea asta decit o cafea? Doar o cafea sfintzita!

Astept cu interes ziua cind Coca-Cola o sa vinda apa sfintzita la PET-uri de jumate. Aici, la noi in America, ziua aia e aproape, o simt.
In rest, nunta decenta, frumos, cu doamne si domni imbracati frumos la restaurant, cu Prigoana si Bahmu, fara camere de luat vederi dar cu manelisti beti mai spre sfirsitul serii. Toate bune si frumoase, am zis, si cind sa ma apuc de mincat, constat ca nu am ce. Zic, saracii oameni, n-au avut bani sa puna si ceva pe masa. Dar nu, aflu ulterior, de fapt asa e la americani. Ca doar nu vii sa maninci?! Am inghitit in sec, am hapait tortul (chestie la care n-am ajuns niciodata la vreo nunta din motive lesne de-nteles), si cind s-au imbatat bine toti l-am apucat pe Dan de toarta lui Canon si l-am scos pe usa afara. Bre, zic, hai acasa sa halim ceva ca ma ia cu lesin! Astia-si bat joc de noi.
Fu bine, am facut in jur de 1200 de poze. Din care au am pastrat vreo 20. Nici una cu mireasa sau mirele, sau ceva legat de nunta..
Cert e dupa experienta de mai sus, urmatoarea nunta a fost mult mai usoara, desi, deloc lipsita de peripetii. O nunta de americani. Abia am apucat sa-mi ud buzele intr-un pahar de whiskey cind s-a inchis barul. Am crezut ca vad negru. De mincat mincasem acasa, preventiv. Dar de baut nici prin cap nu-mi trecuse. Cind s-a redeschis barul, in alta parte a restaurantului, deja ma desemnasem soferul serii si trecusem pe apa chioara. Pe care o pazeam ca pe sfinta Paraschiva, caci niste chelneri foarte agili si pusi pe saga pindeau orice secunda de neatentie sa-mi fure de sub nas farfuria cu putinele frimituri delicate, tacimurile, paharele. Cind am obosit de-atita concentrare, mi-am facut bagajele, am spus buna-seara si hai noroc si mi-am luat talpashitza fara nici un regret.
Pe drum ma gindeam ca, daca in Romania nunta a devenit o afacere, aici e doar un motiv sa te arati intr-o rochie care crapa pe tine si te arata chiar mai grasa decit esti. Alte diferente dintre nuntile americane si cele romano-americane sunt minore: in loc de manele se servesc slagare anii ’80, lumea e mult mai prost imbracata si pe la 12 noaptea incep sa plece, plictisiti de moarte de tot circul.
Fara ciorba de potroace, fara sticle pe masa si oameni obositi sub masa.

sâmbătă, 20 octombrie 2007

Alergie la mitocanie?

Amica mea varshoveanca, proaspat intoarsa dintr-o escapada de cit ai clipi, nici o saptamina petrecuta acasa in Polonia, mi-a venit plina de indignare. Auzi dom’le, ce mitocani sunt polonezii, incredibil! Ce customer service, puah! Ce oameni, ce manere! Pe scurt, m-am facut mica-mica in scaun caci daca pina si polonezii s-au mitocanit eu ce sa mai zic cu ai mei, nu dam nume?! Natalia, un nume delicat si finutz care nu i se potriveste defel, e un fel de Cristina in perioada cind construia Canalul Romania-USA, poduri de flori peste Atlantic si imprastia valize prin orice colt de lume cu pista de aterizare. Ei bine, intre timp Cristina s-a linistit, s-a asezat la casa ei, s-a facut bucuresteanca cu pasaport de americanca si eram pe cale sa ma plictisesc cind mi-a iesit Nata in cale. Caci daca am fi fost la ocean o si vedeam oftind cu ochii in zare la debarcader. Dor de tara.. Care s-a risipit ca un gind, ca o papadie, dupa prima zi de Varsovia. Doamne, mi-a trecut prin cap, ce bine ca Nata nu e bucuresteanca, ca ce mi-ar fi auzit urechile!! Si-asa nu m-a lasat o clipa, tigara de la tigara fumind, m-a tot tras de nasturele de la sacou miscata pina la lacrimi de atita necivilizatie cit a putut sa suporte moralul ei americanizat.

Degeaba am incercat eu cu vorba buna, cu cafea calda si cu sedative caci nasturele meu tot n-a iesit cu fata curata. Nu sunt capabila sa vind castraveti la gradinar si nici gogosi umplute cu ginduri bune. Am cautat eu tot felul de argumente dar cred ca am parolat folderul cu argumente destepte ca altfel nu-mi explic cum tot felul de ginduri imi trec prin cap numai ce-mi trebuie nu.

Caci however (un cuvint adorabil!), povestind ieri colegilor mei cum am eu o slabiciune pentru “romanii” amatori de lebede vieneze, mi-am amintit o intimplare de acum vreo saptamina. Mergeam pe strada intr-o simbata dimineata, ca o nechibzuita ce sunt. Cartier civilizat, eu, ca o studenta, cu laptopul pe umar, tirsiind tenesii. Din fata pe acelasi trotuar se apropie un domn, tiriind un carucior cu de toate, gen tot ce are un homeless pe lume. Nu jegos, doar prafuit. Nu neaparat dubios dar nu neaparat din cercul meu de cunostinte. Devin atenta, sa nu fac ceva, sa nu faca ceva. Nu stiu ce mi-a venit. Reflex. Ca mersul cu autobuzul in bucuresti. Urci, mobilul in buzunarul de la piept, portofelul in geanta si geanta in brate. Reflex. Asa si eu. Atenta, cu coada ochiului il privesc pe barbos tirindu-si catre mine averea. Cam cind era la vreo 3 metri de mine ridica privirea. Nu incruntat. Nu fioros. Doar preocupat, ingindurat. Si deodata se lumineaza, zimbeste larg, ma priveste in ochi si exclama: “Hello, Little Miss Trouble!” Si trece mai departe, chicotind. Eu ramin ca o proasta in mijlocul drumului. Compilez, lent, e adevarat ca purtam tricoul meu preferat cu “little miss trouble”, dar orisicit, am murit si am cazut in Rai?!

Toata povestea vine la citeva zile dupa experienta din Ikea. Sa fie un cuplu de saptamini cind mi-am calcat pe inima si-am vizitat locatia Ikea, locul preferat de shopping pentru romani, bulgari, polaci, indieni, chinezi si mexicani mai spalati. De cum am intrat pe usa, popas la toaleta. De verificare. Si asa de incintata am fost ca mi-am lasat telefonul acolo. Chestie care nu m-a pocnit decit dupa ce am studiat vreo 3 paturi, sapte scaune, si toata colectia de pahare de coniac. M-am intors ca o vijelie, am rascolit locul pina-n fund (pardon!) dar nimic. Hm, mi-am zis, in fond un telefon e un telefon, oricine are nevoie de un telefon. Dupa ce m-am calmat si am epuizat toate variantele, am zis sa merg si la manualul de instructiuni, daca pot sa ma exprim asa.. si iata ca pot. Am intrebat o doamna cu biroul chiar alaturea. Nu va suparati, sarut mina duduie, zic eu, nu cumva a returnat cineva un telefon mobil pierdut de una de umbla cu capu-n traista? Si duduia zice, ah, ba da. Eu cad jos. Aaa, schiuzmi??!! Da, zice duduia in continuare, e la loss & found. Ma ridic de jos, imi adun gindurile, fug la pierderi gasite, recuperez mobilul si ma asez pe un scaun sa imi reviu. O mare de est-europeni, fie ei si americanizati, si nu se mai bucura nimeni la un mobil?? Adica (m-am simtit un pic jignita) ce-are ma telefonul meu, gindesc eu ca in bancul cu taranul si pestisorul de aur.

Pe drum, conducind spre casa mi-am dat o veste buna: civilizatia e totusi contagioasa, chiar daca vine cu niste strategii de marketing geniale. Pai, de ce ai lua un lucru gasit pe strada, cind poti sa dai banii pe el, nu iti trebuie si nu-ti foloseste la nimic dar ti-l doresti, si asta in principal pentru ca nu ti-l permiti..

M-a trezit din visare o salvare cu sirena pornita, atit de tare pornita, ca sunetul ei venind din toate punctele cardinale ale creierului meu facea neuronii mei mici si sensibili se se loveasca unii de altii isteric. Intr-un moment de luciditate am glimpsuit o scena din Bruce Almighty, filmul: masinile cazind secerate pe amble parti ale drumului, intr-o fractiune de secunda, alungate din fatza grabei salvatorilor cu ciocanelele sonore. “La un semn deschisa-i calea..” am gindit, plina de poezie admirativa pentru soferul chicagoian.

In lumina ultimelor evenimente conluzia mea e urmatoarea: in America salvarea nu “pune sirena” ca sa te dai dracului la o parte de nenorocit ci “semnalizeaza sonor prezenta”.

Propun totusi un sticker pe usile din spate ale dubitzei cu mesajul “pardon the noise”!

Si peste toate astea, hotelul meu a devenit pentru citeva zile “latex free environment”, pentru ca avem un musafir mortal de alergic la latex. Asta da politete, zic!

Ce bine ar fi daca pe unde trec s-ar curata de timpiti, asa un gest simplu de curtoazie...

joi, 20 septembrie 2007

Atentie la traversare!

…Si conduceam eu linistita intr-o frumoasa dimineata de septembrie, strecurindu-ma pe soselele patriei ca o bucuresteanca printre fraieri, injurind ca la usa cortului pe toti nefericitii care faceau stinga in fata mea, niste doamne agatzate de volan cu panica-n priviri (la volan devin misogina, da!) si batrinei aproape invizibili in vapoarele lor buick model ’63 care ocupa o banda si ceva. Si benzile sunt late, ca americanii nu fac economie la asfalt.
…Si ma intrebam eu in gura mare si cu geamul inchis (preventiv!), de unde vin dom’le toti timpitii, retardatii si handicapatii mintal lasati liberi sa conduca pe sosele. Din pe plantatiile de cannabis? Din palmier? Din China? De multe ori mi-am pus intrebarea de ce oare nu se da si un test de inteligenta la examenul de conducere. Un GMAT, GRE.. orice, numai sa se aleaga intr-un fel cei care stiu sa numeasca stinga si dreapta fara greseala de trei ori la rind.
Visatoare, la volanul cu gargaritze al masinii rosii, faceam slalom urias printre cei de mai sus si imi imaginam cum ar fi lumea fara acesti insi si inse, cum totul ar merge smoothly ca traficul intr-o dimineata de duminica cind am realizat ca visul meu se transforma usor-usor intr-un cosmar. Caci …cum ar fi ca toata lumea sa fie cel putin la fel de desteapta ca mine. Ar fi ca eu as fi printre cei mai prosti?!
Hmm.. nu e bine, zic, mai bine fruntas la mine-n oras, mai bine bogat si sanatos decit sarac si bolnav. Self-esteem-ul meu ramine neintinat. Mi s-a luat o piatra de pe suflet..
Visarea mi se stinge insa brusc intr-o intersectie, exact la stop. Asteptind sa se faca verde vad ceva care ar pune jos de ris intreaga romania, de la mic la mare. Ca in pozele din Abecedar, o doamna in etate, dar inca vioaie si zimbitoare, membra activa a vre unei asociatii de neighborhood watchers imbracata intr-o frumoasa vesta reflectorizanta galben-portocalie si inarmata cu un semn mare “STOP” tinea de vorba vreo doi copii plictisiti si nu la fel de entuziasmati, asta poate si pentru ca pe partea ailalta era scoala unde nu pareau grabiti sa ajunga. Nimic spectaculos pina aici. Dar se face verde pentru pietoni! Moment in care doamna apuca copiii de mina (copiii avind undeva intre 10-12 ani daca nu mai mult..), arunca priviri disperate repetate cu ochii cit cepele in stinga si-n dreapta ca si cum s-ar pregati sa ia cu asalt circuitul de Formula 1 de la Indianapolis in plina cursa si purcede cu inima cit un purice la traversare. Cu o mina tiraste bietii copii, cu cealalta agitind isteric semnul STOP catre masinile oprite, ca o armata de badigarzi care imping o multime de oameni care stau cu spatele la vedeta… Si asta over and over again, cu aceeasi intensitate si pasiune, de m-a invadat un sentiment profund de invidie pentru femeia care si-a gasit asemenea vocatie plina de sens…
La atita agitatie am pus cafeaua jos si-am privit mai bine prin geamul aburit. Copiii nu pareau sa aiba fruntea ingusta ca lama de cutit si nici pe scoala nu scria “ajutatoare”. Mi-am dat o palma peste frunte si mi-am amintit: sunt in America! O da, acum face sens! Aici copiii sunt tratati ca niste mici retardati, la fel ca si cu minoritatile de culoare, ca nu cumva, doamne-fereste, sa dea vre un parinte in judecata statul, strada sau firma de semafoare pentru ca offspring-ul lor a mostenit vreo gena defecta si nu vede pe unde merge. Sau cade de pe trotuar. Direct in strada. Si ca totul sa fie perfect si parintii sa-si vada linistiti de shopping-ul pre-halloween, o masina de politie cu motorul pornit din care razbat patru ochi, trei gogosi si doua starbucks coffee (mici, salarii de bugetari!) vegheaza dupa colt pregatita sa intervina in caz ca vre un infractor periculos ar depasi viteza legala de 10 m/h din jurul oricarei scoli.
Bat asadar in lemn si imi reprim risul caci nu e nimic de ris in obiceiul american de a iti trata copilul ca pe ultimul timpit sperind in acelasi timp ca va iesi un al doilea Bill Gates. Ori Oprah. Ori Jena Jensen.

vineri, 10 august 2007

America, o gara.

America imi pare ca o gara. Sau ca o multime de gari. Oameni pleaca si vin mereu, mereu altii. Neobositi, alearga care-ncotro.. nici ei nu stiu pentru ce, daca-i intrebi. Dintr-un loc intr-altul, multi dintre americani se muta pina la 30 de ani mai des decit 90% dintre romani intr-o viata. De ce? Simplu: pentru ca au unde, loc cit vezi cu ochii! Sau pentru ca pot?!

Recunosc ca mi se pare un gind nebunesc ca, dupa ce m-am mutat la capatul celalalt al lumii, sa imi fac boccelutza si sa dau fuga sa cer buletin de Washington DC de exemplu, asa, pe perioada nelimitata. Asta pentru ca Marriott nu rimeaza cu marketing research decit acolo. Dar acolo eu doar pe domnul Bush il cunosc si el e asa de ocupat!! In plus, am senzatia ca in viitorul apropiat nu va mai fi de bon ton sa fii vazut cu dinsul.

In alta parte a americii nici nu-mi pun problema.. cel putin teoretic. E frumos in NY dar tare galagios si murdar. E cald si au palmieri in Florida insa toate palesc cind se dau uraganele la ele. California suna tentant dar am auzit ca e tare scumpa chiria. Si apoi unde m-as mai duce in concediu?? Pe linga asta, abia cunosc o mina de oameni in Chicago cu care pot sa impartasesc amintiri din copilarie fara sa ma priveasca ca si cum as avea doua capete.

Dar ma uit la colegii mei americanii care mai ieri si-au vindut casa din Tampa, Florida, de pe malul oceanului, la pachet cu barca cu pinze si masina, si s-au mutat in frumosul dar frigurosul Chicago pentru 2-3 mii de lei americani mai mult. Pina sa-si faca noua masina rodajul, au si gasit un alt job, asa ca vind tot din nou si se muta in Atlanta. Si tot asa. Pina sa-si faca prieteni intr-un loc, a si trecut anul si se face de-o promovare. Cred ca daca s-ar face o cercetare statistica s-ar descoperi ca acei putini americani “veritabili” se cunosc toti intre ei.. Au facut liceul impreuna. Sau au lucrat la aceeasi companie.

Asa s-a dezvoltat si un nou business. I se spune networking. Noi i-am spune pile si relatii. Cum ar veni “I know a guy who knows a guy..”. versus “unchiul lui sor-mea are pe cineva care e cuscra lu’ mama lu’ cine trebuie”.

Azi vorbeam cu un coleg, bun prieten cu un fost coleg, mutat peste noapte la concurenta. L-am intrebat ce mai face prietenul, iar el in gura mare “bine sanatos” si imi sopteste la ureche “cauti un alt job?”. Phui, piei Satana! Pai, ce-am facut, dau mere pe pere? Si pere de-astea nici n-au aia in Romania, de mai trebuie sa le explic ce lantz de moteluri sunt eu angajata la (ce ti-e si cu sintaxa asta americana!).

Oricum, in lipsa de prieteni si rude, networkingul devenit o arta si o stiinta, in acelasi timp. Pentru cei dezorientati care au gresit drumul spre “tara tuturor posibilitatilor” si-au nimerit in america am o veste buna si-una proasta. Vestea proasta e ca daca nu te invirti in cercul potrivit nu conteaza nici ca ai facut Cibernetica si nici ca ai fost olimpic la informatica intr-a treia. Vestea buna e ca secretul reusitei e simplu si format din trei parole: golf, kiss ass, overtime. Desi, daca detii o doza groasa de tupeu, nu-ti trebuie decit un singur talent: golf.

Asa ca in ultima vreme m-au batut doar vreo doua ginduri. Unul e sa invat HTML si fratii lui. E la moda. Nu se stie niciodata. Mai fac un blog, ceva. Nici o legatura cu discutia. Al doilea e sa invat bine, dar foarte bine sa joc golf. Sa joc golf gratios, ca o doamna. Oh, ce colectie de fustitze plisate scurte-scurte o sa-mi fac! Numai sa-mi tin naibii gura, ca parca ma vad dind cu crosele de pamint si injurind ca la noi in Salajean si stric relatiile cu toti domnii si doamnele elegante cu care ma dau de ceasul mortii sa networkinguiesc pentru 2-3 mii in plus pe an.

sâmbătă, 4 august 2007

Spik inglish, bre?


Pe un zid in Chicago downtown sta scris "Sunteti frumosi" in mai multe limbi..

De la o vreme incoace am sentimentul ca suntem din ce in ce mai putini acei care mai vorbesc romaneste de buna voie. In cazul meu cel putin, nu dintr-un sentiment de prea plin romanesc ci pentru ca mi-e mai comod. Ca nu pot sa fiu si inteligenta si corect gramaticala in acelasi timp, ca doar nu-s multi-tasking! Eu i-as invata romaneste pe americanii mei adunati gura-casca la fiecare injuratura frunzoasa care imi mijeste in coltul gurii la anumite momente ale zile, ca par interesati. Dar sunt comoda. Neah! Ce bine ar fi daca s-ar invata romana la scoala.. Tocmai am aflat ca in Chicago, in scoala generala, se invata urmatoarele limbi straine: spaniola, chineza sau poloneza. La alegere.. Explicatia cred ca pina si eu o intrezaresc. Spaniola mexicana e vitala daca vrei sa te intelegi cu cei care-ti asigura mersul lin prin viata, de la bona copiilor pina la omul care-ti spala masina, ala care-ti vinde piine sau iti taie iarba-n curte. Chineza trebuie invatata ca nu se mai poate: nu intelege nimeni o boaba din ce zic baietii aia, indiferent ce limba vorbesc! Iar poloneza.. ce sa mai zic, sunt mai multi polonezi in Chicago decit sunt in Varsovia. Mai mult decit atit, multi nu vorbesc engleza. Si anume deloc. Asa, de-ai naibii! Pentru ca pot.

Aici, la noi in America, 99% din romani folosesc ambele limbi in conversatie ceea ce face ca vechiul meu compilator romanesc impreuna cu cel nou american dar inca nerodat -cam la fel de bun ca Microsoft Vista- nu sunt compatibile intodeauna. Si in nici un caz nu sunt complementare. Asa, cite un cuvint ici-colo mai merge dar cind intr-o fraza se strecoara o alta limba latita pe o intreaga idee deja obosesc. Si din observatiile mele empirice, raportul dintre limba engleza versus romana folosita in conversatie e direct proportional cu timpul trecut de la emigrare. Huh? Sa zic in engleza mai bine?

Problema mea se intinde pe ambele maluri ale oceanului insa. Caci, chiar daca exersate mai ales prin insiruirea de expresii nerusinate, incercarile mele de a nu uita limba in care m-am nascut se simt neajutorate cind ma lovesc de vreo cunostinta-prieten-amic de acasa. Pentru ca in dorinta mea de a nu scapa vreun neologism din dictionarul specific romano-american care mi-ar putea atrage mistoul general observ ca, din nou, sunt so five minutes ago.. Oamenii mei vorbesc engleza, scriu engleza, respira engleza. Urmeaza traducerea/subtitrarea filmelor romanesti, asa, sa inteleaga tot omul, nu?

Ei, si atunci ma gindesc eu.. cu atitudinea asta a romanului sa invete el si sa arate ce frumos vorbim noi limbi straine, n-o sa ridicam niciodata limba romana pe cele mai inalte culmi ale respectului si cunoasterii. Nu stiu despre voi dar eu cind ii aud pe americanii mei clipind des din gene si, cu un zimbet larg, intrebindu-ma senil: “dar voi ce limba vorbiti in Romania?” simt cum mi se usuca inima mea mica de romana trecuta prin salamuri cu soia si creveti vietnamezi. Dupa care urmeaza invariabil intrebarea: “dar tu si colega ta bulgaroaica de ce vorbiti engleza intre voi, de ce nu vorbiti limba voastra?”.. Limba fiarelor, roaaaar!!

Toata aceasta introducere are un singur scop. Pentru ca am un plan.. Bre, nu va lasati pacaliti de astia de va aduc inapoi margelele de sticla pe care le-ati dat acu’ 400 de ani! In SUA nu exista nici o lege care sa stipuleze vreo limba oficiala, cu alte cuvinte nu exista nici o limba oficiala. Este momentul sa ne spunem cuvintul, si anume: “da-te ba mai incolo, minca-ti-as, sa incapa si mandea acolosea in primul rind!”.. In limba romana, desigur. Nu trebuie sa fim multi, ne trebuie doar tupeu, mult tupeu.

Speaking of which, oare cum s-o traduce “minca-ti-as” in engleza?..

sâmbătă, 21 iulie 2007

O ALTA AMERICA

Ce-mi place la americani sunt seriozitatea si respectul cu care trateaza sarbatorile: zece zile de mega-reduceri inainte si trei libere dupa. Drept pentru care Ziua Nationala de 4 iulie, fiind cea mai importanta, e si cea ma sarbatorita. Un fel de 1 Mai muncitoresc. Orice activitate inceteaza pe tot teritoriul american pentru citeva zile in care cerul senin, pe care filfiie mindre milioane de steaguri si steguletze, se umbreste de la fumul gros de barbecue venit din toate partile, din Hawaii pina in Alaska.

Asadar, cum se apropie ziua cu pricina, incepe migratia popoarelor de la nord la sud si de la est la vest. Cu catel cu purcel si neaparat cu crosele de golf, toti isi incarca maieurile de plaja si copiii in ce au mai la indemina (avion, masina, barca cu motor) si cauta o poiana umbrita unde sa puna de-un gratar. Cu cit mai departe de casa cu atit mai bine. In Maui e o vreme perfecta de gratar!

Desi Partidul si Statul vegheaza vigilenti la timpul liber al clasei muncitoare, ei bine, 4 iulie a cazut anul asta intr-o miercuri. Asadar, s-a luat o saptamina de vacanta. Ca luni si marti abia faci ochi dupa uichend, miercuri e liber de la Stat, joi si vineri trebuie sa stam un pic la reveneala. Sau invers.

Asa facute socotelile, am strins citiva oameni de nadejde, am scos harta si am cautat un loc de pus gratarul. Am gasit unul liber linga granita cu Canada, drum de ziua pina-n seara, undeva unde nu se auzise de telefonie mobila.

Zis si facut! Am incarcat masina cu fripturi, rosii, castraveti, beri si coniac, plus scaunele pliante si un bax de spray de tintari, am indesat costumele de baie prin buzunare, am ornat masinile cu biciclete si am purces la drum.

Dupa ce am trecut granitza in statul vecin, Wisconsin, departindu-ne de Chicago, drumul s-a aerisit, masinile s-au rarit, aerul s-a curatat si cerul s-a limpezit. Doar cite o ferma din loc in loc. Am mers citeva sute de mile pe sosele aproape perfecte, prin padure, cu Parazitii la maxim “daca-as fi pentru-o zi presedinteeee...”, incercind sa nu ne pierdem intre noi si dupa ce nu mai avea semnale la telefoane. Doamne, oare cum faceam inainte, cind nu se inventasera celularele?? Cum am trait fara Internet? Cum ne-am orientat in teritoriu inainte de google maps???

Brusc, am facut dreapta pe un drumeag si am oprit la o margine de lac. Citeva baraci ce tineau loc de cabane. Citiva pierduti de-acasa. Si multi nuferi!

Am descarcat masinile -care au rasuflat usurate-, am desfacut berile si-am lenevit 5 zile pe marginea pontonului. Sau in piscina din padure. Sau in barca, pe lac. Sau in jacuzzi-ul de linga piscina din padure. Ei bine, da! Asa ne-am gindit si noi initial, pufnind dispretuitor: in mijlocul naturii unde noi facem foc de lemne (carbunii au fost exmatriculati pe aceasta perioada) si ne lasam mincati pina la os de o specie de tintari foarte rezistenti la alcool.. ce cauta jacuzzi-ul asta aici?? Dar bolborosea asa ispititor incit am lasat filozofiile la o parte si ne-am aruncat cu totii inauntru. Dupa o ora de pedalat cu bicicletele prin padure cred ca asta ne-a salvat de o febra musculara serioasa. Numai un coniac mai lipsea, dar nu s-a lasat nimeni pacalit sa iasa sa-l aduca.. Si din pacate, astia room service n-aveau.

Apoi am pus stapinire pe piscina si nu i-am mai dat drumul pina am plecat. Am speriat citiva copii si am aruncat cu mingea in niste doamne grase care se aventurasera inconstiente pe teritoriu. Cert e ca, stind eu cocotata pe tobogan intr-o zi, am tras concluzia ca toate piscinele lui Marriott nu fac doi bani gauriti pe linga asta, asa usor scorojita pe alocuri. Mai ales ca piscina isi avea rostul ei in peisaj, razbunare ca nu puteam face baie in lac. Foarte frumos lacul, apa nu mai mare de 2 metri si asta doar pe alocuri. Banui inca doi metri de mil dedesubt. Dar! Populat de niste testoase ninja carnivore. Poate exagerez, dar oricum, am fost avertizati sa nu intram la scalda ca speriem testoasele care cu ciocul lor ascutit ne sfisie-n bucati. Eh, cert e ca nici macar Soso n-a avut tupeul sa incerce. Drept pentru care ne-am multumit sa rascolim lacul in lung si-n lat cu barca. Caci cabana inchiriata vine cu ponton care vine cu barca. Full service, cum ar zice cineva care lucreaza la Marriott. Speaking of which, cabana, altfel darapanata pe alocuri, era utilata cu tot ce-i trebuie omului sa traiasca, mai putin un mesticau de mamaliga pe care, prevazatoare, il aveam eu. Si apropo, mamaliga merge bine cu coniac! Mai ales dupa bere..

Morala? Ce-mi place la americani, in afara de zilele libere, e ca atunci cind pleci in vacanta, planificata sau nu, nu trebuie sa-ti fagi bagajele. Obligatorii nu sunt decit ID-ul si credit cardurile. Restul se cumpara pe drum. Drum bun si vint la pupa sa fie...

vineri, 4 mai 2007

M-AM FACUT AMERICANCA

M-am facut americanca. Cred. Ori tind spre asta, asa asimptotic, gen n-o ajung niciodata acolo dar ma apropiu (cum ar fi spus profa de algebra din facultate).

Zic asta in urma unei ample introspectii, parte a unui studiu longitudinal cum ar zice americanii mei marketarii care sunt destepti ca sunt indieni, cum ar fi proful de unelte si scule de marketing (asa se traduce cursul!).

Inca mai tin legatura cu unii din prietenii din Romania, aia care isi mai aduc aminte de mine si mai raspund cind cind in cind pe la emailurile mele usor disperate. In conversatiile noastre trans-oceanice constat ca am inceput sa arunc din ce in ce mai multe cuvinte americane (not english, dude, american!). Asumez ca inca sunt simpatica amestecind limbile si provaiduesc buna dispozitie in jur. Pina o sa uit sa acordez apropriat subiectul cu predicatul. Eventual n-o sa mai nimeresc nici terminatiile corecte ale limbii romane la verbele americane.

Dar ce ma incurca mai tare e ca mi se pare ca prietenele mele romanesti devin pe zi ce trece din ce in ce mai intelectuale. Ceea ce de fapt ma duce cu gindul la faptul ca poate de fapt eu ma micsorez in sistemul de referinta dat. Adeca .. nu prea mai ascult muzica, parca nu mai citesc ca in vremurile de trista amintire, nu ma mai uit la filme decit intimplator, nu sunt afiliata la nici un cenaclu literar-artistic iar discutiile noastre devin usor prea filozofice si uneori ma plictisesc. Ba chiar recunosc sportiv ca am si dansat la concertul 3SE.

In schimb m-am imbolnavit de carierism. Am inceput prin a invata sa ma misc ca o pisica pe masa cu pahare printre platitudini si conversatii de salon. Asta am constatat-o brusc intr-o dimineata de luni cind am fost sunata sa mi se ofere o pozitie mai buna in companie pe care am acceptat-o spunind, citez: “Thank you, I really appreciate and I look forward to working with you!” N-a durut, a fost firesc si aproape sincer. Nu mi s-a facut rau, nu mi s-au varsat principiile pe jos si nu mi-a cazut nici nasul. Nu s-a intimplat nimc, viata si-a urmat cursul firesc. Hmm!.. Cind as putut sa zic exact ce gindeam si anume: “mersi draga, inteleg ca n-ati gasit unul mai prost dar mai ascultator, cu gura si cu pretentii mai mici.. oricum mersi, abia astept sa va scot din sarite si pe voi!”

Am inchis telefonul si primul gind a fost: avea dreptate Cristina, trebuie sa invat sa joc golf, alfel n-am nici o sansa sa fac cariera in tara asta. Apoi am facut un mic calcul pe hirtie avantaje-dezavantaje si cit imi iese pe cecul de la sfirsitul saptaminii si mi-am continuat de completat Resume-ul. Am mai indesat in virf o noua functie insa. A trebuit sa inventez un job description ca deocamdata nu am nici un habar cu ce-o sa-mi justific salariul, eu vroiam doar sa o enervez pe sefa mea cind am aplicat, nu m-am asteptat sa si cada in cursa micutzii.

Asadar, deocamdata m-am facut un fel de contabil. V-am zis, habar n-am ce pozitie tocmai am acceptat dar fiind in accounting presupun ca are ceva legatura cu contabilitatea.

Am stat si am analizat aceasta chestiune ca un analyst ce voi fi si am senzatia ca totul decurge de la bani. Inainte tratam depresia prin terapie de shopping. Dar ce ma fac cu depresia post-shopping?! Caci numai gindul ca scot cu minutza tremurinda din micutzul meu buzunaras fluturator niste zeci de mii de dolari pe scoala asta ma motiveaza pina peste poate si ma imbolnaveste de carierism pina in capatul celui mai din fund rind de neuroni. Americanul din mine spune ca e o investitie. Romanul ramas e mihnit. Ce Mertzan si-ar fi luat cu banii astia...

Drept pentru care pun si fundul capului si occipitalul care-l sprijina la treaba sa fiu o studenta de A pe linie, sa ma bage si pe mine cineva in seama ca aici n-am reusit sa impresionez pe nimeni cind le-am zis ca am terminat Cibernetica in ASE.

Si-mi amintesc de Braila, colegul de facultate, care prin anul 3 spunea ca daca pina si Dona trece la Microeconomie facultatea aia e de rahat.

Nu-mi pare rau decit de-un singur lucru: daca stiam ca ma primesc la scoala asta (altfel cotata in primele 10 din America), incercam si la Harvard. Numai de-a naibii, sa-i fac si pe aia de rusine, potrivit teoriei de la Braila!

4 mai 2007

miercuri, 25 aprilie 2007

A FOST PRIMAVARA

Ieri, asa cam dupa prinz, pe la 1 si ceva si pina pe la 3 a fost primavara. Apoi pina spre seara a venit vara. Daca nu ieseam la lunch pierdeam si primavara asta..

Nu ca nu mai am subiect de conversatie dar e un lucru care ma uimeste in fiecare dimineata: vremea in Chicago!

Alaltaieri erau -3 grade si fulguia usor. Ieri au fost 15, cu nori. Azi sunt 27, soarele arde pe cerul perfect curat albastru si nu mai stiu cum sa dau mai repede jos toate pulovarele de pe mine. Dar nu ma las pacalita caci imi amintesc cum, in urma cu trei ani, cam pe vremea asta, am traumatizat cele 30 de mii de maieuri cu care am venit din Romania si la care m-am uitat saptmaini in sir intrebindu-ma daca o sa-mi fie de vreun (a se citi vre un!) folos vreodata.

Chicagoienii au o vorba: “If you don’t like the weather in Chicago just wait a minute!” Ezac!

Iar axioma nu e valabila doar pentru primavara sau toamna. Oricum ele saracele au o vaga semnificatie, mai mult simbolica, ca daca dormi mai mult intr-o dimineata poti sa le ratezi. Dar orice se intimpla cind se intimpla se intimpla brusc. Brusc asa cam cum face stinga de pe banda din dreapta o femeie la volan. Am ajuns ca atunci cind plec de-acasa imi arunc pe bancheta din spate umbrela, costumul de baie, manusile, o pereche de cizme, un fular, sandalele, un maieu, o geaca si neaparat sezlongul de plaja (asta nu stiu de ce-l car cu mine!). Intr-o vreme aveam in masina si o paturica, in caz ca Doamne-fereste ramin cu masina-n pana sa nu mor degerata pina vin baietii cu masina de tractare sa ma ridice. Ceea ce nu mi s-a intimplat. Inca.

Therefore (cum am invatat eu la scoala), fiecare zi e o surpriza, ca un ou kinder. Apropo de kinder, si daca nu as simti frig sau caldura as putea aprecia vremea dupa urletele si chirailelile copiilor bulgari, mexicani si de alte nationalitati in fata blocului, cu tabara chiar sub fereastra mea. Cu cit mai cald cu atit mai galagiosi.

Dar revin, fiecare zi e o surpriza.. Drept pentru care in fiecare dimineata, privind magnoliul (cum ce-i aia, pomul care face magnolii!!) din curtea institutiei ma intreb daca aici in America de nord-vest pomii o sa se mai ocupe mult de facut flori sau or sa faca direct fructe, asa, ca sa nu mai piarda vremea cu prostii pentru instabili emotional. Si ma mai gindesc ca ce bine ca nu mi-am luat masina aia decapotabila la care visam, ca as risca sa-mi ninga in ea intr-o clipa de neatentie, cit intru sa-mi cumpar o guma si ratez toamna.

Oricum, pina termin de scris povestirea ma tem ca iar vine iarna asa ca ma duc sa ma culc ca probabil miine dimineata trebuie sa ma trezesc devreme sa razuiesc flori de gheata de pe parbriz. Si, in plus, am un feeling ca trebuie sa-mi mut din nou echipamentul de iarna in portbagaj.

25 apr 2007

joi, 1 februarie 2007

DOREL DE LA MIAMI

Sa fi fost vreo 5 grade cu minus in micutul Chicago, cind noi, pasarile calatoare, am pus toate maieurile in doua valijoare si am zburat spre tarile calde.

Asta asa in trei vorbe. Povestea povestii e mult mai lunga si mai dureroasa si incepe intr-un mijloc de octombrie, cam pe cind ploile se racesc brusc si vintul se inteteste la fereastra noastra de chicagoieni bucuresteni ce suntem. Cam tot pe-atunci incepe sezonul de reduceri cu pina la 100% la Marriott. Nu va bucurati, e doar pentru micutzii negri, adulatori de domnul marriott jr. caci celuilalt e suficient sa-i depunem niste coroane din cind in cind. Oricum, asa cam pe cind toti se aduna pe la casele lor cu beculetze, Marriott isi trimite angajatii in vacanta. Oriunde in lume, cite una sa ajunga pina-n spate. Anul asta, fiind mult mai desteapta si mai inteleapta, m-am asezat la coada dinainte de a se deschide la ghiseu, m-am pus pe scaunel si mi-am zis: nu conteaza ce se da la coada asta, vreau si eu!

Eh, si cum sedeam eu cu sacosa intre picioare si cu ziarul sub fund, am purces la planuit. In Canada am fost. Nu mai mergem. Iarna. In Europa urla ala micu, soferul de limuzina ca e scump. Mai aproape si daca se poate mai cald, sa nu racim. Florida! Ura!

Asa ca am scos harta de sub fund, am netezit-o usor pe genunchi si am marit-o pe satelit (google maps) pina am vazut si casele si masinile din parcari. Am cutreierat toata coasta de est a Floridei pina am gasit si Miami si imprejurimile pina la ultima insula unde se termina tara asta, Unde am pus un X mare, de tipar, si mi-am zis: aici vreau! Ei bine, dupa lupte si dat din coate la coada de amploaiatzi am infrint. Eh, am zis, mi-a dat tacimuri, da’ e bune si-astea, tine de foame si daca nu, macar de cald.
Cantonament sustinut sa nu ne lesinam. Ca tiganii, doua zile aici, doua zile colo. Caci conform programului, nu poti sta mai mult de doua nopti la fiecare hotel. Asa ca am crosetat 8 zile din petice de mari resorturi cu leftovers de pe linga aeroporturi si pina sa fie Soso de acord cu vacanta am si luat biletele de avion. Nu de alta dar deja ii mijise ideea de a incaleca pe-un iepure-schiop si de a conduce (eu, probabil!) asa, cam cit de-aici pina colea, vreo 2000 de km. O nimica toata ar dura drumul, cam cit vacanta mea.

Acestea fiind rezolvate, am rasuflat usurata, caci la auzul cuvintelor magice “mergem la mare” micutzul a si inceput sa faca ce stie el mai bine -sa tropaie- si si-a scos valizele linga usa.

Zile au trecut ca ani si numai privitul maieurilor scoase la aerisit m-a tinut in viata.

Pina intr-o zi senina si geroasa de iarna. Am pus geaca groasa peste tricouri, ne-am aruncat boccelele si traistele in avion si am plecat, fara regrete.

In Miami, un preinfarct si primul soc: ne-au ajuns toate valizele si pe deasupra e zapuseala, cald, dom’le, de necrezut! Ne-am indesat pe sest gecile devenite penibile in posete, am sarit intr-un taxi si am spus “La Dorel, baiete”! Si asa i-a ramas numele. Baiatul nu stiu daca a inteles exact vorbele, caci initial am crezut ca am gresit locul de prea mult frumos ce erea el. Eu ca eu ca nu ma uitam decit dupa palmieri (nu mi-am revenit nici dupa doua zile) dar Soso, circotasul circotasilor si pricinosul pricinosilor, a fost rapus de uimire si incintare. Daca raiul exista el a fost cumparat de seful meu si se cheama Doral Marriott Resort & Spa. Minunea se intinde cit vezi ochii unui vultur tinar, cu gradini in care cresc copaci si ierburi nemaivazute, cu alei dichisite, un teren de golf cit Balta Alba, unde vine Tiger Woods sa se joace cind mai vrea sa mai cistige un campionat, cu terase, piscine, caderi de apa si alte minunatii.

Si la front desk o romanca. Evident!

In prima seara, stind cu Soso pe terasa camerei noastre, sorbind o bere filozofam cu voce tare: ba, astia aici au de toate, dar n-au veverite. Am ris! Auzi tu, veverite in palmieri!

A doua zi, Soso in pragul unei crize de isterie pe terasa afara, urla dupa mine. Eu, in chiloti si-n prosop, ies. El imi arata o veveritza catarata intr-un palmier. Si ma gindesc… unde au ajuns astia cu customer service-ul, nici nu apuci sa-ti doresti ceva ca ti se indeplineste!

Primele doua zile nu ne-am miscat de pe buzele piscinelor desi ne aflam practic la o aruncatura de batz de Miami Beach. Cu greu am reusit sa ne smulgem din acel rai artificial..

…am plecat la drum, nu inainte de a imprumuta o masina de la un rental car. Unde fata de la ghiseu ne-a bagat in sperieti cit de prosti soferi sunt Floridonezii (?!) si ce masina frumoasa primim. Si aproape pocnind de incintare ne-a aratat un PT Cruiser. Eu am vrut sa fac cale intoarsa. Dar n-am avut pe unde, asa ca am zimbit frumos, am zis multumesc, m-am suit in ea si am pornit catre Miami Beach.

Eh… Miami! Un oras aproape la fel de frumos ca Chicago doar ca oamenii umbla in pantaloni scurti in mijlocul lui ianuarie, au case albe pe malul oceanului, masini decapotabile in fata casei si barci cu pinze in spate. Ah, si zgiriie-norii sunt pitici, mai mici decit palmierii aproape, probabil se feresc de huricane. Si cu siguranta (nu m-am uitat cu atentie) au ca toate casele de prin preajma oceanului niste obloane zdravene care se trag cu zgomot in caz ca. De altfel, in zilele urmatoare, intr-o plimbare-maraton de la un capat al celuilalt al coastei de est, am observat muscaturi inca vii de valuri gingase infipte in gardurile nu suficient de inalte ale hotelurilor de la plaja.

Am traversat un pic oceanul pe Venetian Causeway pina in Miami Beach si am coborit spre South Beach pe strazile perpendiculare, tipic americane, cu nume de numere (americanii fac lucruri simple sa le inteleaga orice timpit) pina la am ajuns pe Ocean Drive. Cind am avut clar senzatia ca suntem pe faleza la Mamaia.. peste citiva ani. Cu palmieri mai desi si mai sanatosi. Am legat de-un meter in care am bagat un kil de fise frumosul PT de culoarea untului uitat la caldura si ne-am pus pe stat la prajit la soarele de ianuarie. Oceanul? Ca lacul Michigan. Sau ca Marea Neagra. Atita doar ca americanii au evident altfel de scoici pe plaja. Care se chema corali. Am gasit si un peste-arici mort saracul pe care l-am ingropat. Sa nu calce vreun om pe el si sa-l dea in judecata pentru ca sta asa mort si iresponsabil de periculos in drum.

Ocean Drive e o strada ca toate strazile, cu ocean, palmieri si plaja pe-o parte iar pe cealalta restaurante inghesuite unele linga altele, o usoara atmosfera de Istambul, doar ca fetele se cheama hostesse si poarta costume de baie mici-mici peste care au aruncat o plasa mulata, costumatie de Anda Adam, care te trag de mineca, iti recita meniul din mers si te invita la happy hours. Nu scump, nu ieftin. Intr-una din zile am ales sa traversam totusi pe continent si sa vedem downtown-ul Miami-ului. Dar decit ca am ales ora 5 PM. Spre deosebire de Chicago unde viata incepe dupa ce se termina orele de lucru si lumea se relaxeaza printr-o intensiva terapie de shopping, aici la 5 se trag obloanele si toti se muta pe insula. Caci literalmente ni s-au tras obloanele in nas. Ca in filme, umblam pe strazi pustii, cu magazine incuiate cu sapte lacate ruginite, cu hirtii zburind in rotocoale, luate de vint, tipenie de om..

Satisfacuti momentan dupa doua zile de Miami, am incarcat boccelele in asa-zisa masina, si cu lacrimi in ochi ne-am despartit de Dorel.. sau ma rog, Doral. Am luat prima strada a Americii, Route 1, si ne-am decis sa ne oprim acolo unde se termina. Eh, nu am facut asta chiar din prima zi. Dupa 60 de mile, cind strada se ingusteaza si oceanul devine pe ambele parti, ne-am oprit chiar la intrarea in Cheile Floridei. Florida Keys e lantul de insule care compun partea cea mai sudica a continentului american si care se termina in Key West, cea mai mindra si mai turistica intre ele. Noi am facut un pit stop in Key Largo sa verificam un Marriott trintit de un om de bine in mijlocul drumului, cu fata la strada si cu fundul in ocean. Plini se voie buna si soare in ochi, urmatoarea dimineata ne-am incarcat cu tutun si rabdare si am parcurs cele 100 de mile care ne desparteau de finalul drumului. O suta de mile in care vezi aproape exclusiv urmatoarele: ocean in dreapta, ocean in stinga, in fata si-n spate sosea. Am traversat multe insule, multe nu mai mari decit curtea scolii… nu stiu cite pina am ajuns intr-un oras inghesuit pe-o insula mare cit o cheie de 10: Key West. Total neobisnuit pentru America acest paradis al homosexualilor (asa se zice, m-am prefacut ca-l pazesc bine pe Soso, nu l-a furat nimeni!), cu stradute inguste, casute mici, colorate si ingrijite, un centru comercial (a se citi circiumi cit cuprinde ochiul meu cunoscator de frumos imbuteliat la jumate), bun gust si oleaca de istorie. Si ca sa para real, din loc in loc indicatoare catre adaposturi de huricane. Am baut bere, am mincat inghetata, am pozat pelicani, am vazut apusul in cel mai sudic punct american, am gasit si masina si ne-am intors pe-acelasi drum, doar ca pe intuneric la Key Largo. Cind am iesit din partea insulara a continentului a doua zi, eram satula de ocean si apa si sosea la buza marii. Drept pentru ca ne-am asezat tabara linga aeroport, unde erau celelalte doua hoteluri carora le-am facut onoarea pentru restul zilelor. Nu am incetat sa privesc uimita palmierii vii de pe marginea drumului si un cactus batrin, cam la marimea mea de inalt, sprijinit trist de-un gard. La Los Angeles ningea, la Chicago inghetase totul de dorul nostru, aeroportul din Denver era din nou sub nameti. Iar in Miami cer senin, batea briza usor, cit sa iti ia eventuala greata a celor aproximativ 25-27 de grade Celsius. O frozen margarita sau o pina colada? O cafea dimineata pe marginea piscinei. O plaja, un Miami pe care l-am batut cu piciorul pina a cazut jos Tropaila si aproape a zis: eu de-aici nu ma mai misc, nu ma intereseaza!

E frumos Miami. Am zis sa ne luam o casa acolo dar e cam scumpe, nu-mi ajunge salariul ca mai am niste rate la laptop. Mama, mai trimite niste bani de pe pamintul ala de la Popesti-Leordeni, sa luam un petec aici cit sa punem o rulota si sa intindem un prosop pe vara, iarna sau pe weekend. Vindem masina si luam o barca ...cu visle ca nu cred ca scoatem pe micutza cit sa aiba barca si pinze. A ochit Soso o insulita pustie pe drumul catre Key West. El zice s-o luam, facem o Vama noua. Eu zic ca e prea la strada…

Si apoi doi bucuresteni acolo strica arhitectura zonei!

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK
View Dona Eliescu's profile on LinkedIn