HO-HO-HOOO!!!

Meeeery Chriiiistmas si un an nou fericit!!.. Asa, ca sa impacam si capra si varza!

Anul asta Mos Craciun nu ne-a mai adus, ca in alti ani, asa.. lucrusoare, chestii, socoteli. Anul asta Mos Craciun ne-a adus un nou sofer de limuzina: Soso! Caci intr-o frumoasa zi cu mult soare si cu extrem de multi dinti, prin contributia pretioasa a lui Dani, frate de Cristina, o noua limuzina a poposit in parcul de masini al cartierului nostru. Masina necesitind un sofer care s-o ajute la deplasarea prin comunele din jur precum si la amortizarea investitiei si poate ceva in plus, nu a dorit pe altcineva decit pe Soso. Asa ca Soso si-a luat la revedere de la Fancy Chicken, cu corul de bocitoare aferent, caci fanclubul a executat un program artistic cu uimire, tristete, batiste lacrimate si nelipsitul “oricind vrei sa te intorci usa ti-e deschisa”! Plin de tristete dar increzator in viitor, Soso si-a luat bocceluta la spinare si s-a suit in limuzina.

Reamintesc celor cu memoria scurta ca desi Soso si-a luat carnet pentru prima oara in viata lui acum citeva luni, nu mai mult de 5, soferul din el a crescut ca Fat-Frumos intr-o zi cit altii in zece!..

Ei, ziceam eu ca noi muncim? In ultimele doua saptamini de cind s-a suit in limuzina, Soso a acumulat mai multe mile decit eu in ultimii 10 ani precum si un program de 3 ore somn si restul pina la 24 munca. Cam asa si eu dar invers, caci beneficieaz de o semi-vacanta gratuita (adica neplatita) datorata miscarii catre locuri insorite si mai atragatoare a musafirilor care sarbatoresc ce se sarbatoreste de obicei in aceasta perioada a anului. Iar aici Craciunul incepe undeva dupa Thanksgiving (ultima joi din noiembrie)! De altfel, sarbatorile incep ceva mai devreme, de Halloween.. Cine zicea ca Americanii sunt oameni seriosi care muncesc mult si sarbatoresc putin??! De altfel imbina munca cu distractia caci dupa ce se da jos decorul cu helouin monteaza decorul cu Thanksgiving, care apoi se da jos si se inlocuieste cu cel de Craciun. Ma intreb unde tin astia in casa un an intreg toata recuzita?! Fiecare casa se orneaza cu beculete, fiecare curte se umple de animale luminoase (Mosi Craciuni, reni, oameni de zapada, Isusi in iesle cu intreaga reconstituire a nasterii etc.).. asa, frumos, cum vedeam pe vremuri in reclamele la Coca-Cola de sarbatori. Si e intr-adevar frumos caci aici in Rosemont, copacii nu fac fructe si nici trandafiri ci beculete care se coc numai bine cam acum, pe vremea asta. Deci, o feerie! O feerie care nu iese insa in poze!

Toate aceste recuzite fac parte din teatrul numit sarbatoarea Craciunului, care se serbeaza cu aceeasi religiozitate ca orice alta sarbatoare, ca Valentine’s Day ori Halloween. De altfel, teatrul e una din distractiile preferate ale Americanilor (dupa shopping) si se aplica oriunde te duci, de la locul de munca pina la politica (vezi povestile anterioare).

Ei, si de Craciunul asta am reusit si noi sa ne strecuram cu greu printre hoardele Americane de shoppingari de sarbatori si sa bifam evenimentul. Asa printre picaturi ca doar am venit in America sa muncim nu sa ne distram. E drept ca unii dintre noi au venit doar pentru partea cea mai grea, shoppingul, cum e Cristina.

Ma rog, ridem, glumim dar nu parasim incinta! Drept pentru care am dat sfoara-n tara prin multimea formata din prieteni ca intr-o frumoasa seara de decembre aleasa la intimplare, sa zicem 24, se da sarmale gratis la cine vine cu bere sau alte licori aromate si care tin de sete uneori. Intrucit in ziua respectiva, fiind una normala de vineri, majoritatea lucra am tinut legatura prin telefoane, biroul de coordonare a crizei fiind instituit ad-hoc la Marriott. Totul a decurs normal, de la sarmalele reusite nu se stie cum (nici nu stiam ca polonezii fac sarmale, caci de la ei am luat foi de varza murata!!) pina la bradul ornat pina la refuz de specialistii casei in design interior, ramura “christmas tree”. Si ca serbarea sa fie Craciun, Mircea a scos din celebra sa pivnita o minune de palinca pe care o asteptam de cind am pasit pe pamint American si pentru care mi-as fi dat o jumatate din viata, tenisii rosii, cele 13 perechi de blugi si o cratita de sarmale. La numaratoarea initiala toate bune si la locul lor, mai putin Soso, plecat cu sorcova (cam devreme) intr-o cursa, probabil prin Canada.. Intr-un final dramatic, Soso i-a urat dispecerului sarbatori fericite, ceva care incepea cu “eu imi bag picioarele..”, si-a pus costumul de reiat si-a intregit adunarea.

Asa, scurt, cadourile si-au facut datoria, probabil deja uitate intr-un colt pe etajera fiecaruia (eu m-am straduit, sa stiti!) si ne-am ocupat cu insistenta de berile, vinurile si mai ales de palinca pretioasa. Dupa degustari repetate, Braila, dezamagit de faptul ca nu e nimeni capabil de o colinda mai buna decit “nu-mi raspunzi la esemeees, eu iti scriu atit de deees” s-a dus la culcare. Se pare insa ca treaba l-a marcat puternic caci dupa nici trei zile si trei nopti de nesomn si un drum peste sapte dealuri si sapte vai pina la New Jersey si inapoi a revenit pe scena unei noi petreceri cu un “Plugusor” care mie personal mi-a adus o lacrima in coltul ochiului amintindu-mi in aceste zile sfinte de sarbatori de trista soarta a ciobanasului mioritic. Ceea ce nu-i dorim si lui Soso aka Troian, care in prima zi de limuzina aproape a darimat cabina taxatoarei din parcarea de limo de la aeroport, intrind astfel in istoria breslei. Intimplarea din fericire, nu taxatoarea!

Cu acordul explicit al autorului anonim Braila mi-am permis sa-l reproduc in totalitate pe “Plugusor”, corectind doar greselile de ortografie.

“Aho, aho, soferi vestiti

Si-n Chicago renumiti

Mai calcati un pic pe frine

Pentru anul care vine!

Ia, pe frine mai calcati

Si nu mai accelerati

Si cuvintul mi-ascultati..

S-a sculat mai an badica Troian

S-a-ncalecat pe stretch delicat

Pe-un stretch lung si lat

Cu jenti nichelate,

Geamuri afumate,

Suspensii elegante

Si motor in sapte.

Un cilindru nu lucra

Ca soferul plictisea

Cu povesti de limuzina

Similare, de duzina.

Cum Troian se legana

Si-o tigara el fuma

Avionu-l astepta

Si cu foc el povestea..

Iara statia suna

Pe Troian mi-l speria

Tigara-n sus ii zbura

Drept in stretch el imi sarea

Pe boier ca mi-l lua

Si-n Highland Park se oprea

Si din prima se parca.

Si apoi ce crezi ca facea?

El motoru-l asculta,

Un cilindru nu lucra,

Aburii din el iesea,

Transpiratia-i curgea.

Si ce credeti ca facea?

El pe telefon sarea,

La garaj el ca suna,

Coilul ca mi-l schimba,

Cilindru ca mi-l pornea,

Stretch-ul ca mi-l repara

Si la lucru se-ntorcea

Si de vrea si de nu vrea

Ca “lamiia” mi-l iubea

Si de sarbatori lucra

Si nici noaptea nu dormea.

Sofer number one era!

Ziua toata el lucra

Si bagaje el cara

Pe boieri cind mi-i privea

Cu privirea mi-i vrajea

Si cu vorba-i indulcea,

Tip-uri mari ca aduna

De la cei de la palat,

De la cei de la conac,

De la cei din Highland Park.

Iar acum pe inserat

Noi mergem la colindat

Troian zace-ntins pe pat

Sforaie de zici ca-i beat.

S-au strins toti limuzinistii

Si truck-istii si IT-istii

Sa le spuna-un brailean

Laude despre Troian

Si urari de noul an

Pentru anul care vine

La Dearbrook la limuzine

Sa faceti cursele toate

Ca Troian, “de calitate”

De urat am mai ura

Dar ni-i frica ca ni-ti da

Vre-un stretch sau chiar vre-un Sedan

S-o ride de noi Troian

Ca el va fi veteran

Number One pe Noul An!

Concluzia: daca anul asta nu v-ati intilnit cu Mos Craciun una din doua: ori nu s-a trezit Soso sa ajunga la pick-up sa-l ia de la aeroport ori a dat peste el si nici nu si-a dat seama! Ori.. ar mai fi o explicatie.. cred ca l-a oprit Soso pe drum sa-i povesteasca vreo intimplare dintr-o cursa! Daca-i asa mai ajunge la anul si la multi ani!!!

29 dec. 2004

Fancy Chicken Soso

Am tot asteptat povesti picante despre noul loc de munca al lui Soso. Dar in afara de doua bataturi si un shortz verde, nu am observat nimic mult prea spectaculos.

Soso, dupa munca de peste o luna in constructii, a fost atit de obosit incit si-a mai luat o luna de relache. Pina intr-o zi cind, la apelurile mele disperate, cu focuri de arma si drapele fluturinde, si-a luat din nou bagajul de cunostinte la spinare, si s-a dus sa-si exerseze bunele maniere dobindite cu multi ani in urma de la bona frantuzoaica la Fancy Farm Chicken, cea mai indepartata circiuma-restaurant de pe harta Illinoiului. Uneori, cind e traficul mai abitir pe highway, ma simt razbunata pentru anii in care s-a ris de mine ca stateam la porumb si mincam doua piini de la Salajean pina in Bucuresti.

Deci, sub aripa ocrotitoare a lui Mitza – baiat al lui Relu- si-a facut Soso aparitia intr-o frumoasa zi de inceput de toamna la locul faptei. Imbracat frumos, elegant, cum il stiti, din cap pina-n picioare mirosind a Aqua di Gio si a Axe verde. Evident reactia generala a fost: auoleu, minca-ti-as, alt roman cu figuri in cap la noi in sat! Evident, in engleza!

Mi-am facut probleme degeaba cit priveste sarmul personal al lui Soso (ce o clipa mi se paruse ca a apus sau macar ca nu se aplica in tara asta unde toti considera ca eu sunt frumoasa dar cam slabutza!) caci intr-un loc aproape exclusiv populat de femei Soso e ca pestele in apa. In cel mai scurt timp a reusit nu numai sa faca cele mai mari bacsisuri dintre toti dar poseda si cel mai mare fan club condus, desigur, de managera restaurantului. Si uite asa, dragii mosului, in curind am senzatia ca Soso se va duce la serviciu ca pe vremuri, cind se trezeste, va face exact ce-i trece lui prin cap si va explica tuturor cum merg lucrurile si cum se face puiul vesel.

Eu inca n-am ajuns la vestita ferma, nu numai pentru ca mi s-a povestit in detaliu cum se gateste si serveste mincarea (ca la orice restaurant din lume, de altfel!) dar si pentru ca n-am harta asa de mare pentru a ajunge acolo. Dar daca vreodata voi ajunge totusi, cu siguranta ca nu voi avea nevoie de limba engleza, invatata cu sudoarea mintii mele, caci Soso a intiat deja cursuri intensive de limba romana. Prima lectie a fost “te pup dulce”!

In rest, povestile despre cum se intelege cu clienti sunt banale si cine-l stie pe Soso isi poate imagina cu usurinta cum le rezolva el pe toate. Chiar daca nu pricepe intotdeauna ce cer distinsii domni si doamne, le spune ceva in franceza, taranii de americani cad jos si uita ce au comandat asa ca orice e binevenit. Iar despre cocktailuri.. numele lor poate sunt universal valabile pentru un chelner de meserie dar pentru cineva care n-a lucrat in circiuma suna ca japoneza vorbita de un american. Dar ce bine ca barmanul stie mai bine decit oricine ce comanda fiecare asa ca nu e nevoie de prea multa osteneala sau engleza ca sa inteleaga ce trebuie sa prepare.

Oricum, pe linga maniere elegante, Soso are deja setate niste povestiri despre cum a ajuns aici, plus citeva glume la care nu rezista nimeni, si pe care le serveste inca de la aperitiv.

Dar cel mai spectaculos amanunt este barba binecunoscuta care, in mod normal, ar fi trebuit data jos. Cine a mai vazut chelner cu barba?? Ei bine, toti suntem egali dar unii sunt mai egali decit altii, caci pentru un personaj asa de sarmant ca Soso s-au inventat reguli noi. Asa ca barba ramine la locul ei, votat in unanimitate, nici o abtinere! As fi vrut sa-l vad supravietuind pe Soso la Marriott, unde cerceii mei sunt intotdeauna prea lungi, lucrurile personale se lasa intr-un dulapior, in vestiar, iar in ziua cind am venit la serviciu cu o mica vinataie pe git, tot departamentul a fost pus jos de uimire si mirare si s-au grabit sa dea din mina in mina pina-n fund la taxatoare fonduri de ten pentru acoperirea oribilei dovezi de perversitate si neprofesionalism.

…deci daca nu ati vazut pina acum niciodata un chelner barbos treceti intr-o zi pe la Chicken Farm Something sa-l vedeti! Caci altul nu mai prindeti in viata asta!

7 dec. 2004

Atentie, emigreaza americani!

Ma gindesc ca daca Cavalerul ala Ratacitor a avut vreodata vreo nevasta sigur a fost Cristina intr-o viata anterioara. Un fel de Hopa Mitica care cade din avion cind in Romania cind in America. Si se ridica!

Nu mai departe de acum 6 luni imi povestea cu rasuflarea taiata ce bine e in America, ce nemaipomenita viata e acolo, ce minunat e domnul Marriott cu proprietatile lui cu tot. Ei bine, acceasi Cristina din povestirile anterioare tocmai si-a strins ultimele cumparaturi facute la Chicago si a plecat definitiv inapoi in Romania. Pentru a doua oara doar anul asta!! Desigur, nu inainte de a-si lua cetatenia Americana si pasaportul albastru.

Povestea cu cetatenia Cristinei ar putea fi scrisa in mai multe volume dar, cum nici eu nu sunt Sadoveanu si nici Cristina nu e fratii Jderi, o s-o scurtez.

Dupa ce, cu mai bine de o luna in urma, Cristina noastra a spart gheata in gasca cu primul interviu pentru cetatenie –cel cu o suta de intrebari despre America, gen cite stele are steagul SUA, cite fire de par are guvernatorul statului Illinois samd- acum doua saptamini am avut onoarea de a fi de fata la partea a doua a procesului de alipire a Romaniei la Statele Unite. Pasi mici dar siguri.

Aceasta se numeste “depunerea juramintului” si e si partea cea mai interesanta a intregii proceduri, un fel de botez oficial.

Povestea incepe cu mine (desigur!) care in ziua mea libera, dupa repetate treziri la 5 dimineata si intr-un moment de maxima inconstienta am cazut din pat direct in hainele bune (blugii cei noi ca treningul era la spalat) si apoi in masina Ferrari-Mustang, editia de colectie o mie noua sute si putin, impreuna cu Cristina la o ora ce nu poate fi descrisa in cuvinte. Cu aceasta unica ocazie am admirat pentru prima oara in viata mea traficul spre downtown la acea ora de maxima foiala spre joburi. Nu i-am vazut nici pe domnii care se imbraca sau barbieresc sau cucoanele care se machiaza in timpul mersului spre serviciu (ceva comun din povestirile soferilor de limo) si cred ca nu as fi observat nici o ciocnire in lant, cu geamurile si mintea aburite, la acea ora. Cert e ca, fara incidente, am ajuns la 7 si ceva in downtown, am parcat masina (doar 8$, aproape gratis!!), ne-am luat doua cafele sa avem ceva sa ne tina in echilibru in pozitie bipeda si am purces la “court”, etajul 25 al unei cladiri din buricul micului nostru tirg de provincie, Chicago pe numele sau.

Dupa ce ne-am dezbracat aproape complet la poarta de ceasuri, telefoane, genti, bani, bombe artizanale si pumnalele de care nu ma despart niciodata, am urcat la cucuieti, unde era programata actiunea. Desigur blindata cu aparatul foto.

Cind am pasit afara din lift, sa lesin! O clipa am avut senzatia ca am ajuns inapoi in trecut, la cozile la banane. Sau carne. Pe un hol cit China de lung, un sir de oameni reconstituiau zidul chinezesc. Am facut cu mina sa stie si baietii din satelit ca am ajuns si ne-am asezat la coada. O doamna distinsa si foarte neagra a pendulat printre noi, ne-a bifat hirtiile si ne-a organizat. Aia in stinga, aia in dreapta, ciocu’ mic, musafirii sa iasa din rind etc.

In cele aproape 40 de minute petrecute la coada respectiva am admirat cea mai eterogena adunare de culori, rase si gusturi in materie de geci de piele. Peste 140 de oameni (nemaipunind la socoteala si nepoftitii ca mine care venisera sa vada ce-i asteapta intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat) din 31 de tari. Multi rusi, polonezi, indieni, chinezi. N-am dibuit nici un alt roman. Poate au fost doar tacuti.

Intr-un final am intrat in sala de “judecata” cum ar veni in romaneste, unde aceeasi doamna distinsa cu fustita plisata rosie (de unde li s-o fi nazarit negreselor ca le sta bine in rosu?!) ne-a pus pe fiecare pe bancute, ala acolo, aia dincolo, le-a dat viitorilor cetateni cite o foicica cu textul pe care trebuie sa-l rosteasca in cor, impreuna cu indicatii precise (cum numai americanii pot da), ne-a zis ce avem voie, ce n-avem voie, sa fim respectuosi cind o veni doamna judecator si sa nu care cumva sa-i facem vreo poza ca .. aici n-am fost atenta ca imi scoteam aparatul foto din poseta.

Oricum, la 9 fara 5 s-a asternut linistea care s-a tot asternut pina la fix. Atunci a aparut doamna judecator. Ne-am ridicat in picioare respectuosi, apoi doamna distinsa a facut o frumoasa deschidere din care n-am inteles mai nimic ca niste polonezi in spatele meu fosneau niste pungi. Mi-a parut rau pentru ca am senzatia ca era ceva important si emotionant. Apoi, doamna judecator a rostit niste cuvinte foarte frumoase care m-ar fi putut agresa lacrimogen daca as fi fost americanca.. le-a multumit celor 140 si ceva de insi pentru ca s-au straduit sa ajunga aici, stie ca pentru multi drumul a fost greu si ca unii poate au trecut prin momente in care nu credeau ca vor reusi. Le-a explicat ca americanii au drepturi extraordinare de care trebuie sa profite, cum ar fi acela de a-l vota pe domnul Bush dar ca au si obligatii si anume sa serveasca tara in caz de doamne-fereste si alte indemnuri de a fi buni cetateni, care desigur, nu exista nici o indoiala, vor fi! Apoi toti s-au ridicat in picioare, au rostit in cor, dupa doamna judecator, juramintul de inrolare in viitoarea armata a tarii America (“Eu Cutarescu, jur sa fac, sa dreg si sa fiu..”), doamna a mai spus citeva vorbe, s-au impartit certificatele de naturalizare, ne-am sters lacrima din coltul ochiului, ne-am luat posetutele, certificatul pretios si-am rupt usa catre posta, ca doua doamne.

Asta deoarece Cristina avea deja bilet de avion luat si dorea musai sa plece cu pasaportul American. Dupa inca citeva telefoane bine plasate, ne-am infundat intr-o posta unde planuisem sa trimitem documentele necesare emiterii unui pasaport in trei zile. Acolo am dat peste un batrinel foarte senil dar foarte indatoritor cu care Cristina s-a imprietenit pina la urma caci i-au trebuit 45 de minute sa se dumireasca ce anume exact trebuie sa faca si inca un sfert de ora sa puna toate hirtiile intr-un plic. Intre timp, eu am venit, am plecat, iar am venit, iar am plecat, iar am venit.

Si, ca totul sa fie rotund, am incheiat ziua cu o terapie de shopping, doza soc, un adevarat tur de forta, nervi si energie. Actiune ultranecesara deoarece Romania e o tara saraca unde nu se gasesc de nici unele, deci trebuie carate din America!

Dupa fix trei zile de la minunata actiune, mult rivnitul pasaport a poposit cuminte in buzunarul Cristinei, care inceput sa trepideze. Asa ca, dupa alte trei zile si trei nopti de chin, si-a facut din nou bagajele, cu greu si reduse la un mi-nim de doar doua valizoaie imense, si s-a mutat din nou pe celalalt continent.

Singurii intr-adevar surprinsi, muti si ramasi cu gurile cascate au fost colegii de la Marriott, la nici un an de la ultima plecare definitiva a Cristinei in Romania. Numai unul din managerii de virf ai companiei nu s-a lasat pacalit, sugerindu-i Cristinei discret ca, la o adica, desi obositoare aceasta miscare browniana, totusi usile nu ramin definitiv inchise.

Eu una, obosita intr-un cot si cu cearcane la ochi, ma gindesc ca, in citiva ani Cristina o sa umple lumea de valize pline ochi cu lucruri pe care “le ia data viitoare”, caci aici s-a deschis demult bursa de pariuri “cind se intoarce Cristina din nou definitiv in America”. Problema e ca toti pariaza pentru. Exista macar cineva care crede ca n-o sa se intoarca Cristina din nou definitiv in maxim 6 luni??

10 nov. 2004

"Haideti sa haidem!"

Cei care lucreaza in companii mai rasarite stiu despre ce vorbesc. Cei care nu, n-ati pierdut mare lucru!

Americanii sunt niste copii mari. Si, pentru ca phsihoterapeutul le-a zis ca nu e totusi normal ca, de la o anumita virsta, sa te mai joci cu lopetica si galetusa in nisip sau sa te uiti cu oglinda sub fusta colegei de birou, au inventat jocuri si pentru oameni mari. Jocul principal se cheama training dar mai sunt si altele!

De vreo doua luni in departamentul de HR am detectat o foiala dubioasa care se desfasura sub numele de cod Picnic! Intr-un final dramatic, trecind peste barajul portile de fier si de limba am inteles despre ce era vorba. Eforturile comune ale departamentului care are grija de bunastarea materiala, psihica si de alte naturi ale angajatilor domnului Marriott (pe care-l slujim cu tot sufletul nostru) s-au concretizat intr-o frumoasa dupa-amiaza de duminica, intr-o padure, undeva la mijlocul drumului dintre casa mea si hotel. Frumos, elegant, o padure organizata, in mijlocul cimintirului (Nu rideti! Acolo s-a nimerit padurea!!), cu loc special unde companiile civilizate si care-si permit organizeaza asemenea manifestari. Tirita de Cristina si de curiozitate, ne-am inscris in comitetul de organizare a evenimentului. Asadar am impartit cu Cristina sarcina (de o responsabilitate covirsitoare) de a lucra la Registration. Pai, ce credeati ca vine asa cine vrea? Pai, te inscrii pe lista, cite persoane, citi copii, primesti un bilet de loterie si o bratara colorata, sa stie oamenii ca ai voie la mincare si bautura gratis, nu esti vreun homeless de prin vecini care a auzit ca da Marriott chef si vine si el cu zece prieteni si-o sticla de cola. Actiune obligatorie pentru manageri, optionala pentru simplii angajati…desi am o banuiala ca listele cu prezenta se pastreaza la dosar. Marea Petrecere a fost salvata cu succes de muzica, mincarea bestiala si bautura, toate gratis. Aaa, pardon, bautura insemneaza cico si apa, caci compania nu incurajeaza alcoolismul la nici un nivel. In rest, s-au facut concursuri de alergat ponei, de mincat placinta, de aruncat baloane si alte jocuri si jucarii, in principiu pentru copiii angajatilor.. S-au remarcat (in ochii managerilor) elemente active pentru viitoarele avansari si s-a socializat. Eu am facut poze, ca de obicei! Am incercat si eu sa ma remarc in vreun fel, mai cu-o conversatie (am profitat de faptul ca aici oamenii aveau timp sa-mi asculte bilbiielile), mai cu-o poza, mai cu un Registration.. dupa posibilitati!

Una peste alta, totul s-a terminat la fel de brusc cum a inceput si anume cind s-a terminat mincarea, adica la ora 5 fix (dupa-amiaza). Atita organizare n-am mai vazut demult! Si pentru ca sincronizarea sa fie perfecta, citeva familii si-au pus si la pachet cite ceva, rezolvind si problema alimentatiei in cartier pentru vreo citeva zile. Asa ca la 5 am ramas vorbind singura, caci oamenii si-au strins pachetelele si lucrusoarele, le-au suit in masini si dusi au fost!

Si uite asa, desi a fost ziua mea libera, am avut senzatia ca am fost la serviciu. Ceea ce nu se poate spune despre povestea numarul doi: training-ul!

Cu o saptamina inainte de Marele Eveniment din Septembrie (picnicul adica), ultimii veniti in companie, adunati de la cele trei hoteluri din preajma (tot marriotturi) ne-am adunat intr-o frumoasa dimineata de simbata la o actiune, sa-i spunem training. Adica niste jocuri pentru oameni mari. Evident, ziua a inceput cu o masa buna, aici nimeni nu se apuca de nimic pina nu-si ia breakfastul. Breakfastul e un fel de semizeu caruia i se inchina Americanul in fiece dimineata.

Intimplator sau nu (exista totusi un Dumnezeu!), am nimerit chiar linga aparatul de cafea peste care mi-am arogat drepturi aproape exclusive, ceea ce mi-a ajutat foarte mult pe parcursul celor 8 ore sa ramin treaza si activa.

Dupa ce am reusit sa ma strecor si eu timida printre hoardele de infometati, s-a dat startul la jocuri. Impartiti pe echipe, ne-am luat la intrecere. Am vazut filmulete, ne-am filmat noi pe noi jucind roluri, am improvizat, am invatat despre ce, cum si cit trebuie tratat musafirul hotelului, ce e voie, ce nu e voie, care sunt regulile companiei si alte lucruri folositoare pe linga casa omului. Desigur, am fost pata de culoare a gastii, caci in afara de engleza mea “originala”, nu mi-am putut infrina citeva intrebari din colectia mea de aur, gen “da’ de ce?”. Aici nimeni nu se intreaba asa ceva. Ordinul se executa, nu se discuta! Oricum, norocul meu a fost ca am vorbit destul de putin, realizind ca nu va avea nimeni atita rabdare sa-mi formulez aprecierile caci se facea de prinz si trebuia sa luam masa. Si oricum, pina sa-mi traduc eu afirmatiile, toti dadusera deja pagina la capitolul urmator!

Concluzia a fost ca suntem fericiti sa lucram intr-o companie asa de frumoasa, care e atit de atenta cu musafirii si cu angajatii, viata e frumoasa si mincarea poate fi gratis atita timp cit suntem cuminti. Dovada faptului ca trainingul si-a indeplinit sarcina e ca m-am integrat atit de bine in peisaj si sunt atit de genuine (frumos cuvint si care mi se potriveste minusa!) in dorinta mea de a veni in intimpinarea dorintelor musafirilor, chiar nerostite, incit mi-a devenit foarte greu sa le cer credit cardul. Pai, asa face o gazda perfecta?

Si, ca sa nu zica cineva ca sunt pricinoasa (sa-mi spuna cineva cum se zice ‘pricinos’ in engleza ca nu mai suport!!) mi-am reparat tonusul cu o intromisiune in echipa de jucatori romani pe terenul American.

Dupa cum stie tot romanul, acum doua saptamini a fost in Chicago un mega-eveniment: Taste of Romania, cu gust amar si salciu pe alocuri pentru obrazele noastre fine de bucuresteni crescuti (unii dintre noi) cu guvernanta frantuzoaica. Ei bine, frumosul spectacol s-a desfasurat in downtown, intr-o parcare pe care prietenul nostru Branco (romano-sirbul care detine celebrul restaurant romanesc dintr-una din primele povestiri) a amenajat-o si el cum a putut caci vorba aia: “we are Romanians, we are very poor”. Oaspeti de vaza au facut onoarea de a fi alaturi de noi, majoritatea lautari de muzica populara despre care cultura mea nu a auzit. Alaturi de ei, intr-o frumoasa combinatie, celebra formatie vocal-instrumentala Directia 5. Pentru care venisem tirita de prieteni.

Inca de la intrare, am avut o sentiment de familiar, caci toti romanii erau pusi la tol festiv, imbracati cu treningul nou, de firma sau, dupa posibilitati, cu pantofii cu ciucurasi asortati la sosete albe flausate, pulovarul cu anchior si cu nasturi in fata. Desigur, nici ghilul masiv de aur nu lipsea. Aproape dezamagita am cautat toata seara rochia cu paiete. Cind deja obosisem si era cit pe ce sa renunt am vazut-o!! Era asa cum o stiam, doamna cu parul rosu, cu coc inalt, in virful capului, cu bretonul tapat si sclipici la ochi! Ei, da! Asta e Romania pe care o stiam. Si eu care-mi lasasem fularul meu de pene roz acasa.. Mi-a venit inima la loc dintr-o data, m-am simtit ca acasa si m-am verificat daca mai am telefonul si portofelul pe le-am reorganizat prin buzunarele mai intime. Apoi am purces la cautarea micilor si mustului. Mici n-am mincat ca era prea mare coada iar must n-am mai prins asa ca ne-am multumit cu ce s-a putut, adica un pahar de bere de 4$ (la fel de scump ca la Indianapolis) si un concert cu Directia 5. Un succes ‘estraordinar’ la nivel general caci a dansat romanul pina i-au crapat opincile Nike, un moment de placuta stupoare pentru mine caci pentru prima data l-am auzit pe solistul Cristi nu-mai-stiu-cum cintind in ton. A trebuit sa plec eu din Romania sa cinte si Directia 5 ca lumea in concert!!

Cea mai simpatica figura a fost MegaPuf, americanca lui Cable Guy, adusa impotriva vointei ei la manifestare, care dupa cca. 20 de minute in care nu reusea sa-si revina din uimire a clacat nervos si-a vrut acasa.

O frumoasa seara absolut romaneasca din care am scapat cu greu si cu mari traume. Nu cunosc amanunte referitoare la cea de-a doua zi de petrecere, la care oaspete de vaza a fost chiar Iliescu caci, va imaginati, n-am mai avut curajul sa calc pe-acolo. Iesind pe poarta intreprinderii am realizat ca daca imi fusese vreun pic dor de Romania in ultima vreme, cele 2 ore petrecute la Taste of Romania mi-au luat durerea cu mina pentru cel putin 6 luni, de-acum imi va fi mai usor de suportat chiar si un nou mandat Bush.

Concluzia: “haideti sa haidem” suna mai bine in romana dar suporta mai putine riscuri de greturi in America.

6 oct. 2004

Patriot Day

Sunt chestiuni pe care numai Americani le pot sarbatori! Una dintre ele ar fi 11 septembrie. Si pentru ca toate astea trebuiau sa poarte un nume li s-a zis Patriot Day! Cu aceasi placere sadica s-au inventat emisiuni la TV si s-au gasit noi subiecte de scandal in Show-ul electoral, evident pe seama bietului domn Bush cel cu ochi de plush, care acumuleaza astfel o noua bila neagra..

In aceste conditii si in urma arborarii drapelului pe masa din bucatarie, la hotel, unde s-a dat o masa (anuala!) pentru eroii cazuti la datorie -politia si pompierii din localitate (pai daca n-avem si noi o Casa de Cultura?!)-, am luat initiativa de a face un research, ca doar pentru asta am pierdut 6 ani in scoala! E adevarat ca ideea mi-a dat-o un coleg care m-a descusut intr-o zi mai linistita pe linga front desk despre “ce cred europenii despre Americani”. Am incercat sa fiu diplomata.. da, stiu, e adevarat, nu e cea mai mare calitate a mea dar am incercat chestia aia care cred eu ca-mi iese de fiecare data: sa fi obiectiva.

Pe scurt, m-a mincat limba si am facut un scurt sondaj printre colegi. Ca urmare m-a cuprins o depresie din care cu greu am reusit sa ma smulg. Caci am constatat ca Americanii nu au inteles nimic, sau aproape nimic, din povestea cu nine-eleven (cum spun ei!). Cei din jurul meu, pe care ii apreciez cu nasul meu fin de sondajista cruda data print-un praf de jurnalistica ca facind parte din categoria “American” cu acte in regula, din toate punctele de vedere, au ajuns la concluzia cea mai simpla: I don’t want to talk about it! Arabii sunt nebuni, Americanii sunt buni, Bush e un timpitel care habar pe unde merge (asta e o parere a celor mai mobilati sus), end of story!

Privind la televizor, asa printre picaturi sa nu-mi agravez depresia, mi-a inmugurit inevitabil si instantaneu o mica comparatie cu revolutia noastra, Marea Inghesuiala din Decembrie. Fratilor, stam bine! Romanii au intrebari, mai asteapta raspunsuri, mai despica inca firu-n patru. Aici, gata, se stie care-i treaba, nici nu mai merita sa ne aplecam asupra problemei! E suficient sa dam o masa pe an, sa scoatem steagurile la uscat si sa trimitem felicitari familiilor indoliate! Felicitari?! Noi nici nu avem un cuvint in romaneste pentru asta!! Ei bine, Americanii au postcard-uri pentru orice, de la aniversarea de un an a copilului, retragerea la pensie, nunta de aur, nunta de evrei, avansare in functie, inmormintari. Exista si felicitari pentru “nici o ocazie”! Zilele trecute au murit doi oameni pe care nici nu i-am cunoscut –nici unul dintre noi- drept pentru care s-au trecut din mina in mina postcard-uri prin tot hotelul in care oamenii sa-si exprime diverse sentimente. Tot cautind o scuza pentru asta, am ajuns la concluzia ca e mai simplu sa scrii o felicitare decit sa iti exprimi verbal niste sentimente pe care ori nu le ai ori nu esti educat sa le arati. Trebuie sa fii “nice” dar sa nu exagerezi cu efuziunile ca poti fi dat in judecata pentru hartuire! Sau, ar mai fi o explicatie: exista probabil mai multe carti din care sa inveti cum sa cumperi felicitari, decit cum sa transmiti condoleante. Si, oricum, felicitarile sunt deja scrise, daca n-ai inspiratie poti doar sa te semnezi!

Revenind la 11 septembrie, Patriot Day s-a bifat si anul asta in mod decent, punctat cum se cuvine in meciul electoral. Acum ne pregatim de urmatoarea sarbatoare, Halloween!! Hai sa trick or treat ca cu 11 septambrie ne-am lamurit! Totul e sub control. Cum spunea un prieten, de Patriot Day Americanii si-au mai inchiriat o data DVD-ul cu “11 septembrie”, oferta exceptionala cu doua pungi gratis de popcorn.

23 sept. 2004

Say Cheeeze!

Uraa, suntem in campanie electorala! Sau, altfel spus, am scapat de dracu si-am dat de tac-su! Americanii, ca romanii, au si ei alegeri, au campanie electorala, scandal, discutii, mizerii si obisnuiesc ca toata lumea sa mature gunoiul sub pres. Doar ca ei au presuri mai mari, direct proportionale cu gunoiul. Oricum, asezati-va la locurili voastri, Romania e o tara civilizata, politicienii romani sunt niste catelusi inofensivi iar metodele de ademenire a fraierilor sunt sincere.

Caci publicitatea electorala Americana seamana cu o cearta intre doua cumetre in piata, cu miinile in solduri, in gura mare si in vazul tuturor. Apoi se intorc spre camerele de luat vederi, isi sterg spumele de la gura si de pe reverul vecinului si zimbesc toti dintii, isi aranjeaza parul si isi string miinile pina le crapa oasele.

Se dezbat aceleasi vechi probleme, de la razboiul din Vietnam (fiecare cu Revolutia lui, nu?) pina la razboiul cu irakienii si alti pitici mici si rai. Si peste toate astea se face curatenie generala. Curatenie in CV-uri, curatenie prin sloganuri, printre promisiuni si printre emigranti. Ca o rezultanta a celei din urma, toti prietenii nostri “calificati” sunt chemati la interviu pentru a capata (sau nu!) dreptul de a casca gura legal, permanent si din interior la Marele Show. Spectatori, desigur, caci dintre noi toti doar Cristina –care va fi in curind cetatean- va putea participa activ la alegerea viitorului nostru comun.

Asadar, de vreo doua luni, a inceput febra interviurilor. Dintre toti, numai noi doi (Soso si cu mine) stam linistiti si privim toata agitatia cu indiferenta, caci noi suntem bine mersi, fara nici o grija, aproape nimic nu ne poate clinti din pozitia noastra de rezidenti si viitori Americani. Restul prietenilor sunt intr-o continua agitatie, alergatura, stres, cautare a nevestelor pierdute prin bratele altor iubiti sau preocupari.

Zilele trecute Cableguy a trecut prin furcile caudine, cu brio. Am tremurat cu totii citeva ore pentru viitorul lui, cel mai mult prietena lui Americanca Megapuf (aka Tia) care, ca toate femeile, si-ar dori ca prietenul ei s-o ia de nevasta din motive romantice si nu pentru cetatenie. Drept pentru care, intr-o frumoasa seara de luni, iesind de la seriviciu, obosita dupa ce mi-am numarat de 5 ori banii din banca (slava Domnului, au iesit si de data asta!), am facut o comanda la soferul meu care a venit si m-a luat cu limuzina noastra rosie. Soso m-a intimpinat cu explicatii multe si nefolositoare –cum il stiti!- referitoare la Marea Scofala a lui Cableguy, atita doar am inteles ca urgent suntem convocati la Consiliul de stat, baut si mincat. Am aruncat echipamentul de scena, marca Marriott, si am frinat in usa la Cableguy. Cu greu am rezistat tentatiei de a afla povestea pe loc, a trebuit sa se adune toata lumea pentru a-l scuti pe bietul proaspat rezident permanent de a povesti fiecaruia in parte peripetiile lui Habarnam in Tara lui Corvig-in-coada. O data adunat Consiliul, desfacuta berea si mincata pizza si chinezeasca, am aflat si desfasurarea evenimentelor. S-au facut comentarii, s-au pus la punct detalii, s-au luat notite de catre cei care sunt urmatorii pe lista, mai ales Laviniu care s-a aranjat deja de-o invitatie identica, in mai putin de o luna.

Am aflat astfel ca circul nu se difuzeaza numai la televizor in campanie electorala ci si in camarutele de interviu pentru emigranti (stiti camarutele alea mici cu o masa si citeva scaune pe care le vezi in filmele politiste?) sau in ‘court’. Aici trebuie sa fac o paranteza caci e de povestit.

In America, daca iti ia carnetul de conducere sau faci ceva in neregula, nu ajunge ca platesti amenda sau ramii fara carnet. Te mai trimite si in instanta (court) sa iti spuna judecatorul “Ntz, ntz, ntz! Oli, ai gresit!” Motiv pentru care pierzi o zi de munca, nervi si benzina.. cea din urma nefiind chiar o problema. Court-ul asta e un fel de circ, unde te prezinti la ora stabilita, iti iei un avocat care de cele mai multe ori nu te intreaba nimic inainte si care intirzie. Int-un final, apare avocatul, pe care nu-l cunosti (“O sa ma recunosti, sunt imbracat intr-un tricou cu Mickey Mouse!”), schimba doua vorbe si trei semne de neinteles cu judecatorul, iti ia banii, iti da carnetul si te trimite la plimbare!

Revin, la fel dar usor mai discret se petrec lucrurile si cu serviciul de emigrare si interviurile pentru cetatenii care doresc cu tot sufletul lor sa voteze cu Bush la urmatoarele alegeri. Interviurile astea pot dura 15 minute sau ore, te poate intreba cite tatuaje are nevasta si ce culoare de lenjerie intima poarta, citi copii are, citi sunt ai tai si cum ii cheama, ce culoare prefera, cum v-ati cunoscut si cine domnul de linga nevasta-ta, din poza de la nunta. Daca ai noroc, interviul se ia cu amindoi in acelasi timp. Daca ai ghinion si/sau sotia nu e instruita cum se cuvine, poti nimeri peste un functionar trezit cu fata la cearceaf, ars cu cafeaua de la Stabucks sau intr-un acces de zel care imparte minunata familie in doua si-l intervieveaza pe fiecare separat. Si au fost cazuri in care au fost respinsi pentru ca dinsa n-a retinut ca el are trei si nu doua tatutaje.

In acest mod simplu, cu toti ne indreptam catre momentul cheie al existentei noastre, Examenul, interviul pentru cetatenie. Unde, in afara actelor necesare dovedirii cum ca existi, respiri American, muncesti ca nimeni altul si platesti billuri, trebuie sa treci testul!! Ei bine, da! Ai un examen de trecut. Pai ce, credeti ca e usor sa fii American? Trebuie sa stii putina istorie, putina geografie, cum il cheama pe Bush si intre ce ani a domnit Marilyn Monroe. Plus cite dungi are steagul American, strofa 3-a si-a patra din imnul de stat sau macar cine e Monica Lewinski. Zece intrebari la schimb cu pasaportul American!

Oricum, ce e frumos e ca putem sta linistiti: circul nu s-a inventat in Romania si daca exista copyright pentru asta cu siguranta America il detine. Sorry dudes, nici la asta nu suntem primii!

PS: Si sa stiti ca nu-i nici o scofala ca pun camere de supraveghere pe DN1. Americanii au de-astea demult.. cind plec din comuna catre oras un panou imi spune personal “Dono, mai ai 18 minute pina in downtown! Si da-te-ntr-o parte ca vine Soso tare din spate!!”

1 sept 2004

Americanii au auzit de Romania

Ieri am fost vedeta in hotel! Asta pentru ca lipsea Cristina, fiind dusa cu gondola la Las Vegas, in vacanta! Asa o fi si pe lumea ailalta? Unii muncesc de se spetesc si altii se duc la Las Vegas sa se plimbe cu gondola si sa se intilneasca cu Pierce Brosnan pe strada??

Ma rog, fiecare cu portia lui de glorie!

Asadar, ziceam, ieri am fost foarte mindra, poate pentru prima data de cind am venit aici, de faptul ca sunt din Romania!

In pofida a ceea ce credeam noi, ca pe Americani in afara de baseball, golf si basket nu-i mai intereseaza nimic in lumea asta, ei bine, sunt toti cu ochii pe Olimpiada! De la primul pina la ultimul om intilnit in cale, stau cu ochii lipiti de intreceri. Nu stiu cind gasesc timp si chef sa se mai uite si la televizor dar iata ca o fac! Oricum, eu cred ca e un act de cultura, cu ocazia asta au aflat ca exista si tara Grecia cu capitala la Atena..

Dupa cum probabil stiti si vuiesc toate ziarele de acolo, echipa de gimnastica i-a lasat in urma din nou pe Americani si pe rusi.. pina aici, nimic nou sub soare.. Drept pentru care absolut toata lumea din hotel de la primul angajat cu care am dat nas in nas ieri la intrare (adica security-man) pina la ultimul client m-au intrebat daca am vazut ce frumos au facut conationalele mele la Olimpiada! Evident, am dat din cap, modesta, si-am le-am explicat uimita ce lucruri fantastice reusesc astia cu trei lei pe zi in Romania! Si cu ocazia asta mi-am amintit de ziua in care l-am pus jos i-am luat puterea unui client taindu-i sfoara cu care avea legat un pachet cu ..aparatul de ras, pentru ca n-am gasit la indemina nici o foarfeca, nici un cutit, nici un cutter, nimic.. nu s-ar fi gindit niciodata la asta, mi-a zis. Si normal! Noi am invatat sa improvizam, ei cumpara ce le lipseste! Daca iti trebuie o foarfeca, cum sa folosesti un aparat de ras??

Revin, pe CNBC, unde am fazut si eu o parte din trasmisii in direct, Americanii au difuzat un material de vreo 5 minute despre echipa Romaniei, pornind de la scandalul de anul trecut cu gimnastele (pozele cu fetele goale din Japonia, acuzatiile fostelor gimnaste pentru programul mult prea strict, declaratii ale antrenorului) si pina la.. evident, mentionarea Nadiei, ca cea mai mare gimnasta din toate timpurile.. Culmea (de ce culmea??) e ca materialul a fost facut super-profesionist si obiectiv, nu s-a amintit de copiii handicapati si de cersetorii care maninca lebede si nici macar de Ceausescu.. In timpul trasnsmisiilor, comentatorii au avut numai cuvinte de lauda pentru Romania, parerea mea de circotasa si pricinoasa e ca toate se datoreaza faptului ca ei au fost pe locul 2. Nu pot sa-l faci prost pe-al de ti-a luat caimacul? That’s fairness! That’s politically correct!

Deci, iata cum am impartit eu gloria cu gimnastele! Caci toti s-au uitat cu mare atentie la mine, gen “hmm, deci asa arata un exemplar venit din tara Romania.. si vorbeste!”. Mai mult decit atit, am gasit chiar si unul care fusese acolo, si care mi-a explicat mie si colegelor din front desk ca in Romania sunt niste super-specialisti care lucreaza la un institut extraordinar, cunoscut in toata lumea, “Ana Aslan”! Pe doamna nu o cunoaste, nu i-a fost prezentata dar a auzit de la un prieten ca e o doamna distinsa..

E adevarat ca majoritatea celor cu care intru in contact, in afara de colegi, sunt oameni de afaceri, oameni umblati prin lume, majoritatea calatoresc 3-4 zile pe saptamina, inteligenti, informati si destupati. Caci nu toti stiu ca exista un bucata tara numita astfel..

Ce e interesant ca toti sunt uimiti de faptul ca noi studiem limbi straine (adica engleza) in scoala cu toate explicatiile mele cum ca limba romana nu e inca o limba de circulatie internationala si, in plus, din satelit Romania nici nu se vede, deci, ca sa te descurci in viata, iti trebuie si asa ceva!

Concluzia este vizibila in ochii tuturor: ma bucur de o mare admiratie si un oarecare respect din partea tuturor nu numai pentru faptul ca vorbesc (sau ma chinui sa vorbesc) o limba care mi-e straina sau ca am plecat dintr-o tara unde imi sunt toti prietenii si familia dar si pentru ca sunt invatata –ca echipa de gimnastica- sa fac din rahat bici care sa si pocneasca. Si Americanii pun mare pret pe asta!

19 aug 2004

10 Adevaruri despre America

M-am intrebat de multe ori daca lucrurile pe care le stiam despre America si despre Americani sunt intr-adevar adevarate sau sunt doar rodul imaginatiei sau a unei rea vointe tipic europeana, noi, care suntem de 2000 de ani aici si vin aia care nu-l cunosc nici pe Mihai Viteazu iar pe Burebista il cauta in Legendele Olimpului sa ne invete cum se face popcorn, hamburgar si cico. Puah!

Dupa trei luni de convietuire si adaptare printre Americani –inca nu incerc sa ma dau drept Americanca, desi astia nu stiu diferenta dintre rezident si cetatean- am senzatia ca am inteles cite ceva si incerc sa privesc obiectiv lucrurile fara ingimfare sau umilinta.

Iata citeva din zvonurile care circulau nestingherite printre noi, inainte de a veni aici si care trebuie lamurite intru informarea corecta a mai noilor nostri prieteni cu care tocmai ne-am inhaitat, noi aici si voi acolo cu NATO-ul vostru cu tot:

1. Americanii sunt obsedati de munca. FALS. Sunt obsedati doar de bani. Si asta nu dintr-un exces de educatie materialista ci pentru ca sunt prea multe tentatii, prea multe lucruri pe care trebuie sa le cumperi, o data ce le-ai cumparat trebuie sa le platesti, o data ce le-ai platit (poate chiar mai repede) apar altele mai noi si mai interesante pe care trebuie ne-a-pa-rat sa le cumperi si-asa mai departe. Altfel, sunt la fel de romani ca si noi, daca ar putea sa stea degeaba, sa curga banul, ar sta. Si cit sunt ei de tari, totusi inca nu au inventat o meserie in care sa fi platit fara sa muncesti. Desi.. poate n-am descoperit-o eu inca?..
2. Americanii sunt maniaci ai cumparaturilor. ADEVARAT. Cu un singur amendament: mania asta nu se datoreaza neaparat unor campanii promotionale atit de bine facute incit sa nu te poti abtine ci sunt convinsa ca in fiecare suflet de American e ascuns un emigrant mic si traumatizat de vremurile cind nu avea, cind isi lua o pereche de blugi pe an, un palton la cincinal si, daca mostenea vreun bunic chiabur si-o masina pentru restul zilelor. Cu care nu se ducea decit pina la metrou ca n-avea si bani de benzina.
3. Americanii sunt incuiati si creduli. ADEVARAT SI FALS. In acelasi timp. Am intilnit si oameni bine mobilati si destupati, Americani. Problema e ca sunt educati sa gindeasca altii pentru ei, mereu e cineva care le spune ce sa faca. Nu poti nici sa-ti cumperi ampicilina fara acordul doctorului!.. pentru fiecare problema cit de mica exista cineva “specializat” care iti spune ce sa faci si care poarta numele generic de consilier. De-aia nu stie unul sa schimbe un bec, de-aia habar n-au sa-si organizeze banii, de-aia nu-s in stare sa-si cumpere o masina intr-o viata intreaga, de-aia nu stiu sa se opreasca la un numar de copii pe care sa si-l permita, de-aia stau 30 de ani intr-un singur job, fara sa avanseze. Datorita faptului ca mereu e cineva care le susura in ureche ce sa faca, au incredere oarba in autoritatile oficiale. Steagul American e sfint, politicienii au dreptate, taxele trebuie platite, politia se bucura de un mare respect.. intr-o dulce inconstienta isi dau credit card-ul pe internet linistiti si plini de incredere (e adevarat ca si noi suntem paranoizati, cazuti in extrema ailalta!), nu-si numara restul la magazin, nu-si verifica facturile si pleaca fericiti sa serveasca patria in razboaie fara sens.
4. Moartea si taxele sunt absolut sigure. FALS. La moarte se lucreaza demult iar chestia cu taxele sunt convinsa ca e tot un slogan comunist. Nici un American obisnuit nu-si pune problema sa se puna cu fiscul. Totusi America e probabil tara cu cei mai multi emigranti ilegali, ceea ce inseamna munca la negru, ceea ce inseamna bani negri, adica “no taxes”. QED!
5. Americanii nu au gust. ADEVARAT. Dar au bani. Cu care cumpara specialisti care ii consiliaza. Posibil sa fiu eu traumatizata dupa experienta nefericita de la Muzeul de Arta Contemporana, unde pentru pretul de 10$ de caciula nu am gasit absolut nimic interesant de vazut din minunatele “obiecte de arta contemporana” expuse. Nimic demn de mentionat sau de pozat. Ah, in afara de panorama vizibila prin geamurile imense de sticla. Nu mai vorbesc de bere. Nimic nu e mai prost decit berea Americana, light, dupa care toti sunt innebuniti.
6. Americanii au cele mai bune sosele. FALS. Nu inteleg pur si simplu cum, cu tot cultul pe care-l au pentru masini, nu dau doi bani pe drumuri. Pentru ca strazile sunt exact ca in Romania cu singura diferenta ca gropile nu sunt chiar hauri. De la cea din urma straduta pina la cea mai tare autostrada, iti zguduie creierii si sufletul si bucsele. Mie mi se rupe inima, Americanii n-au nici o treaba! Drept pentru care nici nu se omoara sa le repare iar cind se apuca, trec luni de zile pina le termina.
7. Americanii sunt obsedati de boli, germeni si orice de acelasi gen. ADEVARAT. Dezinfecteaza totul pe unde trec si cauta sa manince cit mai sanatos. Cel putin teoretic! De fapt, tot la Mcdonalds maninca (iar McDo din Romania sunt restaurante de lux fata de cele de-aici). Zilele trecute o colega mi-a admirat un inel pe care l-am gasit in masina unui prieten. Cind i-am zis de unde-l am m-a intrebat: “L-ai dezinfectat?” Am ramas muta, desigur. Daca-i spun ca maninc fructe nespalate, ca fac posta o sticla de bere si ca mincam de pe jos cind eram mica cred ca nu mai sta linga mine.
8. Americanii nu sunt rasisti. FALS. Negrii se uita urit la albi, albii la negri, toti se uita urit la mexicani si portoricani, indienii nu se uita decit unii la altii iar chinezii merg pe sub presuri si nu intelegi nimic din ce spun deci nu stim ce cred despre ceilalti. Majoritatea au cartiere separate si nu se amesteca intre ei. La negri, in partea de sud a Chicago-ului, nu am calcat vreodata si nici n-am de gind, tinind cont de sfaturile parintesti ale prietenilor sa nu opresc masina decit daca e absolut necesar. Daca totusi opresti, pastrezi distanta fata de cel din fata ca, la o adica, sa poti fugi. In companii, majoritatea din virful ierarhiilor sunt albi. Negri ajung foarte putini undeva la mijloc. Iar munca de jos o fac restul. In rest, isi zimbesc frumos unul altuia, fac schimb de amabilitati si sunt numai zimbet, lapte si miere.
9. Americanii sunt sportivi. ADEVARAT. Americanii sunt grasi. ADEVARAT. Firmele de articole sportive fac vinzari uriase, fiecare are acasa un abonament la sala (cu antrenor cu tot costa pina la 400$ pe luna), cel putin o bicicleta, o pereche de role si-un set de mingii. La orice ora din zi si din noapte vezi cite unul alergind de nebun, cu aparatura din dotare pe pistele de jogging (da, exista si asa ceva pe anumite trotuare!), roiuri de biciclisti de toate virstele si culorile si meciuri de baseball organizate pe oriunde creste iarba. Si totusi sunt multi grasi. Masurile la haine se intind pina la 18 iar eu care nu sunt vreo silfida port abia 5!
10. Americanii sunt obsedati de procese. ADEVARAT. Celebrele procese cu cafeaua de la McDonalds sau cu timpitul care a cistigat milioane ca alunecat pe podeaua uda in magazin nu sunt povesti. Cred ca exista in nomenclatorul de meserii si una de procesoman profesionist. Toate firmele sunt obsedate sa nu carecumva sa te ranesti la locul de munca, sa nu te consideri cumva discriminat, agresat (sexual sau oricum altfel), sa nu te otravesti cu ambalajul de la mincare (scrie pe ambalaj ca nu se maninca decit continutul!!), sa nu te spinzuri cu siretul de la jaluzele, sa nu te curentezi cu prelungitorul si, Doamne fereste, sa nu aluneci pe podeaua uda!!

10 aug 2004

La "noi" la Marriott

Ei, nu mi-am cumparat inca un hotel aici dar intentionez sa-l cumpar pe asta la care lucrez acum. Unul din motive este faptul ca pe undeva, inca n-am descoperit unde, se afla o crescatorie de iepuri, altfel nu-mi explic multimea de urechiati care tropaie zi si noapte nestingheriti si liberi prin jur. Si, pentru ca mi-am amintit cu ocazia asta trebuie sa ma laud ca am mingiiat un raton! Da, avem si ratoni in cartier, in parculetul de linga casa, intr-o seara am descoperit ceva cu blana care misca intr-un tomberon de gunoi. Era un fund de raton, capul fiind cu totul indesat in gunoi. Pe care l-am mingiiat!

Dar revin.. dupa cum stiti deja, probabil s-a dat pe CNN la breaking news demult, sunt proaspat angajata pe prima scena a teatrului de revista Marriott, prim-balerina front desk clerk, adica la receptie. Partea buna e ca noi, fetele cochetele, suntem vedetele hotelului, toti ne cauta prietenia, de la colegii de la alte departamente, pina la clientii hotelului. Partea proasta e ca tot noi incasam si suturile in partile moi de la aceiasi clienti, fie ca suntem sau nu de vina ca nu au prosoape suficient de moi, paturi suficient de mari, liniste suficient de tare, mincarea suficient de gratis sau carti de credit suficient de valabile.

Oricum, faptul de a o avea pe Cristina pe post de agent personal, purtator de cuvinte si impresar, ma ajuta enorm. Ma prezinta la toata lumea, ca o sora mai mare, deja ma cunoaste tot hotelul ca pe-un cal breaz, ma tiraste peste tot la tot soiul de evenimente inter si extra scolare si imi scrie cuvintele noi in vocabular.

Inca nu am reusit sa ma obisnuiesc cu politetea si tonul mieros al tuturor, de la primul pina la ultimul om, dar incerc sa intru in pielea personajului! In interesul biznisului, desigur! Oricum, deja sunt foarte convinsa ca toata lumea ma iubeste, numai si numai pe mine, ca sunt foarte desteapta si inteligenta precum si foarte frumoasa. Asa cum imi spune una din colegele mai batrinele care m-a “antrenat”: You are my star! Desi sunt inca in training nu port trening ci taior si pantofi cu toc (spre oroarea tuturor, mai putin a Cristinei) si ma ocup cu entertainmentul in lobby-ul, respectiv front desk-ul hotelului. Am incercat sa le invat pe fete un dans ceva dar nu au vrut! Am incercat chiar sa propun un echipament de vara pentru noi compus din costum de baie si salba de flori la git dar nu stiu de ce s-a respins in sedinta comitetului director. Ideea mi-a venit de la faptul ca in fiecare zi, ca sa ajungi din zona angajatilor pina in lobby trebuie sa treci prin piscina semiacoperita. Evident, ii urasc pe toti participantii la trafic ambalati in costume de baie si ma bintuie ginduri ucigase dar ma gindesc ca o infima parte din ce ii cade domnului Marriott din buzunar vin la mine, deci se compenseaza. Si-apoi ma mai consoleaza faptul ca, prin bunatatea domnului JW, tatal nostru al tuturor, exista un program pentru angajati care spune ca in afara sesonului avem dreptul la camere gratis la orice hotel al companiei, oriunde in lume.. Gindul ca la iarna vom face o mare baie in piscina lui Marriott de undeva din Florida ma tine inca in viata si ma fereste de genocid in piscina. Mai planuiesc o vacanta in Romania cu cazare la Marriott! Asa, ca o culme a mitocaniei, esenta a atitudinii grandomane a emigrantului reintors acasa.

Despre colegi sunt multe de spus, toti sunt personaje de poveste. Mable, mexicanca naturalizata, vorbeste atit de repede si cu accent atit de puternic ca sunt pe cale sa-mi cumpar un aparat de tradus din engleza in engleza.. sigur au inventat americanii astia si asa ceva. In aceeasi categorie intra si Dorcia, supervisorul nostru: negresa, grasa si atit de simpatica ca-ti vine s-o maninci ca pe-o ciocolata. Dar cind vobeste cascada Niagara paleste de invidie. Cuvintele ii ies atit de repede din gura, cu acel accent specific negrilor, incit pina traduc primele doua cuvinte, deja a terminat sedinta. Dar inca functioneaza smecheria cu datul din cap, privire inteligenta de student si un ‘ok’ presarat din loc in loc, in pauzele de respiratie.

Personajul numarul 1 si vedeta incontestabila este insa Mary. Dupa cum ii spune si numele, Mary este o fiinta delicata si sensibila, in jur de 50 de ani, nemaritata si care locuieste inca cu parintii. De la ea am invatat o groaza de expresii foarte “colorate”, delicat colorate, desigur, caci nu vorbeste urit si roseste. Vorbeste clar si raspicat si atit de tare incit stie tot hotelul absolut tot ce misca la noi in bucatarie. Marele avantaj e ca, picata in admiratie, imi face o reclama fenomenala urlind in tot lobby-ul “You’re so smart! You’re so funny! You’re my star!” incit o iert pentru toate celelalte.

Reversul medaliei este Yvonne, venita o data cu mine. Cu ochi de broasca, parul de lina si unghii de vrajitoare, este imaginea perfecta a sarpelui cu pene. Raspunsurile ei sunt intotdeauna perfecte, probabil a citit cu prea multa seriozitate toate cartile americane despre “cum sa faci cariera ca o femeie de culoare”.. pentru ca exista si asemenea carti. Nu poti stranuta nici in WC fara sa apara sa te binecuvinteze. Se scuza si atunci cind o calci pe batatura si, desigur, ii plac pantofii mei, ochii mei, coafura mea, fusta mea, pixurile mele, masina mea, accentul meu.. Cred ca pina si pe Soso l-ar placea daca l-ar cunoaste! Si pindeste orice greseala pentru a o raporta managerului.

Dar cel mai mult si cel mai mult imi place Caffeteria!! Locul acela minunat folosit drept scuza pentru pauza de jumatate de ora pe zi. Acolo se fac si se desfac prietenii, se lanseaza zvonuri, se comenteaza ultimele birfe sau alegerile prezidentiale si, mai ales, se maninca aproape bine si aproape gratis. Cu banii cistigati intr-o ora maninc vreo 2 saptamini. Cu tot cu taxe. Intr-un cuvint sunt foarte fericita: papa bun si “eftin”, cafea si cico gratis (ma gindesc sa propun si montarea unui aparat cu bere care ar incapea perfect intre cel de cafea si cel de pepsi desi am o banuiala ca n-o sa le placa nici ideea asta!), colegi prietenosi numai zimbet, lapte si miere, o sala de fitness si doua piscine in care nu avem voie. Visez check-in-uri si check-out-uri iar cel mai mare cosmar e ca nu aud ceasul dimineata. Caci pontam ca la fabrica cu acelasi card care tine loc de si de ID si de credit card pentru Caffeteria si nu avem voie sa intirziem mai mult de 9 minute. De ce 9 minute si nu 10 sau 5 sau 2 nu stiu, ma depaseste!! Toate greselile se trec in catastif si daca reusesti sa aduni 3 in mai putin de 90 de zile primesti ca premiu o demisie cu autograf! Aici nu exista “nu am auzit ceasul”, “nu mi-a pornit masina”, “m-a durut burta”, “mi-a fost lene” sau altele asemenea. Singurul motiv pentru care esti scuzat e sa mori. Dar si pentru asta trebuie sa ai un motiv serios!

Totul e foarte bine organizat, cerceii trebuie sa aiba o anumita marime, pantofii o anumita culoare, regulile sunt scrise cu grija intr-o “biblie” mica, scurt concis, sa inteleaga si sa tina minte si persoanele cu disabilities (avem si de-aia!). “Biblia” e un deliciu!! Contine 20 de reguli de aur care incep cu “I proudly represent Marriott!” si “I show respect for others!”continua cu “We practice teamwork!” si se termina apoteotic cu “I do more!” si “I am a gratious host!”. Fiecare zi e dedicata cite unei reguli care se discuta in mici sedinte, numite “stand-up”. Ma rog, cel putin teoretic.. nu-s nici ei atit de timpiti!

In rest, lucrurile decurg normal, ma simt ca pe vremea radioului duminica dimineata la 6 pe drum spre serviciu, si-mi amintesc de perioada cind faceam prima poteca in zapada prin Titan in drum spre matinal. Astept iarna si sper sa mai porneasca masina!

2 aug 2004

Inca un sofer printre noi

Il stiti pe-ala blond si barbos care bocane tot timpul din picioare, le stie pe toate si care mai are putin si face o jumatate de veac si inca nu are carnet? Ei bine, de ieri are! Povestea despre cum si-a luat prima parte a carnetului v-am zis-o. A venit vremea sa va spun si partea a doua.

Treaba a inceput de cind si-a luat Permitt-ul, adica un fel de juma’ de carnet de conducere. Cum ar veni, ai voie sa conduci prin oras, prin parcare, pe oriunde sunt sosele DAR numai insotit de cineva care are carnet. Adica eu, prietenii, seful si oricine a avut inconstienta de a-l lasa pe Soso la volan. Glumesc, desigur.. Si a studiat Soso, s-a documentat, cum il stiti, a invatat, erau sa ne calce vreo 2-3 de citeva ori (dar nu inveti daca nu faci si greseli, nu?), cert e ca de o vreme incoace Soso era copt, numai bun de examinat si inrolat in sindicatul soferilor mici dar importanti. Numai ca nu a mai avut nimeni timp sa mearga cu el sa dea si examen. Sau n-a avut el timp. Caci, evident, si Americanii ca si romanii au la politia “Secretary of State” program de lauze, pina la 5. Cine gaseste doi oameni in America care sa-si poata potrivi programele in asa fel incit sa mearga undeva impreuna inainte de ora 7 seara sa mi-i arate si mie!

Ei, la sfirsitul saptaminii trecute avusesem o incercare care insa a esuat lamentabil caci a inceput sa ploua si, in plus, l-am enervat ingrozitor pe tinarul aspirant ca n-am vrut sa parchez masina acolo unde a zis el. Asa ca s-a suparat rau de tot si n-a mai vrut cu nici un chip sa mai faca nimic. Am facut stinga imprejur, injurind printre dinti, cu promisiunea ferma ca nu mai vin sa-l iau de nicaieri cu masina pina nu-si ia carnetul si ne-am vazut de treaba.

Dar vineri cind am ajuns acasa, dupa o saptamina intreaga de trezit la 5,30 si training la computer 8 ore pe zi, l-am gasit pe Soso trista-n prispa ca ar fi vrut sa mearga sa dea examen dar nu gasise pe nimeni sa-l duca. Asa ca mi-am schimbat tinuta bussines casual cu una casual casual, ne-am aruncat in masina si-am purces pentru a doua oara si-ntr-o viteza nebuna catre locul cu pricina. Am ajuns la acea ora cind toti se uita la tine sa te stringa de git nu alta, cind toti angajatii stau aproape cu gentile pe umar si se uita la ceas asteptind sa se faca uichend sa se duca naibii la popcorn-ul, copiii, canapeaua, televizorul si ce mai au pe-acasa.. Cu farmecul binecunoscut al lui Soso, insa, am reusit sa ne strecuram si noi ultimii pe lista de examen pentru ziua respectiva. Spun “noi” pentru ca, desi eu nu am fost implicata direct in procesul respectiv, am contat (zic eu!) cam tot atit cit conteaza echipa de suporteri la meciurile lui Rapid.

L-am condus pe Soso pe ultimul lui drum de “nesofer” pina la locul de unde venea sa-l ridice doamna foarte imbufnata care l-a examinat, i-am dat ultimele sfaturi (nu uita sa-ti pui centura, nu uita sa semnalizezi, nu uita sa opresti la orice stop sign si daca incepe ploaia sa aprinzi farurile), l-am imbarbatat cu vorbe diplomate gen “hai ma ca nu-i asa greu, toti prostii sunt in stare, n-o sa fii tu?” si am asteptat pe bordura cuminte si increzatoare, ca orice sotie iubitoare.

Ei bine, am reusit! Soso al nostru nu numai ca a luat examenul dar s-a imprietenit si cu doamna imbufnata care nu mai era imbufnata cind s-au intors din calatorie. Nu stiu ce i-a zis, ce i-a facut, cert e ca i-a dat si carnetul si i-a trecut si tifna!

L-au pozat, i-au dat carnetul si ne-au dat pe usa afara.

Seara s-a terminat desigur cu o sedinta extraordinara extinsa unde consiliul de stat a aflat intreaga poveste in cele mai mici amanunte, s-a redactat si trimis un comunicat la cele mai importante agentii de presa si s-au trecut din mina-n mina diverse beri precum si noul carnet al lui Soso impreuna cu felicitarile de rigoare.

Concluzia a serii a fost una singura: acum putem sa-l facem si pe Soso sofer de limuzina!

17 iul 2004

Doi romani fericiti si-un concert

Cine n-a vazut un concert cu Madonna in viata asta a trait degeaba!

Auzisem eu ceva de genul asta dar mi-am zis “niste snobi, asa zic toti aia de se inghesuie la toate concertele fara discriminare, ca au auzit sau nu de ala de cinta, gen Cesaria Evora!”.. Dar luni pe la prinz, cind ne-a sunat Braila sa ne intrebe daca nu vrem 2 bilete cadou la concertul cu Madonna am zis “Okay, hai s-o facem si p-asta.. daca-i gratis, cu placere! Asa, macar de dragul Luminitei..”

Asa ca iata-ne pe noi doi ca doi extraterestri, luni seara, la ora 7,30 pm in fata la United Center, downtown Chicago, sprijinind peretii la o ultima tigara pentru nu stiam cit timp, asteptind sa vina cineva sa preia responsabilitatea aparatului foto cu care ne-am carat degeaba pina acolo. Caci scria mare pe bilet no foto/no recording.. iar la astia cind scrie no foto inseamna ca nu intri inauntru cu aparatul foto si nu incape loc de negocieri..

Dupa ce am dat camera din mina-n mina pina-n fund la domnul Dan (noroc ca avea o cursa cu limuzina chiar la fata locului) am pus mina pe bilete si ne-am facut loc printre tot soiul de personaje, de la homosexuali, travestiti si dame de companie pina la pustoaice de liceu (si poate chiar mai mici), doamne si domni civilizati, avind ca numitor comun tot felul de obiecte branduite Madonna. In special tricouri.

Ei.. si am intrat in sala.. eu am zis ca e un fel de Polivalenta mai mare. De fapt, e un fel de vreo 5 Polivalente, muult mai mari. De altfel, Soso a cazut in admiratie si nu mai avea mult pina sa pupe pamintul la intrare, ca intr-o biserica, cind s–a lamurit unde a intrat si anume in “casa” lu’ Chicago Blackhawks (hochei) si Chicago Bulls (basket), aici a jucat Michael Jordan si alte chestiuni care imi scapa, din ratiuni femeiesti, desigur.

Adevarul e ca “Polivalenta” de mai sus avea cam 30.000 de locuri iar de la inaltimea penultimului rind unde aveam bilete –mai ca dadeam cu crestetul de tavan- e intr-adevar impresionanta. Impresionanta si inca 2 feets..

La ora 8 fara ceva (concertul fiind anuntat pentru ora 8) cind am intrat noi era sala pe sfert plina. Drept pentru care mi-am pus serios intrebarea daca nu cumva, ca-n bancul cu Rashela, de fapt EU port ghinion si ca in toti anii cind am participat activ la tot felul de evenimente, ele erau foarte bune doar ca lumea nu venea din cauza mea. M-am linistit insa caci concertul a inceput, romaneste, abia la 9 fara un sfert iar sala era plina ochi. Trei’jde mii de oameni care au inceput sa urle ingrozitor si sa aplaude. Scena, care parea mica in comparatie cu sala, am vazut-o mai bine la sfirsit, ar fi facut sa roseasca orice organizator de concerte cu Singer&Klinger comp in frunte. Doua ecrane mari acopereau initial scena. Alte 3 erau in spate, unul foarte mare chiar pe centru, alte doua mai mici, care coborau in momente cheie. Imaginile fiecaruia se suprapuneau si se completau in diverse contexte. Concertul a inceput cu proiectia unor imagini pe marele ecran mobil si cu madama cintind de undeva din spate.. sau poate era o inregistrare? Montajul, imaginile, sunetul si cele doua ecrane care s-au despartit la un moment dat dind la iveala scena, plus celelalte trei pe mine una m-au lasat muta. Caci una e sa vezi la televizor niste chestii si alta e sa fii acolo, in zeama. Plus 30.000 de oameni care vuiau.

In rest, e greu de povestit un concert, e ca si cum ai povesti o reclama sau un videoclip! Doamna respectiva se respecta (ceea ce stiam!) drept pentru care lucreaza numai cu profesionisti. Domnii dansatori, doamnele dansatoare, trupa din spate (doar nu credeati ca a cintat pe negativ?!) sunetistii, luministii, baiatul sau echipa care a facut montajele video care au insotit spectacolul, badigarzii de la poarta, popcornul de 5$, nici unul n-a fost luat de la reduceri. Iar Madonna, care noi nu ne asteptam sa se omoare cu cintatul, a fost totusi o mare surpriza. Domnilor, doamnelor, contrar aparentelor Madonna cinta!! Mai mult, singura pe scena, doar cu o chitara (stie si vreo 2-3 acorduri, atita cit ii trebuie), imbracata in gen uniforma militara Americana, a tinut sala intr-o mina.. caci cu cealalta tinea microfonul. Pentru cunoscatori: nu s-au folosit nici o clipa mizerii din alea de se pun agatate la ureche, gen hands-free, tot timpul a avut un microfon in mina, mai putin atunci cind in ea avea o chitara sau a fost legata de miini si de picioare pe un scaun electric (da, desigur!)..

Pe linga marile ei hituri, a “performat” si numerele favorite, cintind tot felul de chestii dubioase, de pe ultimele albume probabil, vreo 2 nici nu le-am recunoscut, probabil erau de pe cel mai recent. Oricum, am fost surprinsa sa vad toata pustimea in delir cintind in picioare “Like a virgin” sau “Like a prayer”, cele mai de succes din toata seara, piese care au fost prin topuri pe vremea cind jumatate din cei prezenti nici nu erau nascuti. De asemenea, una din marile surprize ale serii a fost Madonna cintind “Imagine” a lui Lennon, asa sa vada lumea ca mai stie si ea cultura si poate sa cinte si cover-uri. Cred.. N-au lipsit momente firesti pentru caracterul ei, cum ar fi cel dedicat –probabil- lui Guy Ritchie, cu tot “tacimul” imbracat in fustize scotiene dansind pe marginea scenei in freamatul gagicilor norocoase de-acolo de la 740$ biletul, cu un domn distins cu o caciula mare si o fustita mica, cintind la cimpoi sau cele nu stiu cite strofe cintate in idish, asortate cu imagini pe masura.

Asa ca s-a cintat, s-a urlat, s-a aplaudat, s-a schimbat Madonna de vreo 3 ori, scena de vreo 4, s-a mimat un razboi cu arabii si s-a facut misto de Bush, montajul la “American Life” terminindu-se cu Saddam pupind pe Bush pe obrajori.

Concertul a tinut fix 2 ore, timp in care n-am avut curajul sa plec nici pina la toaleta, si s-a terminat brusc. Madonna a zis ceva gen “thank you”, s-a terminat piesa, s-a tras “cortina” improvizata din cele doua ecrane si-a plecat. A aplaudat lumea, s-a scandat, s-a urlat.. nimic, nu s-a mai intors. Nici tu bis, nici tu revenire la scena, nici tu o maslina, o atentie, o multumire, o plecaciune.. nimic! La revedere si bonjour! Ne-a “pupat pe toti cu ranga peste dinti” si-a plecat!

Am strigat si noi la sfirsit “Bineee ma, Madonnooo!” dar nu cred ca ne-a auzit..

De-atunci, Madonna a mai avut inca trei concerte in acelasi loc, tot in downtown, toate cu casa inchisa. Dar cea mai mare problema a noastra a fost ca tot cautind pe internet locatia respectiva si mai ales cum ajungem acolo am dat peste programul cultural din urmatoarele saptamini ale frumosului oras unde ne petrecem zilele de o vreme incoace. Saptamina asta vine Eric Clapton, saptamina viitoare Van Halen si Barenaked Ladies cu Alanis Morrisette, peste doua saptamini Metallica si Linkin Park, mai incolo Phil Collins si tocmai am ratat un concert cu Sting si Annie Lennox, plus unul cu Alice Cooper. Nu i-am mentionat chiar pe toti ca m-am plictisit sa-mi amintesc. Nu mai zic ca in septembrie incepe festivalul de jazz (pentru cei care inteleg despre ce vorbesc), gratis, ca e in parc..

Asa ca pe noi ne scuzati, mergem sa mai muncim putin, sa facem niste bani. De bilete, de bere si de popcorn, dupa caz. Ca noroc sa ne mai invite cineva gratis nu stiu daca mai avem..

17 iul 2004

Prejudecatile la control

America asta e un loc foarte ciudat. Gasesti pareri, judecati si educatii atit de contradictorii ca nu stii daca si cind sa mai deschizi gura sa-ti exprimi vreo opinie. Aici gasesc o tinara absolut oripilata ca o colega a facut avort iar cind vin acasa, la ora 9 seara, pe tv se difuzeaza un ditai documentarul despre cum se filmeaza un film porno. Cu lux de amanunte, nu prostii pentru minori cu Alba-ca-zapada si barza..

Aici vine fiecare cu ce are de-acasa, oriunde ar fi acel acasa si iti sta mintea in loc de consternare daca pui la suflet si asculti tot ce se discuta si se intimpla in jurul tau.

Pina mai deunazi aveam senzatia ca Americanii astia –de oriunde ar veni- sunt organizati si educati, atit cit poti educa pe cineva cu forta. Caci v-am povestit despre regulile de orice fel pe care nimanui nu-i trece prin cap, nici macar in gluma, sa le incalce. Ei bine.. acolo unde nu exista reguli, se duce naibii toata organizarea.. Caci mitocani mai profesionisti decit aici nu stiu si nu cred sa mai existe pe undeva. Poate acolo de unde vin. Lucrurile importante se “citesc” in detalii. Gunoierii “citesc” in gunoi. Eu m-am ghidat dupa ce ramine in urma lor in fitting room, adica acolo unde se probeaza hainele in magazin. Ei bine, inca sunt sub stare de soc si ma gindesc ca mama asta a mea m-a invatat prost. Mama, pentru ce sa fii civilizat si sa stringi firimiturile care-ti cad din gura cind vine mereu un fraier care ia si el un ban pentru asta si stringe dupa tine?! Oricum, iata un mod de a mai crea niste locuri de munca. Ma gindesc ca poate si asta face parte din plan.

Si, pentru ca tot ziceam de prejudecati, trebuie sa mentionez faptul ca cei mai mitocani nu sunt americanii ci natiunile conlocuitoare.

Revin, caci nu despre prejudecatile lor vroiam sa scriu ci despre ale noastre.

Am venit aici cu inima indoita. Soso pentru ca se temea ca nu gaseste brinza, eu aveam o problema cu ouale. Am descoperit ca ne-am stresat de pomana. Aici exista orice pentru oricine. Poate n-ati inteles, adica ORICE! Vrei brinza? De care? Romaneasca, bulgareasca, feta, americana, albastra, frantuzeasca, cu mucegai, fara mucegai, cu buline? Nici o problema! Numai sa stii unde sa cauti. Ouale sunt la fel ca in Romania, atita doar ca cursul ou-dolar e cu totul altul. Restul e istorie..

Nu mai trebuie sa va zic de suportul de banane, nu?

Am mai avut o problema, gindindu-ma ca venim intr-o tara care nu ne cunoaste si pe care poate parintii au invatat-o sa nu deschida usa la straini. Aiurea. Astia n-au nici o treaba, atita vreme cit iti vezi de treaba ta. Regulile sunt atit de stricte si toti sunt atit de panicati sa nu care cumva sa fie acuzati de discriminare incit chit ca nu stii limba si nu intelegi bine ce ti se spune esti pe picior de egalitate cu orice muritor American, nascut si crescut in spiritul celor sase steaguri (alea de pe parcul de distractii). In plus, cred ca nici Americanii get-beget nu intilnesc prea multi Americani in viata lor, doar daca nu stau la tara. Cit stau ei 4-6-8-10-14 ore la serviciu aud cel putin 7 limbi.. in afara de diversele versiunii ale limbii engleze.

Cind te angajezi nu te intreaba decit carei rasa apartii (alb, negru, galben sau spanish) si DOAR daca vrei tu spui citi ani ai, sexul, maritata, disponibila etc. Daca nu aplici pentru vreun job de fitze, nu conteaza nici macar ce scoala ai facut, poate –asa orientativ- doar nivelul maxim de scolarizare pina la care te-a dus capul. De fapt conteaza EXACT ce stii sa faci, ce-ai facut pina acum si cel mai important “ce ar spune fostii tai colegi despre tine daca i-am intreba”.

Zilele trecute am schimbat citeva vorbe prietenoase cu un coleg American. L-am intrebat daca e intr-adevar American, parea, ce-i drept, prea vorbea bine engleza ceea ce-i lucru rar dar vroiam sa ma asigur, sa nu ma lansez in vreo birfa periculoasa. Cind i-am zis ca este printre putinii Americani pe care-i cunosc n-a parut foarte uimit, mai mult amuzat. Pe de alta parte, o alta colega care mi-a declarat ca e poloneza ulterior am am aflat ca de fapt e nascuta si crescuta aici, e adevarat din parinti polonezi. Pai -i-am zis eu- deci esti Americanca! Nu, a zis, sunt poloneza!

Pai.. atunci eu ce sunt? Cred ca rominca.. Asta imi aminteste de prima zi cind am ajuns aici. Mai bine zis inainte sa aterizam, eram inca in avion, si o doamna draguta de meserie ne-a impartit zimbete, cico si niste fluturasi pe care trebuia sa-i completam. Nume, prenume, scopul si durata vizitei.. usor, stiam raspunsurile. Ziceam ca iau din nou nota 10 dar.. cind am ajuns la intrebarea “adresa” m-am blocat. Pai chiar asa, unde locuim? Pai in Romania nu mai locuim, tocmai ne luaram la revedere cu covor rosu si cor de bocitoare. Dar nici in America inca nu locuim! Si atunci ce trecem? M-a salvat de la o mare depresie tot doamna draguta care s-a prins ca emigrantii nu trebuie sa completeze fluturasul ala ci altul..

Cind am venit aici, aveam capul impuiat de povesti despre cit sunt de incuiati Americanii si de inculti si de ignoranti. Ei bine, si tu ai dreptate si tu ai dreptate. Americanii –cuvint ce defineste generic orice ins care locuieste legal in America- sunt atit de multi incit isi permit sa aiba de toate. Ca la raionul de sucuri. Au si incuiati, au si timpiti, au si inculti, au si din aia carora trebuie sa desenezi sageti sa stie pe unde sa mearga, au si baieti isteti care fac lucruri desptepte. Cum ar fi sa inventeze sagetile pentru timpitii de mai sus. Sa nu cada de pe strada!

Dar cea mai mare calitate a Americanilor este toleranta. Nicaieri pe unde am umblat nu am vazut priviri atit de linistite la tot felul de versiuni umane. Albi, negri, cocosati, handicapati, chinezi, tigani cu fuste (n-am vazut inca dar trebuie sa fie ei pe undeva!), pitici, obezi.. nimic nu-i mira si, mai ales, nu-i face sa te trateze diferit. Nici daca ar trece pe strada un individ fara cap nu s-ar nelinisti nimeni. E vreo rasa noua de emigrant, si-ar spune mintea lor in gindul ei.

De cind cu trainingul de la Sears, am inceput si eu sa ma obisnuiesc sa nu mai uit fascinato-oripilata la buzele enorme si rosii ale colegei sau la legumele din scaune cu rotile. Poate si obisnuinta.

Si mai au o calitate Americanii: ii lasa si pe altii sa faca. Nu stiu inca sigur daca asta se datoreaza lenei, educatiei sau obisnuintei, cert e ca loc pentru toata lumea e. Am intilnit Americani care lucreaza de 10 ani ca vinzator la Sears si care nu si-au luat niciodata o masina “pentru ca nu si-au permis!” Cum naiba sa nu-ti permiti sa iti cumperi o masina cind o poti plati in 3 ani si cu 100$ pe luna payment?! Adica salariul pe 4 zile, daca cistigi putin. Dar.. vorba aia: nu mincati? Ce bine, mai mult pentru noi!

E ca in povestea cu ciuperca, hai sa ne mai inghesuim putin sa incapa si romanii astia doi. Mai ales daca aduc si ei niste bani, platesc niste taxe, mai facem un razboi, niste alegeri, niste cercertari in domeniul dezvoltarii sistemelor de desfacut portocale, ceva-ceva tot o iesi de-aici!

9 iul 2004

Viteza, ca n-avem timp!

Iata-ma, la nici 3 saptamini dupa ce m-am angajat cu surle si trimbite la mega-jobul de carator de haine prin magazinul familiei noastre, supranumit Sears –Good life, great price!- ca imi dau demisia scurt la nici o zi dupa ce am primit primul check.

Si uite cum, dupa 5 ani, cind aproape prinsesem radacini si imi crescuse iarba in jurul biroului in Alma Artex, ca incep sa schimb joburile o data pe luna!

Si pentru ca toate se intimpla cu un motiv, de data asta motivul se numeste Marriott. Toata lumea auzit de Marriott! Dupa un interviu ratat la aproape 2 saptamini dupa ce ne-am mutat aici, la insistentele Cristinei, si in lumina ultimelor evenimente (caci toti oamenii angajati atunci si-au dat demisia sau n-am mai aparut pur si simplu) am mai aplicat o data. Dupa ce am trecut prin trei interviuri telefonice am fost chemata la interviul face-to-face intr-o frumoasa dimineata de miercuri. Am trecut prin furcile caudine, si anume prin alte trei interviuri cu trei manageri diferiti care mi-au pus cam aceleasi intrebari. Intrebarile sunt standard si se gasesc in orice carte din milioanele de carti care vind aici despre cum sa-ti gasesti jobul perfect. Iar raspunsurile le avem pregatite mai demult de cind m-am lamurit eu cam cum vine treaba pe la astia. Am mai pus de la mine asa pe ici pe colo, le-am povestit despre minunatele lucruri pe care le-am infaptuit la “Warner Romania” de toti au ramas cu impresia ca o data cu plecarea mea, se va darima firma. Dar.. important e ca i-am impresionat. Si i-am facut sa rida. Ba, mai mult, mi-a fost remarcata engleza, insa ramin inca cu senzatia ca remarca a fost la misto.

Oricum, cert e ca o data ce m-au sunat sa ma anunte ca sunt fericita cistigatoare a unui loc, in picioare, ce-i drept, dar in primul rind, la hotelul Marriott O’Hare, m-am dus glont la Sears si mi-am pus demisia pe masa. Un coleg American, casier acolo, m-a intrebat aproape nervos cum naiba am reusit sa intru la Marriott ca el se chinuie demult dar nu l-au ales. Mi-a stat pe limba un raspuns perfect romanesc gen “cicirica, vintul bate dincotro pe-a cui...” dar mi-am inghitit limba ca m-am gindit ca nu gusta gluma, am facut stinga imprejur pe calciie si-am plecat. Cred ca nu mai calc in viata mea intr-un Sears, desi tocmai mi-a venit cardul de discount.

Oricum, mi-am facut frumos un alt drug test, m-am pus la tol festiv, zis si bussines casual, si m-am dus azi dimineata la 8 la Orientation. Un fel de training.

Cam acelasi lucru pe l-am facut si la Sears decit ca mult mai civilizat. Pentru ca suntem fericiti cistigatori si pentru ca am fost cuminti am primit cookies, cafea, suc si apa pe tot timpul training-ului si am mincat de lunch. Desigur, la sfirsit, am transmis complimente bucatarului pentru supa minunata. Asa cum se cade si e civilizat intr-un loc ca Marriott.

Orientation-ul a durat aproape 8 ore de-mi iesise parul prin caciula, plus ca obosisem sa fiu atenta tot timpul si sa inteleg ce se vorbeste caci eram singura cu engleza la nivel de 5 ani. Dar nu m-am panicat ca, oricum, ce n-am inteles imi explica Cristina care abia asteapta sa ma antreneze. In afara mea, la training au mai fost doua negrese, un mexican la a doua generatie si o bulgaroaica. Negresele au facut repede o gasca iar eu, din spirit de fronda est-european, m-am solidarizat cu bulgaroaica. Oricum, dintre toti, singura care parea ca intelege ce-i cu ea pe lumea asta era bulgaroaica. Fata desteapta, venita aici de vero 5 ani, vorbeste aproape perfect engleza, nu are accentul ala urit al slavilor, ca-s rusi, bulgari sau polonezi. In rest, toata lumea foarte nice, de obosisem de atita “oh, sorry”, “oh, thank you”, “oh, that’s nice”. Apropo, au Americanii astia un tic verbal –ca altfel nu pot sa-i spun- si care se cheama “Thank you, I appreciate!” care ma scoate din sarite. Suna atit de fals incit iti vine sa-l pocnesti pe-ala de-ti zimbeste cu replica peste ceafa. Dar daca spui cuiva, American, chestia asta, se dubleaza de placere.

Revin, am vizionat niste filmuletze foarte instructive, unele chiar interesante, gen Discovery Channel, despre istoria Marriot-ului si am citit despre cum merg lucrurile, cine e Marriott, ce hoteluri si resort-uri mai detine si intre ce ani a domnit seniorul. Mort acum.

Totul mult mai relaxat si mai putin politienesc decit la Sears. Nu mi-a aratat nimeni camerele de luat vederi si nici nu mi s-a explicat asa, pe fata, sa nu fur, sa nu injur, sa nu mestec ciunga, sa pirasc pe altii etc. Obrazul subtire cu cuvinte fine se tine. Alt nivel, alti oameni, alt caracter.

Oricum, in continuare toata lumea este nice, ca si cum nimic in lumea asta nu le poate umbri bucuria de a fi lasati sa munceasca, sa serveasca patria si sa-si toace banii la shopping-uri de uichend.

8 iulie 2004

Muncim!

Dupa o leneveala de aproape doua luni, socotind si saptaminile din Romania de dinaintea plecarii, aproape ca imi pierdusem reflexele de a munci. Mi-am dat seama brusc si periculos -mi s-a luat asa, ca o ceata de pe ochi- ca “o viata avem si pe-aia o muncim”! Din clasa a 7-a n-am mai avut o asemenea vacanta. Sa nu ai nimic de facut.. in afara de micile comisioane ale prietenilor care.. muncesc si, desigur, nu au timp. Adica platit facturi, facut cumparaturi, dus si adus diverse din diverse locuri, facut mincare si hranit populatia muncitoare. In rest, trai pe vatrai! Poze, plimbari prin downtown, internet cit e ziua de lunga, barbecue, shopping cu fetele in zilele lor libere..

Ei, dar toate se platesc, mai ales bill-urile. Asa incit, intr-o buna zi mi-a ajuns cutitul la os si am inceput serios sa-mi caut de lucru. Am trimis munti de Resume-uri (aici nu se cheama CV-uri, deh, Americanii..), am facut sute de scrisori de intentie si am fost chiar la citeva interviuri. Am reusit chiar sa ratez unul pentru ca m-am imbracat necuvincios, adica in blugi. Si eu care credeam ca blugii sunt un fel de semizei aici, ca doar din ei s-au hranit citeva generatii!! Ar trebui mai mult respect pentru blugi totusi. Parerea mea!

Deci, in plimbarile noastre de fete prin mall-uri, intr-o buna zi am nimerit impreuna cu Cristina (cred ca-mi poarta noroc!) in Sears. Sears-ul asta e un fel de magazinul Unirea. Si sunt situate in mall-uri, adica acele locuri superfensi unde se plimba Americanul de rind cind nu are ce face si merge shopping. Woodfield Mall –adica cel din povestirea noastra- e unul din cele mai frumoase din zona, cel putin asa zice Cristina care e profesionista in materie.

Revin. Am intrat cu Cristina, ne-am asezat la un computer special amenajat pentru Applications si mi-am bagat datele personale. Cine sunt, ce vreau, unde m-am nascut, ce am mincat pina la virsta asta, unde am lucrat.. Apoi am completat un chestionar de intrebari fara de care nu te baga nimeni in seama nicaieri. Aici a intrat Cristina in actiune, raspunzind CORECT la intrebari gen “daca vedeti vreun coleg furind din magazin ce faceti?” sau “care e primul lucru pe care il faceti daca un customer varsa un pahar de apa pe jos, in magazin?”. Pina la urma nu conteaza cine esti, de unde vii si ce-ai facut, conteaza sa stii raspunsurile la interbarile din chestionar. Si anume, conteaza sa fii un cetatean educat in spiritul acestei tari. Corect, piricios si istet dar numai cind e vorba de banii firmei etc.

Se pare ca din nou Cristina a avut dreptate caci dupa ce am introdus toate datele am primit instantaneu raspuns sa ma arat la departamentul de HR. M-am dus.. Buna ziua, eu sunt… eu vreau.. m-au luat cucoanele de-acolo, m-au dat din mina in mina, mi-au explicat cum merg lucrurile, mi-au pus niste foi in fata la semnat, mi-au pus o groaza de intrebari gen cum platesc taxele si cum vreau sa-mi fie platit salariul, chestii la care abia pricepeam intrebarea daramite sa mai stiu si raspunsul. Oricum, am reusit sa scap din ghearele lor, angajata, dupa mai putin de o ora. Ametita si cu un brat de pliante despre instructiunile de folosire, coduri de comportament, politica firmei si trimitere la testul de droguri (nu te angajeaza nimeni daca nu-ti faci drug testul). Phui, dar astia se misca repede, nu gluma.

Mi-au facut programul si, dupa o saptamina, eram, alaturi de un gras si o urita mica, la computere, facind training online. Iar trainingul asta.. mmm.. o dulceata nu alta, am ris si-am plins, in gind desigur, e de vazut. Un program foarte bine facut altfel, cu poze si filmulete, cu sagetzele si scheme colorate sa inteleaga si ultimul idiot –pardon persoana cu disabilities- cum merge treaba. Am invatat o groaza lucrusoare foarte instructive. Am invatat cum se lucreaza cu handicapatii –care nu sunt hadicapati ci persoane cu disabilities-, am invatat ca atunci cind un coleg face ceva care te deranjeaza nu ii atragi atentia ci te duci si-l pirasti direct la supervisor, am invatat ca acolo unde scrie ca nu ai voie chiar NU ai voie sa pui mina, si nu prea ai voie decit sa muncesti. Am invatat ca orice ar spune customerul si cit ar fi de ciufut chiar daca iti vine sa-l pleznesti primul lucru pe care il faci e sa-ti ceri scuze. Am invatat ca face parte din obligatiile de serviciu sa fii nice cu toata lumea, sa fii vesel mereu si sa n-ai nici o grija alta decit a firmei, implicit ale clientului. Dar mai intii de ale firmei. Am invatat ca daca vreun coleg face greseala sa ma invite la o cafea, poate fi dat afara pentru hartuire sexuala. Si altele..

Am trecut apoi pe la security unde un nene cu fata de gorila m-a privit suspicios si intens pina m-a inregistrat in sistemul lui intern. Apoi mi-a aratat in ce sector trebuie sa-mi parchez masina –nici mai la stinga nici mai la dreapta- si cum funtioneaza camerele de luat vederi. Adica un fel de “ai grija cum umbli, suntem cu ochii pe tine”!!

Dupa acest training serios (am dat si examen, dupa fiecare sectiune invatata dadeam un test ca la scoala) m-au aruncat in gura lupilor on the floor, adica in magazin. Aici m-au dat iar din mina in mina pina-n fund la taxatoare de la un supervisor la altul de nu mai stiam care imi e sef si care coleg. Altfel, m-am dumirit eu cum vine treaba, astia au pus lupul paznic la oi! Caci sunt MCA la departamentul Juniors (adica acolo unde se vind hainutze exact pe gustul meu). MCA-ul asista customerul cu indicatii pretioase (daca doreste el, nu ai voie sa te bagi in sufletul lui) si face “curat” dupa ce trece vijelia cumparatorului. Caci oamenii astia au greble in loc de miini, se impiedica in propriile lor picioare, nu mai zic de rafturile de haine si lasa mormane de lucruri imprastiate pe unde trec, inclusiv gunoi. Si asta indiferent de rasa, nationalitate, sex sau religie.

Oricum, de cind sunt aici am constatat doua lucruri care m-au uimit pina peste poate. Unul, oricit ai fi de prost vorbitor de engleza nimeni nu e surprins daca ii spui ca nu intelegi ce tot da el din gura. De la cea mai tifnoasa cucoana pina la cel din urma coleg, toti repeta ce-au spus, eventual dau si explicatii din miini sa fie clar. Si doi, toti sunt nice! Toti iti zimbesc, toti sunt gata sa te ajute in orice moment, zici ca s-au nascut si respira cu un singur scop, sa fie acolo cind ai nevoie de ei. Nimeni nu bombane, nimeni nu ciriie. Mie personal mi se pare infricosator pentru ca parca deja simt cum mi se dezvolta cultul personalitatii. Ajungi sa crezi ca toti te plac peste masura! Nu e nimic mai infricosator decit o multime de oameni veseli si binevoitori care par ca nu alta treaba in viata decit sa il imbogateasca pe domnul Sears sau cum l-o chema pe sefu'.

Altfel, ma distrez, mi-am gasit si o prietena umana pe care o cheama.. Donna. Are vreo 50 de ani, nu-i tace gura o secunda, ii stie pe toti si locul tuturor lucrurilor si ma tiraste dupa ea peste tot unde merge. Deja toti ne striga “cele doua done”!

E fain la Sears: good life, great price! Vorba sloganului..

1 iulie 2004