Astazi am invatat un cuvint nou si trebuie sa va povestesc despre el. Caci nu stiu daca e de plins sau de ris! Ris nervos, desigur, ca daca e sa mor intr-un accident –doamna-fereste- pe strada pot sa stau linistita: nu ma salveaza nici un American. Nu din nesimtire ci din prea multa responsabilitate. Si ca nu care cumva sa-l dau in judecata!!
Pe scurt, o minunata seara de simbata, inceputa pe la ora 3 cind am intat in shift si s-a innoptat brusc, a plouat ingrozitor iar oamenii veneau in valuri ca nu incetam sa ma mir: ma, dar oamenii astia n-au alta treaba simbata seara, n-au si ei casa lor, ce umbla brambura pe la hoteluri!? Parintii lor stie? Si ii lasa???
Toate bune iar bussinesul mergea atit de bine incit nici n-am observat cind toti managerii hotelului au disparut alergind pe holuri catre un loc misterios si in afara vizibilitatii mele. Doar un singur cuvint m-a lovit strident la urechi, un ciocanel care pina si pentru noi aia de dincolo de ocean inseamna ca e nashpa: 911. M-am trezit brusc cind Edward Vijelie (asa e el, foarte agitat de felul lui) mai sa cada peste mine aruncind-se peste telefon. Dar ce sa fie? Pai, avem o victima pe unul din holuri. Infarct? Lesin? Nu se stie.. Sa sune cineva la urgenta. Sa se faca ceva! Vorba lui Plesa: sa se duce cineva sa aduca alea de acolo! Cam asa sunau indicatiile pretioase venite de sus. De parca poti sa suni asa la 911: “Pai trimiteti-ne si noua o ambulanta, doua masini de politie si daca aveti disponibil un batalion de pompieri, vedem noi care se potriveste. Ah, pai, nu stiu de ce, asa mi-a zis seful, dar daca tot veniti aduceti si doua pizza mari!”
Oricum, pina mi-am terminat eu de povestit unui om cum ajunge in camera lui din fundul curtii, a venit si Salvarea, escortata de doua masini de politie, discoteca nu alta in fata blocului nostru. Ma, m-am minunat eu, dar repede se misca astia, nu ai timp nici sa mori in tara asta. Pai sa te lase sa mori inainte de a-ti plati credit card-urile?? Stai asa coane, un’ te duci? Pai ambulanta cine-o plateste?
Oricum, dupa ce lucrurile s-au linistit –omul nu facuse infarct ci doar lesinase de oboseala, stres sau eu mai stiu ce- m-am asezat eu intr-un cot si m-am gindit cu voce tare. Zilele astea, Asociatia medicilor mici, mari si foarte mari organizeaza in salile noastre de conferinta un mare examen pentru specializarea Medicina de Urgenta. Pai –zic eu catre colegii mei- tocmai aici unde misuna cam vreo 200 de doctori pe metru patrat chiar acum la momentul gindirii, a caror treaba e tocmai sa ridice domni lesinati de pe culoare si sa-i repare, moare unul (poate era chiar unul dintre ei!) si nu pune nimeni mina sa vada ce-i cu el?? Trebuie sa astepam ambulanta care poate vine (e drept, de cele mai multe ori vine, cam in 3-5 minute).. Colegii mei mustacesc si zimbind usor superior imi explica: cicirica, aici, la noi in America, nu pui mina, ca daca ai pus mina ti-ai asumat responsabilitatea si daca moare (si daca nu moare) poti s-o sfeclesti foarte usor. Ii zice liability! Si, adica cum, insist eu, il lasi sa moara? Da! Sa-i fie de bine, daca nu mai are rabdare sa vina ambulanta! Uite, imi povesteste Edward, acum un an, intr-o noapte, a facut un musafir o criza, se pare preinfarct, managerul s-a agitat, a sunat 911 dar pina au venit domnii cu salvamarul, i-a dat omului o aspirina. De ce aspirina si nu paracetamol sau impachetari cu namol nu ma intrebati ce-a fost in capul omului! Asa a vazut el la televizor la reclama la Bayer! Cert e nefericitul n-a murit, dar compania de asigurari nu vrea sa plateasca spitalizarea omului, tratamentul, benzina si deranjul ambulantei pentru ca.. i-a fost administrata medicatie intr-un mod nepermis. Iar managerul nostru are si acum cosmaruri ca poate il trage cineva la raspundere ca a vrut sa fac un bine.
Singurul lucru care ma face sa nu-mi stea naibii inima in loc e o intimplare la polul opus. In urma cu citeva luni, tot intr-o simbata seara (parca o fac intentionat cu totii!), da buzna in lobby o insa disperata cu un copil mov in brate urlind ca micutzul nu mai respira. Evident, se intimpla ca si in acele zile minunate de vara o alta conferinta de medici (ortopezi, dar totusi doctori!) avea loc pe plaiuri marriottice si lobby-ul era compact umplut cu domni distinsi la o sueta despre boli de picioare (cred!). Inainte ca managerul de serviciu sa-si termine bilbiiala, unul dintre meseni a insfacat copilul si i-a aplicat un tratament scurt (copilul se inecase cu ceva mincare am reusit eu sa-mi traduc intr-un final) si i-a redat o culoare mai apropiata de viu si mai departe de movul cu care venise. A inapoiat copilul, l-a trimis pe manager la plimbare si si-a vazut pe paharul lui de vin si de conversatia intrerupta.
Asa ca ma gindesc eu cu mintea mea cea proasta de femeie, sunt totusi si doctori inconstienti in America asta mare care n-au auzit de cuvintul ala nou pe care l-am invatat azi dar pe care sper sa nu-l incerc pe pielea mea (cuvintul!). Si eu care ma bucuram ca in sfirsit mi-am facut asigurare medicala si de-acum inainte are altcineva grija daca ma prinde vreo boala, ceva. Pai, in cazul asta, sa fie clar: mie sa-mi dati o aspirina, ceva, ca nu platesc ambulanta nici moarta!
