GMAT, un secret dezvaluit

Deci! A venit Dona din Romania, ca orice roman mindru, cu fruntea sus si cu gindul vesel ca noi suntem destepti, atit de destepti incit nu trebuie sa ne strofocam mai deloc sa ajungem profesori universitari Americani si cei mai destepti cercetatori din lume. Acei cercetatori Americani din stirile cu statistici din Libertatea.

Ei bine, atentatele anterioare cu inteligenta prin scolile americane vi le-am povestit, atit cit s-a putut traduce in limba romana, aia pe care inca n-am uitat-o.

Dupa o pauza binemeritata, in care mi-am odihnit neuronii mici si din ce in ce mai singuri, mi-am adunat toate puterile mele si stiinta de limba engleza si m-am dus saptamina trecuta sa dau cu ei de toti peretii la minunatul examen GMAT.

Asa, ca se se inteleaga despre ce e vorba si, mai ales cit sunt de asuprita, eu, micutza romana intr-o tara de capcauni americani trebuie sa va spun ce e aceea GMAT, ca si GRE (been there, done that!), sau SAT sau alte acronime suspecte care dau batai de cap americanilor de toate nationalitatile. Examenul de bacalaureat, de admitere la facultate sau, dupa caz, la o scoala mai superioara (daca pot sa ma exprim asa si iata ca pot), nu se fac asa, neorganizat. In obsesia americanilor pentru obiectivitate si asigurarea unui climat de deplina intelegere si egalitate intre popoarele celor 50 de state, fiecare cu propriile pasarele, examenele sunt organizate de o institutie independenta, la nivel national (as putea spune chiar mondial daca as vrea sa ma arunc la cuvinte mari), aceeasi care detine drepturile pentru Toefl. Asadar, oricind vrei tu si te lasa de la serviciu, 10 ore pe zi, trei saptamini pe luna, 11 luni pe an, poti sa te inscrii la examenul care ti se pare mai interesant sau ti se cere de la scoala la care vrei sa te inscrii. Intri pe internet, iti alegi un centru mai aproape de casa, iti faci programarea online, platesti fabuloasa suma de 250$ (mai mult sau mai putin, depinde de examen) si te pregatesti intens, asa cit te lasa inima pentru banii aruncati pe distractie. Mi s-a rupt sufletul atit de tare ca am pus o burta pe carte cum n-am facut de cind am salvat 100$ la Microeconomie in anul 3, spaga pe care as fi putut-o plati profesorului sa ma treaca fara sa trec pe acolo.

Il dai, iti iei scorul (nu se da o nota, se da un punctaj intre 200 si 800) si il depui la facultatea la care vrei sa aplici. Care te accepta sau nu, in functie de standardele fiecareia si evident, de nivelul celorlalti inscrisi in semestrul respectiv. Nu e –evident- cu Admis/Respins, parte din aceeasi filozofie americana care spune ca profesorii nu corecteaza lucrarile copiilor cu pixul rosu, ca nu care cumva sa traumatizeze bietii invatacei, sa-si piarda doamne-fereste setea de cunoastere.

Deci, m-am prezentat eu intr-o frumoasa dupa-amiaza de simbata, dupa ce m-am invirtit prin imprejurimi vreun sfert de ceas cu harta-n fata sa gasesc cladirea, in final aproape pierzindu-mi firea: unde ma duc eu, ma, sa fac pe desteapta cind eu nu sunt in stare sa citesc o harta? Intru in institutie. Liniste, ca intr-o catedrala la ora 1 noaptea. O doamna la receptie ma intimpina cu un sictir cu greu ascuns de un zimbet profesional si imi da ceva de citit. Ce am voie, ce n-am voie, citesc cu mare atentie, mai ales ce scrie cu litere mici (asa cum am invatat de la ofertele de credit card-uri), am semnat electronic (sa nu risipim hirtia), mi s-a facut o poza, mi s-au luat amprentele (?!) si mi-am golit buzunarele intr-un dulapior. Si asa, doar cu hainele de pe mine si cu pasaportul m-am mutat la biroul alaturat. Unde mi s-a verificat amprenta sa fie siguri ca tot eu sunt ci nu altcineva mai destept, mi s-au dat ciorne, pix si dopuri de urechi (ca sa nu mi se scurga stiinta pe-acolo, cred!) si am fost introdusa intr-o camera perfect etansa, cu camere de luat vederi care te priveau din toate unghiurile. Ca nici in nas nu m-am putut scarpina de jena.

Asta e scaunelul tau, asta e computerul, good luck! Liniste! Mi-am suflecat minecile, mi-am scuipat in palme, m-am asezat turceste pe scaun si am pornit. Timp de mai bine de 4 ore, m-au trecut toate apele prin toate colturile intepenite de ani ale creierului meu nemaifolosit la o asemenea capacitate.

Aici se cere o paranteza pentru explicatii suplimentare. Examenul se imparte in trei grupe. Prima e rezervata partii creative, in care ti se dau doua argumente despre care trebuie sa scrii cite un eseu. Asa ca o compunere de eseu. A doua e partea de matematica, impartita in doua subgrupe. Neinteresant. Iar, la sfirsit, piesa de rezistenta, engleza, impartita si ea la rindul ei in trei subgrupe. Nu intru in amanunte indecente. Ce e totusi interesant e ca programul lucreaza interactiv, se muleaza pe nivelul fiecarui candidat. In functie de raspunsul la o intrebare urmeaza o alta mai usoara sau mai grea. Evident, intrebarile grele se puncteaza mai mult. Nu se puncteaza jumatate de raspuns. Nu exista “am gresit rapunsul dar uite ce frumos rationament am facut”. Nu exista contestatie si nu ti se da nici o explicatie pentru rezultate. Nu ai voie sa povestesti prietenilor sau sa publici pe internet intrebarile pe care le-ai primit, totul intr-o confidentialitate de speriat. Ceea ce nu e greu deloc, pentru ca la viteza cu care treci de la una la alta, eu cel putin nu-mi amintesc mai nimic din intrebarile pe care le-am intilnit.

La sfirsit, am pus punct, mi s-a dat scorul, foarte civilizat in raport cu nivelul de intimitate pe care il avem noi doi, engleza si cu mine, am ridicat frumos mina in aer –semn de atentionare a supraveghetoarei- si intr-un minut am fost scoasa pe usa afara, in lumea larga.

M-am suit in masina, mi-am trecut palma peste frunte, m-am pipait sa vad daca am supravietuit fara traume fizice dar mai ales psihice. Am bagat piciorul in acceleratie si nu m-am oprit pina in primul Marshalls unde am facut o terapie de recuperare prin shopping vreo doua ore.

Un singur gind ma mai bintuie de cind cu GMAT-ul: cum adica, in limba engleza, se pune virgula inainte de “si”??

26 sep 2006