Romanian Patriot

M-am gindit la o chestie: nu poti sa traiesti in America daca nu te pierzi de-acasa. Oriunde ar fi “acasa” asta!

Dupa milenii printre colegii mei de la Marriott constat ca mai putin de jumatate sunt nascuti aici. Puah, am zis jumatate? Am cunostinte venite de prin cele mai nastrusnice tari si tarisoare, unele extrem de banale (ce-i trebuie unui britanic sa emigreze in America?!), unele chiar mai obscure decit Romanica noastra. Macar de-o Nadia Comaneci si tot au auzit astia de un roman ceva. Ne amestecam amici veniti din Jamaica, Iran, Somalia, Grecia, Ukraina, China (Oho!), India, Coreea, niste insule de prin Asia (hmm, am si uitat numele lor!..). Nu mai vorbesc de Bulgaria. Sau Polonia. Ce-i aduce pe toti aici si mai ales ce-i tine aici? Ma intrebam deunazi in gura mare vorbind cu americanca-hawaiana Donna. Uitindu-ne pe niste poze de Hawaii, mi-a povestit ca a trait o buna parte din copilarie si tinerete intr-o casa pe plaja.. stiti genul, plaja alba imensa, palmieri, cerul albastru, oceanul verde..Si atunci zic: bre, dar ce cauti tu aici, in minunatul Chicago?? Nu stateai bine acolo la casa ta de pe plaja?! Ba da, zice Donna, dar mi se urise cu binele! Soso ar jubila. De cind s-a facut American a devenit foarte patriot. Roman-patriot, desigur. E un fenomen obisnuit printre emigranti. Cu cit stai mai mult printre straini cu atit devii mai patriot. Cind a raposat Papa, toti polonezii au purtat doliu la palarie si steag in berna pe capota masinii timp de vreo 2 luni. E ceva care mie nu mi se leaga aici. Daca suntem patrioti si ne pasa de tara noastra (nu asta inseamna sa fii patriot?) ce cautam aici? Ma gindesc la Americanii aia mai Americani decit mine si restul de prima generatie de fugiti de-acasa. Au o groaza de bube in cap (or sa interzica fumatul in public si in Chicago!) dar toti stiu imnul (si-l cinta cu orice ocazie, cu mina la inima desigur), isi pun steagul si pe chiloti, sunt mindri ca au facut armata si sunt respectuosi cu presedintele lor, cit o fi de idiot. In fond isi asuma propriile fapte!

Deci, revenind la intrebarea de mai sus: ce te tine aici, dude? Si mai ales de ce se sta cu spatele privind mereu inapoi? Un motiv bun ar fi ca trebuie sa te raportezi la ceva. La ce sa te raportezi? Pai, la vecinii de pe scara. Sa moara toti din Salajean de invidie, sa vada ce de bani si de tzoale Americane avem si cit suntem de milosi si de ingrijorati de soarta politica si economica de aici de la cel putin opt mii de kilometri distanta.

Patriotismul e doar o moda, cum ar spune Americanul “patriotism is the new black”. Merge bine cu BMW-ul (a se citi “bi-em-dabal-iu) la care bagi jumatate din banii pe care-i faci sau pentru ai mai amaritzi un ditai pick-up truck-ul Dodge (masina proasta Americana, dar MARE cit un autobuz) cu costumul Armani “made in China” (O, Doamne, ce bine ca chinezii astia plini de modestie pun etichetele pe dinauntru!), ghiulul de aur cu piatra mare albastra (chestiune o-bli-ga-to-ri-e, de la care nu se abat nici Americanii) si credit card-urile (minim 2-3). Accentul te tradeaza un pic dar, hei, trebuie sa ne pastram identitatea nationala. Asta ca oricum nu il poti schimba. Cum recunosti un roman in trafic? Dupa Adi Minune ce-si duduie in boxe tristetea sufletului sau mic de stat dar mare pe dinauntru!

Deci, dupa moda Americana, ascultam muzica traditionala romaneasca (adeca “manele”) de ultima ora, downloadate de pe net direct, arboram drapelul tarii de bastina (ceea ce in Romania ti-ar atrage misto-ul etern al cunoscutilor sau si mai rau, ai fi confundat cu un PRM-ist), ne uitam la stirile de pe Protv International, citim ziarele on-line si ne pasa, mamica, ne pasa, ca, in fond, e singurul lucru care nu costa. Ce bine e sa vezi ca sunt altii si mai rau..

Dar asta nu e un lucru urit, cum ar spune un vechi coleg. Urit e sa furi, sa minti, sa injuri.. Problema e ca cu curu-n doua luntri e cam greu de inaintat si pina si Cristina, acrobata peste ocean si-a asezat cortul intr-un loc cu verdeatza si nu mai priveste cu nostalgie catre incoace. Daca trecem peste mici depresii cu substrat shopping-aresc.. Orisicit!

Stau strimb si zic sa gindesc drept, aproape obiectiv, cum ar zice Ina. Ma uit cu duiosie la amici in stinga si-n dreapta care pierd zile din viata lor incercind sa recompuna zile din viata lor dupa principiul “ce-ar fi fost daca..” tocind marunt telefonul si internetul, ca si cum viata lor ar avea vreo legatura cit de mica cu viata de dincolo. Ca si cum e cineva acolo care iti masoara realizarile si infringerile, care sa-ti spuna ce sa faci, care te aplauda sau te trage de urechi, te invidiaza sau te consoleaza, unii care spera poate la o invitatie. Sa te vada lumea cum te misti tu in Lumea Noua ca pestele in apa.

Hei dudes, wake up! Oamenii aia au si ei treburile lor, suntem niste matusa din America, cineva de care se vorbeste mereu frumos caci e prea mult de cind iti facea mizerii si le-ai uitat. O data mi se spunea ca n-am suflet. Acum mi se spune ca sunt obiectiva. Ce bine e totusi sa fii roman in America!

16 feb. 06

Liability

Astazi am invatat un cuvint nou si trebuie sa va povestesc despre el. Caci nu stiu daca e de plins sau de ris! Ris nervos, desigur, ca daca e sa mor intr-un accident –doamna-fereste- pe strada pot sa stau linistita: nu ma salveaza nici un American. Nu din nesimtire ci din prea multa responsabilitate. Si ca nu care cumva sa-l dau in judecata!!

Pe scurt, o minunata seara de simbata, inceputa pe la ora 3 cind am intat in shift si s-a innoptat brusc, a plouat ingrozitor iar oamenii veneau in valuri ca nu incetam sa ma mir: ma, dar oamenii astia n-au alta treaba simbata seara, n-au si ei casa lor, ce umbla brambura pe la hoteluri!? Parintii lor stie? Si ii lasa???

Toate bune iar bussinesul mergea atit de bine incit nici n-am observat cind toti managerii hotelului au disparut alergind pe holuri catre un loc misterios si in afara vizibilitatii mele. Doar un singur cuvint m-a lovit strident la urechi, un ciocanel care pina si pentru noi aia de dincolo de ocean inseamna ca e nashpa: 911. M-am trezit brusc cind Edward Vijelie (asa e el, foarte agitat de felul lui) mai sa cada peste mine aruncind-se peste telefon. Dar ce sa fie? Pai, avem o victima pe unul din holuri. Infarct? Lesin? Nu se stie.. Sa sune cineva la urgenta. Sa se faca ceva! Vorba lui Plesa: sa se duce cineva sa aduca alea de acolo! Cam asa sunau indicatiile pretioase venite de sus. De parca poti sa suni asa la 911: “Pai trimiteti-ne si noua o ambulanta, doua masini de politie si daca aveti disponibil un batalion de pompieri, vedem noi care se potriveste. Ah, pai, nu stiu de ce, asa mi-a zis seful, dar daca tot veniti aduceti si doua pizza mari!”

Oricum, pina mi-am terminat eu de povestit unui om cum ajunge in camera lui din fundul curtii, a venit si Salvarea, escortata de doua masini de politie, discoteca nu alta in fata blocului nostru. Ma, m-am minunat eu, dar repede se misca astia, nu ai timp nici sa mori in tara asta. Pai sa te lase sa mori inainte de a-ti plati credit card-urile?? Stai asa coane, un’ te duci? Pai ambulanta cine-o plateste?

Oricum, dupa ce lucrurile s-au linistit –omul nu facuse infarct ci doar lesinase de oboseala, stres sau eu mai stiu ce- m-am asezat eu intr-un cot si m-am gindit cu voce tare. Zilele astea, Asociatia medicilor mici, mari si foarte mari organizeaza in salile noastre de conferinta un mare examen pentru specializarea Medicina de Urgenta. Pai –zic eu catre colegii mei- tocmai aici unde misuna cam vreo 200 de doctori pe metru patrat chiar acum la momentul gindirii, a caror treaba e tocmai sa ridice domni lesinati de pe culoare si sa-i repare, moare unul (poate era chiar unul dintre ei!) si nu pune nimeni mina sa vada ce-i cu el?? Trebuie sa astepam ambulanta care poate vine (e drept, de cele mai multe ori vine, cam in 3-5 minute).. Colegii mei mustacesc si zimbind usor superior imi explica: cicirica, aici, la noi in America, nu pui mina, ca daca ai pus mina ti-ai asumat responsabilitatea si daca moare (si daca nu moare) poti s-o sfeclesti foarte usor. Ii zice liability! Si, adica cum, insist eu, il lasi sa moara? Da! Sa-i fie de bine, daca nu mai are rabdare sa vina ambulanta! Uite, imi povesteste Edward, acum un an, intr-o noapte, a facut un musafir o criza, se pare preinfarct, managerul s-a agitat, a sunat 911 dar pina au venit domnii cu salvamarul, i-a dat omului o aspirina. De ce aspirina si nu paracetamol sau impachetari cu namol nu ma intrebati ce-a fost in capul omului! Asa a vazut el la televizor la reclama la Bayer! Cert e nefericitul n-a murit, dar compania de asigurari nu vrea sa plateasca spitalizarea omului, tratamentul, benzina si deranjul ambulantei pentru ca.. i-a fost administrata medicatie intr-un mod nepermis. Iar managerul nostru are si acum cosmaruri ca poate il trage cineva la raspundere ca a vrut sa fac un bine.

Singurul lucru care ma face sa nu-mi stea naibii inima in loc e o intimplare la polul opus. In urma cu citeva luni, tot intr-o simbata seara (parca o fac intentionat cu totii!), da buzna in lobby o insa disperata cu un copil mov in brate urlind ca micutzul nu mai respira. Evident, se intimpla ca si in acele zile minunate de vara o alta conferinta de medici (ortopezi, dar totusi doctori!) avea loc pe plaiuri marriottice si lobby-ul era compact umplut cu domni distinsi la o sueta despre boli de picioare (cred!). Inainte ca managerul de serviciu sa-si termine bilbiiala, unul dintre meseni a insfacat copilul si i-a aplicat un tratament scurt (copilul se inecase cu ceva mincare am reusit eu sa-mi traduc intr-un final) si i-a redat o culoare mai apropiata de viu si mai departe de movul cu care venise. A inapoiat copilul, l-a trimis pe manager la plimbare si si-a vazut pe paharul lui de vin si de conversatia intrerupta.

Asa ca ma gindesc eu cu mintea mea cea proasta de femeie, sunt totusi si doctori inconstienti in America asta mare care n-au auzit de cuvintul ala nou pe care l-am invatat azi dar pe care sper sa nu-l incerc pe pielea mea (cuvintul!). Si eu care ma bucuram ca in sfirsit mi-am facut asigurare medicala si de-acum inainte are altcineva grija daca ma prinde vreo boala, ceva. Pai, in cazul asta, sa fie clar: mie sa-mi dati o aspirina, ceva, ca nu platesc ambulanta nici moarta!

5 nov. 05

Back to school

Cine zicea ca la Americani scoala e floare la ureche, un pas in fatza, sa-l plenzesc cu ea peste ochi. Si tot asa, de cite ori cite fire a strins in buchetul vietii sale. Am zis!

Acum niste ani buni, cind am terminat facultatea, mi-am jurat in barba ca nu mai pun mina pe-o carte decit, poate, sa fac niste cornete! Dar, aici, de cind am venit, parca m-am molipsit de o mincarime ciudata si –cred!- mortala (am auzit eu ca prea multa invatatura strica). Caci, numai ce-am pus piciorul pe Chicago, ca am inceput sa-mi umble ginduri de marire. Si cum mai inalta nu mai cresc, m-am gindit ca poate cresc mai desteapta. Hmm!

Constat ca diploma pe care am dobindit-o cu atita suferinta nu produce nici o impresie la americanii astia (puah, niste ignoranti!). Intre timp, am aflat cu uimire ca nici nu s-a lipit nimic de mine, caci uimita redescopar in acest moment o stiinta noua: Statistica. Un personaj cu care o data am intretinut relatii intime fortate si repetate dar pe care mintea mea sanatoasa a reusit s-o uite cu desavirsire.

Deci, la cererea expresa a spectatorilor din tribune, mai de jena, mai de curiozitate dar dupa o indelunga socotinta, am purces catre o scoala de la marginea orasului downtown Chicago. Universitate pentru copiii crescuti ca mine, fara guvernanta frantuzoaica, la gradinita de stat cu program prelungit, cu manuale date din mina-n mina si din generatie in generatie, mai precis, o facultate de stat. Adica, sper ca nu ma imaginati ca e gratis. In America statul iti ia, nu-ti da!

Intinsa pe o suprafata cam cit campusul Politehnicii si ASE-ului puse laolalta, totul e frumos si straluceste minunat in soarele de vara (la vremea aceea) reflectindu-se in zgirie-norii de pe vederile cu Chicago-downtown. Ma lovesc de tot felul de oameni care mai de care mai informati care nu inteleg ce vreau iar eu nici atit nu inteleg ce vor ei de la mine. Ce naiba caut in tara asta unde toate sunt pe dos? Pretul pe care-l vezi nu e niciodata ala pe care-l platesti, pounzii nu-s ca si kilogramele sau milele ca si kilometrii si nici scoala nu e la fel ca la scoala. De altfel, in afara faptului ca sunt niste indivizi care se cheama studenti care se aseaza in bancutze si un domn sau doamna (care se cheama professor) vine si toti il/o asculta, nimic nu seamana cu ce stim noi. Mi-ar trebui un manual ca sa traduc din engleza in romana sistemul de invatamint American. Care, inca nu m-am lamurit daca e mai bun, sau doar mai simplu (simplu de aplicat), amindoua sau nici una nici alta. Scriind, imi dau seama ca totusi exista si asemanari, cum ar fi birocratia. Dinsa se simte bine in birourile de la UIC, la fel de bine ca la ASE, atita doar ca nu iti trinteste usa in fatza ci doar te trezesti dat afara la fel de neinformat ca atunci cind ai intrat. Dar ..ti se zimbeste politicos!

Trecind peste descrieri sadoveniene, m-am decis sa iau lumea in piept si m-am trezit ca un elefant intr-o gradina de trandafiri. Data din mina-n mina pina-n fund la taxatoare am nimerit intr-un birou unde un domn gras ocupa cam trei sferturi din incapere caruia am incercat sa-i explic cit mai delicat cam ce vreau eu sa fac. Mi-a fost tare teama ca ce-o mai fi ramas din biata sa inima o sa cedeze de emotie. Dar nu, grasul s-a tinut tare, mi-a explicat cum ca gasesc tot ce vreau sa stiu despre programele lor pe website si a cascat plictisit. Ah, si apropo, inscrierile se termina in 3 saptamini! In 2 zile am invatat engleza si am luat testul Toefl, in alte 3 zile l-am miscat pe tata, muntii, pe Mahomed si pe mama sa -sictirul din ASE- astfel ca in ultima zi de inscriere am cazut lata cu dosarul de inscriere in prag la biroul de ..inscrieri. Noroc ca intre timp m-am dat cu capul de pragul de sus si-am mai sunat o data aflind ca dosarul trebuie sa contina nu aia ci ailalta, ci nu e Mercedes ci bicicleta si nu i s-a dat ci i s-a luat. S-a primit, ok, va mai cautam noi! Tzoc-poc! M-au primit. Pai, normal, ca ce le strica inca un fraier care mai da niste bani cu care sa-i platim pe-aia care ne socotesc cit bani avem de dat??

Cit mi-am batut capul cu descifrarea simbolurilor gen ce trebuie sa facem mai departe e prea putin important. Cert e ca m-am dumirit incetul cu incetul. Mai intii, ca fiica demna de neam de roman cu lenea curgind de secole prin vene, am lesinat repetat de placere constatind ca birocratia si mersul pe jos pot fi ocolite. Totul se face pe internet, cu doar doua parole, respectiv ID-uri: te inscrii sau renunti la cursuri, afli programul si programa, platesti bill-urile, iti afli temele si iti cauti cartile la biblioteca, te consulti cu profesorul, iti afli notele. La scoala computere la fiecare colt, internet wireless pretutindeni, fiecare student are spatiul lui personal virtual in server, unde-ti salvezi temele, lucrarile, meilurile din Romania si povestile despre America. Exista si varianta sa trimiti profesorului temele prin meil. Ce atita risipa de hirtie?!

Colegii mei sunt cam la fel ca mine, marea majoritate emigranti la prima, maxim a doua generatie (deh, oameni saraci!), multi chinezi, coreeni, indieni, nici un roman la orizont. Citiva americani si extrem de putin mexicani (cineva trebuie sa si munceasca in tara asta!). Un exemplu de americanca este o adolescenta cam de-o virsta cu mine, mama irlandeza, tata indian. Evident, exista departamente diferite pentru fiecare culoare: negri, indieni, asiatici. Cred ca e momentul sa ma implic in viata sociala sa lupt pentru protejarea sinistratilor veniti Europa de Est, sub sloganul “we are Romanians, we are very poor” (“noi suntem europeni, noi suntem foarte simpatici!”). Poate macar parcarea o scot de gratis, ca altfel costa $200 pe semetru. Si e ieftin!! Pai, da, ce credeati? Pai, metroul pute si in plus am uitat vremurile cind mergeam pe jos 10 minute numai pina la tramvai!

In rest, citim, citim, citim.. Toti te iau de american, nu sta nimeni sa repete si pentru compilatorul meu uzat cu softul in limba romana. Evident, esti luat de proaspat. Ce serviciu? Aici toti muncesc in timpul liber (?!), nu e nici o scofala, nu e motiv de scutire. Am citit in 2 luni cit n-am citit in 6 ani de facultate. Nu mai zic de teme, probleme, lucrari, conspecte.. Pai, ce sa fac daca nu mai e Cristina, sa-mi dea si mie cursurile, sa-mi faca temele si sa ma trimita la scoala?!

Evident, toata zbaterea aceasta nu se va finaliza intr-o prea mare realizare. Caci intr-o traducere aproximativa in limba romana statutul meu in scoala ar putea fi numit “student de hobby”. Practic, cu ce ma aleg? Pai, daca iau note bune, vorba Parazitilor “imi fac publica potentza”, se cheama ca dovedesc ca pot sa tin pasul cu nivelul de inteligenta minim cerut la o scoala superioara. Si, in plus, daca sunt simpatica, profesorii cu care am studiat imi vor scrie o scrisoare de recomandare care e mai importanta decit casa mostenita de la bunicul.

Partea pozitiva este ca imaginea publica mi s-a modificat. La Marriott, unde regulile sunt stricte-stricte, dintr-o data, toata lumea isi face programul in functie de cum poate Dona sa vina serviciu. Caci “Dona trebuie sa mearga la scoala!”. Eu, evident, profit, si oftez ca iepurasul din banc de fiecare data cind ma intreaba cineva ce mai fac: “sunt asa de obosita, am asa mult de invatat, pot sa plec acasa?”. Pai chiar asa, putin respect pentru doamna batrina cu briul de lina care se straduieste sa urmeze exemplul si mai batinului ei tata de a-si continua studiile la virsta la care altii cumpara ghiozdane si rechizite copiilor lor!

Singurul care priveste lucid toata problema e domnul director de limuzina Soso, care ma mingiie usor pe cap ca pe un copil rasfatat caruia nu poti sa-i refuzi mofturile timpite dar adorabile, si ride batrineste la vorbele mele de invatatzanceata. Si evident, nu pricepe ce-mi trebuie mie atita scoala, ca tot Pantrujel (cum ma alinta Ina) o sa ramin toata viata, ca si ratza prin apa tot se mai uda un pic doar eu ramin impermeabila la orice incercare de inoculare a vreunei stiinte, umaniste sau nu. Asa ca atunci cind mi-e lumea mai draga si muncesc mai cu spor vine sa verifice ce fac si sa se bage in seama ca un motan nemingiiat, uitat pe canapea. Uimit, nu-si crede ochilor la atita ambitie si determinare. Adevarul ca nici eu nu cred!

Asa ca ma gindesc ca dupa ce-oi termina scoala asta, daca oi termina-o vreodata (unde esti tu Cristina sa ma impinga si pe mine cineva de la spate?), mare noroc or sa aiba Americanii astia ca m-au chemat, ca le-oi face niste studii socio-statistice de-o sa se invete minte sa se mai tina de glume de-asta gen Loteria Vizelor cu romani. Ca nu-i de joaca cu romanii, fratzica! Are you kidding, dude?

11 oct. 05