Fratilor, am infrint! Dupa aproape un an de convietuire, colegul nostru de suferinta si totodata omul care ne-a scos din mizeria inceputului de viata de emigrant American –aka Braila- a clacat nervos si ne-a parasit. Soso a incercat sa se minta spunindu-si ca nu ne-a mai suportat bietul om, civilizat si de bun-simt, ca i-am facut viata amara si si-a luat lumea-n cap. Dar alte motive, mult mai practice, l-au minat catre alte meleaguri mai roditoare si mai aproape de valurile inspumate alte oceanului.
Preconizata demult, atit de demult incit nu o mai credea nimeni, plecarea lui Braila s-a aratat la fata intr-o frumoasa zi de luni. Si anume: copii, miine plec! Mi-a parut bine, o sa-mi fie dor de voi, mai trec in vizita!
Asa incit si-a adunat acareturile, constind in linguri, farfurii, microunde, paturi, mese, televizor, planta decorativa si tabloul cu fructe si precum si cam tot ce aveam prin casa, a pus tot intr-o bocceluta, ne-am imbratisat si-a plecat. Ne-a lasat ca amintire cele doua canapele care mi-au placut mie ca sa avem pe ce dormi pina s-o indura Soso sa cumparam un pat.
Ei, si am ajuns eu returnata ca o lamiie stoarsa dupa o zi de tropaiala a la Marriott si-am gasit casa nuda, goala, empty! Nu tu tablou cu natura moarta, nu tu televizor, nu tu masa in bucatarie. Nici sa ma imbat sa suparare n-am putut, ca a luat si desfacatorul de sticle!! Asa incit, cu un entuziasm hei-rupist capatat la locul de munca, am purces la stergerea oricaror urme, care ne-ar putea aduce o lacrima de melancolie in sufletele noastre delicate si sensibile: am aruncat si ce mai ramasese.. mai putin canapelele!
Momentul cel mai distractiv a fost cind a ajuns si Soso acasa si am putut dezbate la rece situatia. Concluzia principala: e momentul sa ne luam viata in propriile miini. Concluzia adiacenta: nu ne mai trebuie program TV! Ura! O grija in minus.. Nu ca pina acum am fi cumparat asa ceva..
O saptamina am rumegat la noua aventura, Soso pe canapeaua cea mare din sufragerie, in cele 5 minute zilnice de somn (intre doua curse) iar eu pe mocheta din dormitor unde mi-am amenajat un kingsize bed de la un capat in altul al dormitorului. Caci mi-a fost teama sa dorm cu el, sa nu mor nevinovata strivita sub peretii de carton care s-ar fi putut sinucide din cauza de sforaitul delicatului meu sotz. In zilele in care ne-am si intilnit, in usa de la frigider, glumele noastre au virat catre “pina vii tu eu pun masa” cu varianta “te fac un picnic la mine in pat?”, “eu ma duc sa fac patul”, “hai ca a inceput filmul pe HBO”. Momentul de geniu l-a creat Soso intr-o seara decretind:
- Fai, sun-o repede pe Cristina sa vina incoace ca i-am facut loc sa se mute cu noi!!
Ha-ha-ha si hi-hi-hi dar incepuse sa ma doara spatele de la viata ascetica autoimpusa asa incit la prima mea zi libera ne-am luat de toarte, ne-am aruncat in Pontiac (eu mai tare si de sus de mai am si acum o jumatate de fund vinat!) si-am plecat la shopping. Visul vietii mele!! Aproape sa lesin de placere!!! Dupa ce am amusinat la Ikea frumoase paturi depasind usor planurile noastre bugetare, am iesit la concluzia ca am putea incerca un plan B. Planul B si salvarea situatiei a venit de la.. Marriott. Evident, exista un depozit (nu i-as spune chiar magazin) unde gasesti la mina a doua si pe vreo 7 etaje de cladire semi-parasita tot ce arunca hotelurile cind isi schimba mobila. Cu discount daca esti angajat! Booon! Am parasit harta si, cu ajutorul experientei domnului limuzinist, am ajuns la locul faptei unde am achizitionat pentru o suma modica un ditai pat precum si bonus un televizor si un cuptor cu microunde. Pe care le-am incarcat pe masina, ca mexicanii, si am parasit zona, usurel sa nu ne cada comorile, catre casa. Aici trebuie sa fac o paranteza caci, desi Soso a facut mare caz de cum arata masina incarcata cu doua saltele kingsize, pina si mutatul paturilor cu limuzina pare o joaca de copii fata de arta mexicanilor in transhumat (daca pot sa ma exprim asa!.). Nu stiu cum reusesc, dar reusesc sa indese intr-un camionas, gen pick-up truck, absolut toata casa. Un fel de castel de troace gata-gata sa se darime la orice adiere de vint, de unde, legate toate bine cu sfori, numai puradeii din virf mai lipsesc. Asadar, noi cu un biet pat n-am facut impresie!
Oricum, in drumul nostru am nimerit o strada plina cu tot felul de magazine de acelasi gen, un fel de Selari in Bucuresti, doar ca lunga de vreo citiva zeci de km. La fiecare am parcat masina cu saltele pe dreapta, am casca gura, ne-am facut cruci mici pe harta si-am dat viteza sa ajugem in timp util acasa, sa ne putem intoarce in timp util sa completam de pe lista. Am varsat patul si restul acasa, ne-am intors, am mai luat o masa si niste scaune (nu imi explic nici acum cum am reusit sa le bagam pe toate intr-o masina care orisicit de mare ar fi e totusi sport!) si ne-am intors fericiti si sleiti de puteri. Actiunea a durat mai multe zile si continua si in momentul de fata, e adevarat mult mai decent si mai atent la buget..
Asadar, acum putem primi si musafiri (aviz amatorilor!) caci ne-am decis ca, in memoria prietenului nostru Braila, sa nu mai cautam un alt roomate. E adevarat ca poate, daca n-am fost ucisi de carat mobila, vom fi striviti sub chiria uriasa dar macar pot sa-mi pun linistita pozele facute de mine pe pereti fara sa oripilez pe nimeni.
Si apropo, am un covoras oribil, mostenire de la strabunul Braila. Il vrea cineva?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu