Liability

Astazi am invatat un cuvint nou si trebuie sa va povestesc despre el. Caci nu stiu daca e de plins sau de ris! Ris nervos, desigur, ca daca e sa mor intr-un accident –doamna-fereste- pe strada pot sa stau linistita: nu ma salveaza nici un American. Nu din nesimtire ci din prea multa responsabilitate. Si ca nu care cumva sa-l dau in judecata!!

Pe scurt, o minunata seara de simbata, inceputa pe la ora 3 cind am intat in shift si s-a innoptat brusc, a plouat ingrozitor iar oamenii veneau in valuri ca nu incetam sa ma mir: ma, dar oamenii astia n-au alta treaba simbata seara, n-au si ei casa lor, ce umbla brambura pe la hoteluri!? Parintii lor stie? Si ii lasa???

Toate bune iar bussinesul mergea atit de bine incit nici n-am observat cind toti managerii hotelului au disparut alergind pe holuri catre un loc misterios si in afara vizibilitatii mele. Doar un singur cuvint m-a lovit strident la urechi, un ciocanel care pina si pentru noi aia de dincolo de ocean inseamna ca e nashpa: 911. M-am trezit brusc cind Edward Vijelie (asa e el, foarte agitat de felul lui) mai sa cada peste mine aruncind-se peste telefon. Dar ce sa fie? Pai, avem o victima pe unul din holuri. Infarct? Lesin? Nu se stie.. Sa sune cineva la urgenta. Sa se faca ceva! Vorba lui Plesa: sa se duce cineva sa aduca alea de acolo! Cam asa sunau indicatiile pretioase venite de sus. De parca poti sa suni asa la 911: “Pai trimiteti-ne si noua o ambulanta, doua masini de politie si daca aveti disponibil un batalion de pompieri, vedem noi care se potriveste. Ah, pai, nu stiu de ce, asa mi-a zis seful, dar daca tot veniti aduceti si doua pizza mari!”

Oricum, pina mi-am terminat eu de povestit unui om cum ajunge in camera lui din fundul curtii, a venit si Salvarea, escortata de doua masini de politie, discoteca nu alta in fata blocului nostru. Ma, m-am minunat eu, dar repede se misca astia, nu ai timp nici sa mori in tara asta. Pai sa te lase sa mori inainte de a-ti plati credit card-urile?? Stai asa coane, un’ te duci? Pai ambulanta cine-o plateste?

Oricum, dupa ce lucrurile s-au linistit –omul nu facuse infarct ci doar lesinase de oboseala, stres sau eu mai stiu ce- m-am asezat eu intr-un cot si m-am gindit cu voce tare. Zilele astea, Asociatia medicilor mici, mari si foarte mari organizeaza in salile noastre de conferinta un mare examen pentru specializarea Medicina de Urgenta. Pai –zic eu catre colegii mei- tocmai aici unde misuna cam vreo 200 de doctori pe metru patrat chiar acum la momentul gindirii, a caror treaba e tocmai sa ridice domni lesinati de pe culoare si sa-i repare, moare unul (poate era chiar unul dintre ei!) si nu pune nimeni mina sa vada ce-i cu el?? Trebuie sa astepam ambulanta care poate vine (e drept, de cele mai multe ori vine, cam in 3-5 minute).. Colegii mei mustacesc si zimbind usor superior imi explica: cicirica, aici, la noi in America, nu pui mina, ca daca ai pus mina ti-ai asumat responsabilitatea si daca moare (si daca nu moare) poti s-o sfeclesti foarte usor. Ii zice liability! Si, adica cum, insist eu, il lasi sa moara? Da! Sa-i fie de bine, daca nu mai are rabdare sa vina ambulanta! Uite, imi povesteste Edward, acum un an, intr-o noapte, a facut un musafir o criza, se pare preinfarct, managerul s-a agitat, a sunat 911 dar pina au venit domnii cu salvamarul, i-a dat omului o aspirina. De ce aspirina si nu paracetamol sau impachetari cu namol nu ma intrebati ce-a fost in capul omului! Asa a vazut el la televizor la reclama la Bayer! Cert e nefericitul n-a murit, dar compania de asigurari nu vrea sa plateasca spitalizarea omului, tratamentul, benzina si deranjul ambulantei pentru ca.. i-a fost administrata medicatie intr-un mod nepermis. Iar managerul nostru are si acum cosmaruri ca poate il trage cineva la raspundere ca a vrut sa fac un bine.

Singurul lucru care ma face sa nu-mi stea naibii inima in loc e o intimplare la polul opus. In urma cu citeva luni, tot intr-o simbata seara (parca o fac intentionat cu totii!), da buzna in lobby o insa disperata cu un copil mov in brate urlind ca micutzul nu mai respira. Evident, se intimpla ca si in acele zile minunate de vara o alta conferinta de medici (ortopezi, dar totusi doctori!) avea loc pe plaiuri marriottice si lobby-ul era compact umplut cu domni distinsi la o sueta despre boli de picioare (cred!). Inainte ca managerul de serviciu sa-si termine bilbiiala, unul dintre meseni a insfacat copilul si i-a aplicat un tratament scurt (copilul se inecase cu ceva mincare am reusit eu sa-mi traduc intr-un final) si i-a redat o culoare mai apropiata de viu si mai departe de movul cu care venise. A inapoiat copilul, l-a trimis pe manager la plimbare si si-a vazut pe paharul lui de vin si de conversatia intrerupta.

Asa ca ma gindesc eu cu mintea mea cea proasta de femeie, sunt totusi si doctori inconstienti in America asta mare care n-au auzit de cuvintul ala nou pe care l-am invatat azi dar pe care sper sa nu-l incerc pe pielea mea (cuvintul!). Si eu care ma bucuram ca in sfirsit mi-am facut asigurare medicala si de-acum inainte are altcineva grija daca ma prinde vreo boala, ceva. Pai, in cazul asta, sa fie clar: mie sa-mi dati o aspirina, ceva, ca nu platesc ambulanta nici moarta!

5 nov. 05

Back to school

Cine zicea ca la Americani scoala e floare la ureche, un pas in fatza, sa-l plenzesc cu ea peste ochi. Si tot asa, de cite ori cite fire a strins in buchetul vietii sale. Am zis!

Acum niste ani buni, cind am terminat facultatea, mi-am jurat in barba ca nu mai pun mina pe-o carte decit, poate, sa fac niste cornete! Dar, aici, de cind am venit, parca m-am molipsit de o mincarime ciudata si –cred!- mortala (am auzit eu ca prea multa invatatura strica). Caci, numai ce-am pus piciorul pe Chicago, ca am inceput sa-mi umble ginduri de marire. Si cum mai inalta nu mai cresc, m-am gindit ca poate cresc mai desteapta. Hmm!

Constat ca diploma pe care am dobindit-o cu atita suferinta nu produce nici o impresie la americanii astia (puah, niste ignoranti!). Intre timp, am aflat cu uimire ca nici nu s-a lipit nimic de mine, caci uimita redescopar in acest moment o stiinta noua: Statistica. Un personaj cu care o data am intretinut relatii intime fortate si repetate dar pe care mintea mea sanatoasa a reusit s-o uite cu desavirsire.

Deci, la cererea expresa a spectatorilor din tribune, mai de jena, mai de curiozitate dar dupa o indelunga socotinta, am purces catre o scoala de la marginea orasului downtown Chicago. Universitate pentru copiii crescuti ca mine, fara guvernanta frantuzoaica, la gradinita de stat cu program prelungit, cu manuale date din mina-n mina si din generatie in generatie, mai precis, o facultate de stat. Adica, sper ca nu ma imaginati ca e gratis. In America statul iti ia, nu-ti da!

Intinsa pe o suprafata cam cit campusul Politehnicii si ASE-ului puse laolalta, totul e frumos si straluceste minunat in soarele de vara (la vremea aceea) reflectindu-se in zgirie-norii de pe vederile cu Chicago-downtown. Ma lovesc de tot felul de oameni care mai de care mai informati care nu inteleg ce vreau iar eu nici atit nu inteleg ce vor ei de la mine. Ce naiba caut in tara asta unde toate sunt pe dos? Pretul pe care-l vezi nu e niciodata ala pe care-l platesti, pounzii nu-s ca si kilogramele sau milele ca si kilometrii si nici scoala nu e la fel ca la scoala. De altfel, in afara faptului ca sunt niste indivizi care se cheama studenti care se aseaza in bancutze si un domn sau doamna (care se cheama professor) vine si toti il/o asculta, nimic nu seamana cu ce stim noi. Mi-ar trebui un manual ca sa traduc din engleza in romana sistemul de invatamint American. Care, inca nu m-am lamurit daca e mai bun, sau doar mai simplu (simplu de aplicat), amindoua sau nici una nici alta. Scriind, imi dau seama ca totusi exista si asemanari, cum ar fi birocratia. Dinsa se simte bine in birourile de la UIC, la fel de bine ca la ASE, atita doar ca nu iti trinteste usa in fatza ci doar te trezesti dat afara la fel de neinformat ca atunci cind ai intrat. Dar ..ti se zimbeste politicos!

Trecind peste descrieri sadoveniene, m-am decis sa iau lumea in piept si m-am trezit ca un elefant intr-o gradina de trandafiri. Data din mina-n mina pina-n fund la taxatoare am nimerit intr-un birou unde un domn gras ocupa cam trei sferturi din incapere caruia am incercat sa-i explic cit mai delicat cam ce vreau eu sa fac. Mi-a fost tare teama ca ce-o mai fi ramas din biata sa inima o sa cedeze de emotie. Dar nu, grasul s-a tinut tare, mi-a explicat cum ca gasesc tot ce vreau sa stiu despre programele lor pe website si a cascat plictisit. Ah, si apropo, inscrierile se termina in 3 saptamini! In 2 zile am invatat engleza si am luat testul Toefl, in alte 3 zile l-am miscat pe tata, muntii, pe Mahomed si pe mama sa -sictirul din ASE- astfel ca in ultima zi de inscriere am cazut lata cu dosarul de inscriere in prag la biroul de ..inscrieri. Noroc ca intre timp m-am dat cu capul de pragul de sus si-am mai sunat o data aflind ca dosarul trebuie sa contina nu aia ci ailalta, ci nu e Mercedes ci bicicleta si nu i s-a dat ci i s-a luat. S-a primit, ok, va mai cautam noi! Tzoc-poc! M-au primit. Pai, normal, ca ce le strica inca un fraier care mai da niste bani cu care sa-i platim pe-aia care ne socotesc cit bani avem de dat??

Cit mi-am batut capul cu descifrarea simbolurilor gen ce trebuie sa facem mai departe e prea putin important. Cert e ca m-am dumirit incetul cu incetul. Mai intii, ca fiica demna de neam de roman cu lenea curgind de secole prin vene, am lesinat repetat de placere constatind ca birocratia si mersul pe jos pot fi ocolite. Totul se face pe internet, cu doar doua parole, respectiv ID-uri: te inscrii sau renunti la cursuri, afli programul si programa, platesti bill-urile, iti afli temele si iti cauti cartile la biblioteca, te consulti cu profesorul, iti afli notele. La scoala computere la fiecare colt, internet wireless pretutindeni, fiecare student are spatiul lui personal virtual in server, unde-ti salvezi temele, lucrarile, meilurile din Romania si povestile despre America. Exista si varianta sa trimiti profesorului temele prin meil. Ce atita risipa de hirtie?!

Colegii mei sunt cam la fel ca mine, marea majoritate emigranti la prima, maxim a doua generatie (deh, oameni saraci!), multi chinezi, coreeni, indieni, nici un roman la orizont. Citiva americani si extrem de putin mexicani (cineva trebuie sa si munceasca in tara asta!). Un exemplu de americanca este o adolescenta cam de-o virsta cu mine, mama irlandeza, tata indian. Evident, exista departamente diferite pentru fiecare culoare: negri, indieni, asiatici. Cred ca e momentul sa ma implic in viata sociala sa lupt pentru protejarea sinistratilor veniti Europa de Est, sub sloganul “we are Romanians, we are very poor” (“noi suntem europeni, noi suntem foarte simpatici!”). Poate macar parcarea o scot de gratis, ca altfel costa $200 pe semetru. Si e ieftin!! Pai, da, ce credeati? Pai, metroul pute si in plus am uitat vremurile cind mergeam pe jos 10 minute numai pina la tramvai!

In rest, citim, citim, citim.. Toti te iau de american, nu sta nimeni sa repete si pentru compilatorul meu uzat cu softul in limba romana. Evident, esti luat de proaspat. Ce serviciu? Aici toti muncesc in timpul liber (?!), nu e nici o scofala, nu e motiv de scutire. Am citit in 2 luni cit n-am citit in 6 ani de facultate. Nu mai zic de teme, probleme, lucrari, conspecte.. Pai, ce sa fac daca nu mai e Cristina, sa-mi dea si mie cursurile, sa-mi faca temele si sa ma trimita la scoala?!

Evident, toata zbaterea aceasta nu se va finaliza intr-o prea mare realizare. Caci intr-o traducere aproximativa in limba romana statutul meu in scoala ar putea fi numit “student de hobby”. Practic, cu ce ma aleg? Pai, daca iau note bune, vorba Parazitilor “imi fac publica potentza”, se cheama ca dovedesc ca pot sa tin pasul cu nivelul de inteligenta minim cerut la o scoala superioara. Si, in plus, daca sunt simpatica, profesorii cu care am studiat imi vor scrie o scrisoare de recomandare care e mai importanta decit casa mostenita de la bunicul.

Partea pozitiva este ca imaginea publica mi s-a modificat. La Marriott, unde regulile sunt stricte-stricte, dintr-o data, toata lumea isi face programul in functie de cum poate Dona sa vina serviciu. Caci “Dona trebuie sa mearga la scoala!”. Eu, evident, profit, si oftez ca iepurasul din banc de fiecare data cind ma intreaba cineva ce mai fac: “sunt asa de obosita, am asa mult de invatat, pot sa plec acasa?”. Pai chiar asa, putin respect pentru doamna batrina cu briul de lina care se straduieste sa urmeze exemplul si mai batinului ei tata de a-si continua studiile la virsta la care altii cumpara ghiozdane si rechizite copiilor lor!

Singurul care priveste lucid toata problema e domnul director de limuzina Soso, care ma mingiie usor pe cap ca pe un copil rasfatat caruia nu poti sa-i refuzi mofturile timpite dar adorabile, si ride batrineste la vorbele mele de invatatzanceata. Si evident, nu pricepe ce-mi trebuie mie atita scoala, ca tot Pantrujel (cum ma alinta Ina) o sa ramin toata viata, ca si ratza prin apa tot se mai uda un pic doar eu ramin impermeabila la orice incercare de inoculare a vreunei stiinte, umaniste sau nu. Asa ca atunci cind mi-e lumea mai draga si muncesc mai cu spor vine sa verifice ce fac si sa se bage in seama ca un motan nemingiiat, uitat pe canapea. Uimit, nu-si crede ochilor la atita ambitie si determinare. Adevarul ca nici eu nu cred!

Asa ca ma gindesc ca dupa ce-oi termina scoala asta, daca oi termina-o vreodata (unde esti tu Cristina sa ma impinga si pe mine cineva de la spate?), mare noroc or sa aiba Americanii astia ca m-au chemat, ca le-oi face niste studii socio-statistice de-o sa se invete minte sa se mai tina de glume de-asta gen Loteria Vizelor cu romani. Ca nu-i de joaca cu romanii, fratzica! Are you kidding, dude?

11 oct. 05

Legenda lui NY si a frumoasei sale sotii, statuia

Legenda spune ca nu se poate imigrant care sa nu puna piciorul in NY, ca destinatie finala, initiala, temporara sau …macar in concediu! Pare asa un fel de piatra-n gura sau picior in burta (dupa caz!) luate cum intri pe pamint American sa-ti digere stomacul mai bine hamburgarii, hotdogii si sistemul cel mai capitalist din lume.

…

Se facea ca era primavara spre vara, doua luni in urma, cind Soso si cu mine veneam obositi si transpirati ducind in spate un king size bed, masa de bucatarie, televizor si patru scaune incarcate in raposata mea masina (fugita intre timp cu primul venit in Wisconsin) cind ne-a incoltit ideea unei vacante meritate.. la NY! Ion si Irina vin la NY! Ura! Hop si noi atunci. I “inima” NY!

De atunci s-a scurs multa benzina de pe debit cardul nostru in limuzina lui soferu’. Soso a ajuns de vreo 5 ori la concluzia ca nu ne permitem o vacanta iar eu m-am enervat slash razgindit de tot atitea ori, pina intr-o zi, cind, la o vorba cu colegii, am constatat ca sunt si Americani in America care n-au parasit niciodata Chicago, cel putin nu mai mult de 50 de mile de jur imprejur. Si-atunci mi-am jurat pe barba lui Soso ca ma duc, chiar si pe jos.

Pe jos nu e rentabil sa mergi caci calculind zilele pe care le-as fi pierdut de la munca mergind pe jos, chiar si avionul e mai ieftin. N-a fost cazul caci masina noastra, proaspat reparata era pregatita si nerabdatoare ca un cal pitic dar de rasa de o calatorie peste mari si tari. De fapt, doar patru state Americane, aproximativ 800 si ceva de mile.. Spritz de vara pentru unii care au facut Canada pe viscol!

Drept urmare, intr-o unica zi de luni (zic unica pentru ca e incredibil cum am reusit sa plecam exact la ora la care ne-am propus!) am incarcat cite trei tricouri de caciula in masina (avantajul in America e ca daca ai nevoie de ceva nu trebuie sa cari de acasa, ci cumperi pe drum) si-am purces la drum.

Zi de vara pina in seara Honda noastra a inghitit milele cum am inghitit noi hamburgarii de pe drum, de la popasuri. Popasul McDonald’s in principiu! Intr-un final dramatic, dupa ce am inrosit fir intins telefonic cu Ion (convorbire NY-NY via Chicago-Illinois-Conex-Romania) am intepenit intr-un trafic ingrozitor. A fost semnul ca ne apropiem de NY. Dupa inca 50 de mile, parcati in buricul tirgului, Hotel Edison, rezidenta temporara de vara a familiei Radu, ne regaseam pe scarile intrarii intr-un parc, ca patru aurolaci romani intr-o noapte fierbinte de NY, sorbind dintr-o sticla de bere ascunsa bine intr-o punga de hirtie. Sa nu ne aresteze astia ca bem pe strada!

Booon!

In noaptea respectiva am impartit cei 4 metri patrati dar foarte pe Broadway de camera cu Ion si Irina. A doua zi insa povestea a degenerat intr-o cautare asidua a unui acoperis pentru cele 3 tricouri pe cap de calator si-un pat pentru oasele noastre batrine si bolnave. Cautare fara sanse de reusita intrucit noi eram dispusi la compromisuri mici iar Manhattanul are pretentii mari, costisitoare, de femeie intretinuta! Am parasit zona mutindu-ne la o distanta decenta, linga aeroportul din Newark, un fel de suburbie a NY, la vreo 20 de mile. Curat, elegant, Marriott, eftin si cu piscina in curte. Plus doua paturi mari, sa doarma fiecare Eliesc’ linistit si nederanjat.

Legenda spune ca daca vii la NY lasi speranta si masina la intrare si iei trenul, metroul, autobuzul, in cel mai rau taxiul. Daca vrei sa pleci cu minte-ntreaga! Taxiuri mai multe ca-n NY nici in Bucuresti n-am vazut! In prima zi, am urmat si noi acest sfat de provincie si-am luat bus-ul de la hotel la aeroport, air-train-ul de la aeroport la tren, trenul din Newark pina-n Manhattan si cu ultimii banuti am mai facut si vreo doua drumuri cu metroul prin frumosul si aglomeratul Oras Care Nu Doarme Niciodata, pe numele lui de scena. Am constatat imediat si fara calculator ca excursia ne-a costat mai mult decit benzina (plus parcare) de la Chicago pina in NY asa incit urmatoarele zile nu ne-am mai lasat pacaliti si am infruntat cu vitejie mitocania newyorkeza. Evident am condus eu caci domnul sofer profesionist e in concediu si nu trebuie sa se streseze. Ei bine, stimati prieteni, o data intrata in midtown m-am simtit brusc ca acasa, in Bucuresti, strecurindu-ma printre taxiuri si pietoni aiuriti cu micutza rosie. (Fara sa scot capul pe fereastra si fara gesturi internationale, ca aici nu stii niciodata cind scoate vreunul si mai nervos kalashnikovul pe geam si te lasa cu o gura de aerisire in frunte.) Doar ca, oricit ar fi newyorkezii de mitocani, tot sunt un pic mai civilizati ca soferi decit bucurestenii. Nu mult mai civilizati, doar cu diferenta de amenda pe care ar lua-o daca ii prinde politia incalcind regulile. Ziceam ca sunt multe taxiuri? Dar masini de politie?..

New York-ul? Tot oameni cu doua miini, doua picioare, cladirile si aici se numesc tot building-uri si sunt cam la fel de mari ca in Chicago, oamenii tot engleza vorbesc, cel putin teoretic! Reclame luminoase orbitoare chiar si ziua in amiaza mare, magazine de lux, cartiere cu vile somptuoase unde vecina iti e Yoko Ono si stradutze umbrite cu circiumioare fensi unde dai nas in nas cu oameni pe care parca i-ai vazut pe undeva dar nu stii de unde sa-i iei (si nu sunt prieteni), Times Square-ul ala de l-am vazut prin filme si videoclipurile lui U2, Central Park –marea obsesie a Americanilor pentru verde- unde poti sa lingi pe jos de curat. Peste toate astea, cea de-a doua pasiune a Americanilor pentru micutza lor istorie si arta.. mai ales ale altora. La Metropolitan Museum intrarea e pe baza de donatie, gen se recomanda o donatie de $15 dar se accepta orice suma. Chestii Americane memorabile nu am prea vazut, dar cine stie, poate erau si nu le-am bagat se seama, desi ghizii nostri Ion si Irina ne-au indrumat spre ce era mai bun si mai important. Am bifat oricum puncte importante care ne-au obosit, cum spune Soso pina peste poate asa incit urmatoarele zile le-am petrecut hoinarind pur si simplu pe strazi.

Si totusi ceva nu-mi miroase a bine.. Mirosul. Munti de saci cu gunoaie pe strazi, mai ales dupa lasatul serii, zemuri curgind pe borduri raspindind arome duioase de putred, cladiri in paragina (mai la marginea buricului tirgului) in care nu m-as aventura nici in masina, fetze dubioase de toate culorile, nationalitatile, turisti ametiti si zapaciti de galagie si caldura, negri cu privirea pierduta impingind carucioare in care-si cara avutul (de prin gunoaie adunate), dughene si tonete dubioase care vind mincaruri ieftine dar scump, de la hotdog la chebab, masini stind sa se destrame la prima frina brusca, oameni de toate felurile vorbind toate limbile pamintului mai putin greaca veche si latina, agresivi si grabiti, nebuni cocotati in copaci strigind dupa tine, magazine cu aspect si marfa ieftine de en-gros Europa cu preturi de 5^th Avenue. Nu foarte departe, pe buza de jos a Brooklyn-ului o plaja celebra -Coney Island Beach- semanind izbitor a Mamaia anilor ’80, doar ca populata de mexicani, negri si turisti dezinformati.

New York-ul e frumos privit de pe Statuia Libertatii. De departe, cum l-am vazut de pe vaporasul care a facut inconjurul peninsulei, cu building-urile Wall Street-ului stralucind in soarele in amurg, cu podurile Brooklyn, Manhattan sau Williamsburg intinse peste apa, doar asa, de nervi -cum ne explica ghidul- ca impreunindu-se cu Brooklyn-ul, New York-ul sa depaseasca ca marime Chicago si sa devina cel mai mare oras din USA. Puah, am exclamat noi si chicagoienii din noi!

In paranteza fie spus, cred ca Americanii au undeva in adincul sufletului lor de mic emigrant sarac un complex freudian care ar explica de ce toate trebuie sa fie atit de mari!! Cum spuneam..

Cert e ca, una peste alta NY a fost o splendoare, o revelatie, un virtej, un vis, o dezamagire, o parvenita cosmopolita careia parfumul scump nu-i poate ascunde mirosul natural si nici oja pamintul de sub unghii.. O poezie si-o mizerie..

Si peste toate astea, o Honda rosie cu numar de Illinois pierduta intr-o incrucisare de autostrazi, in fata hotelului de la periferia aeroportului Newark, invirtindu-se timp de mai bine de 1 ora si jumatate, asa, cam pe la miezul noptii, intr-un cartier de negri, cautind exit-ul care sa o traverseze strada. Soso, soferul de limuzina pierdut pe strazile vietii si Dona, gata-gata as sune la 911 sa ne spuna cineva cum dracu’ ajungem la hotel! Doi Americano-romani la New York..

2 aug. 05

La televizor

In ultima vreme, de cind ne-a parasit Braila, Stapinul Televizorului, am ocupat tot rindul intii de pe canapea. Evident, in masura timpului disponibil. Amintirile m-au rascolit, vorba unor cintareti celebri, caci pe vreo 5 din cele 100 de canale disponibile, pot urmari tot ceea ce n-am vazut la vremea potrivita in Romania: Seinfeld, Everybody loves Raymond, Friends, Sex and the City, Married with Children ba chiar si M.A.S.H. sau celebre filme cu James Dean sau Shirley Temple. Evident, toate impanate cu o reclama extrem de agresiva gen Protv la puterea a 3-a, la noul mega-film “cinspe thumbs up!” (aici calitatea filmului se masoara in cite degete sus si cum ridica specialistii) - Star Warzzz!!

Altfel, intr-o evidenta incercare de manageriere a confuziei iscate de prea-multele programe, pe nimeni nu intereseaza cum se cheama canalul respectiv, ca toate sunt numerotate, ele se aseaza singure, ca vrabiile pe sirma, de la 1 la 1234.. Iar HBO e intotdeauna pe 15 la orice TV te-ai uita, in functie de compania de cablu, desigut. Foarte corect si simplu.

Oricum, din cele aproape 100 de canale cite avem noi cu un abonament simplu, fara fitze, vreo 3 sunt spaniole cu telenovele si tot tacimul, vreo 5 programe religioase (perioada Drive-thru a trecut, acum totul se intimpla la televizor), vreo 2-3 canale de teleshoping, vreo 10-12 de specialitate gen Food TV, Court TV, HG TV (sau cum sa-ti aranjezi casa fara s-o distrugi.. prea tare), Weather Chanel, VH1 sau MTV, E! (canal cu scandaluri si birfe despre vedete) samd.. plus canalele de stiri si ele vreo 4. Restul filme! Filme din toate categoriile, virstele, gusturile, majoritatea cu filme de actiune, politiste. Ca doar trebuie sa vinda si Americanii toate filmele cu Bruce Willis si Stallone undeva!

La mare moda sunt reality show-urile, care ocupa o mare parte din distractia zilnica. Show-uri gen Big Brother cu pitici perversi, curve celebre, starlete de mina a cinspea, fosti odata cunoscuti, morti si ingropati demult cum ar fi Vanilla Ice, foste neveste cazute in umbra o data cu eliberarea locului din dreapta a vreunei vedete, oameni obisnuiti (?!), toti capabili de absolut orice doar sa-i vada cea mai mare tara din lume la televizor. Si cind zic, capabili de orice, inseamna ORICE. Maninca cei mai infioratori gindaci pe care pamintul i-a inventat, se arunca in piscine in care misuna rechini, se dezbraca de haine si de toti cei 7 ani de-acasa si toate la un nivel la care show-urile din Romania si-ar lua bagajele si-ar demisiona in bloc! Evident, toate asa-zis reality show-uri fiind regizate pina-n virful unghiilor, doar Americanii mai pot crede ca sunt intr-adevar reale. Nici eu n-am crezut ca cineva mai crede in veridicitatea imaginilor pe care le vad pina cind deunazi a izbucnit un mare scandal referitor la unul din programe unde unul din participantii nemultumiti a incalcat contractul afirmind ca filmarile se mai reiau din cind in cind “pentru a prinde din mai multe unghiuri toata miscarea”. Asta a venit dupa scandalul cu American Idol (un show unde se aleg tineri talentati care cinta frumos) unde Paula Abdul (isi mai aminteste cineva de ea?) a fost acuzata ca a intretinut relatii extrem de nepotrivite cu unul dintre concurenti, ea fiind in juriu. Care scandal a urmat celui cu micutza artista sora de mai mare artista Jessica Simpson (pentru cunoscatori!) prinsa cu mitza-n sac si cu playback-ul in gura in prea-plinul unui mega-concert live al VH1-ului. Ei bine, dragii mei, America oripilata a descoperit in urma cu doar 2 luni playback-ul!! Iar toate aceste minuni au fost dezbatute chiar si pe CNN, la ora de maxima audienta, cu specialisti, Jay Leno (acest Marius Tuca al televiziunii Americane!) si amicii sai concurenti sau au mincat cite o saptamina piine dupa asta.

Dar ceea ce ma fascineaza in continuare sunt reclamele, publicitatea! Inca din primele mele zile de Americanca, am cautat mai degraba calupurile de reclame. Carevasazica, bre, unde-i banul trebuie sa fie si brinza! Ce mi-a fost dat sa vad a intrecut insa cu mult asteptarile mele. In primul rind, mitul cu Americanii care fac cele mai minunate si mai spectaculoase reclame e mort demult. Americanii fac tot felul de reclame, unele mai proaste decit ce vezi la postul local din Tg. Jiu. No ofense! Unele par atit de demult facute incit ma intreb daca cei care le-au realizat mai sunt inca in viata sau au raposat demult, inainte ca serialul Dallas sa se fi incheiat si televizorul color sa fi ajuns in Romania..

In al doilea rind, in America unde daca ii spui unui prost ca e prost te da in judecata si platesti daune morale caci nu se cade sa stie omul adevarul, in schimb Pepsi si Coca-Cola se pleznesc peste bot pe bani grei in spoturi de 30 de secunde. Chestie care e interzisa in Europa dar care aici nu se pune.

Reclama la Pepsi: Un baiat sta pe fotoliul lui de American si se uita la televizorul ui American, bind o cutie de Pepsi pe care nu se stie de unde o are. Apoi, cu mirare priveste in jur ca si cum n-ar fi in casa lui. Planul se indeparteaza si putem vedea camera plina cu obiecte Coca-Cola promotionale rosii. Covorase, sticlutze, mingiuci, mileuri, paharele, pestele de sticla rosie de pe televizor, chiar si ciinele poarta o frumoasa vestuta rosie Coca-Cola, impletita de bunica probabil sau gasita sub un capac. Urmatoarea imagine e cu baiatul care priveste de pe scara din fata casei lada de gunoi plina de obiectele rosii, umilite, cazute in dizgratie. Baiatul bea dintr-o cutie de Pepsi. Ciinele poarta acum o vestuta albastra. Toti sunt fericiti. Morala: fa alegerea potrivita!

Raspunsul lui Coca-Cola: Un baiat, mult mai mic si mai negru de data asta, in fata unui automat de Coca-Cola, intr-un peisaj al anilor ’60. Linga automatul de suc, un magazin de chitari. Copilul priveste chitara din vitrina, priveste Coca-Cola de alaturi, apoi se intoarce si vede vis-à-vis un magazin unde in vitrina se vede un acordeon si linga el un automat de Pepsi. Se mai uita de citeva ori, cind la una cind la alta nehotarit. Apoi se decide si intoarce spatele la Pepsi, implicit si la acordeon. Morala: Daca Jimmy Hendrix ar fi ales Pepsi poate ar fi ajuns acordeonist!

Dar nu au doar cele doua mari companii privilegiul de a-si da in cap pe TV, caci e plin peste tot de reclame la Subway (un fel de McDonald’s) care se lauda ca sandviciurile lor sunt mai voioase si cu mai putine calorii ca ale lui Ronald McDonald, MG se lauda ca noul Crysler e mai bun decit Mercedes (?!), mai frumos decit un Audi, mai destept decit Bush si mai educat ca un Bentley. Si peste toate astea, un concediu distrus al unui biet lucrator la FedEx care nu vede peste tot decit DHL, oriunde s-ar afla, iar omul in loc sa se bucure de frumosul Hawaii, isi face probleme pentru viitorul companiei care ii da voie 10 zile pe an sa-si cheltuiasca toti banii strinsi.

Cea mai adevarata insa este o campanie a unui website unde se fac rezervari pentru concedii. Un domn distins, cu zimbet subtire si ochi mici si rai ne spune ca lui ii convine sa muncim, sa nu ne gindim la nimic altceva decit munca, sa facem bani pentru el ca lui ii convine! Morala: oameni buni, bai Americani cu acte in regula, munca nu ne inalta, munca nu ne invata, mai dati-o dracu’ de munca si plecati in vacanta ca astia iau si pielea dupe voi si nu va merita!

Pe mine asta m-a pus pe ginduri, asa ca ma gindesc sa-l iau pe Soso, colacul si costumele de baie, sa lasam naibii televizorul, pe Marriott si limuzina si sa ne retragem pentru o vreme la ocean, unde bate briza caldutza si palmierii ne tin umbra.. Si poate avem noroc sa nu vina Tzunami peste noi, ca ajungem prima stire pina si pe MTV!!

31 mai 05

Cu Marriott la meci la Cubs

La Americani e o moda. Sa ne intrecem in a ocupa timpul liber al angajatilor in asa fel incit sa nu care cumva sa cadem din topul 100 al celor mai simtite companii Americane. Asadar, intr-o frumoasa zi de joi, zi de salariu, impreuna cu check-ul saptaminal am primit si o invitatie la.. meci! Ma rog, acum unde vroiam sa ma invite americanu’, la muzeu?? Am zis: e gratis? Bun, dati-mi zece! N-a mers. Numai unul sa ajunga la toata lumea. Evident, am umplut tot hotelul de zvonul ca merg pentru prima oara in viata mea la un meci de baseball ceea ce a reusit sa uimeasca poporul American mai ceva decit procesul lui Maical Pedofilul care se difuzeaza non-stop pe jumatate din cele 100 de canale (pe care le prind eu!). Drept pentru care am primit informatii si sfaturi din toate partile. Mai intii si mai intii ar trebui sa-mi procur echipament pentru meci. Zis si facut! Asadar cine joaca? Pai Cubs cu.. na, ca am si uitat! Ma rog, joaca Cubs, adica ai nostri, cu niste unii. Perfect, am zis! Mi-am luat sub brat debit cardul si m-am infipt in Gift Shop-ul din lobby-ul hotelului de unde m-am intors victorioasa cu o frumoasa sapca de blugi. Beton! Awesome, cum ar spune Americanii! Pe care mi-am pus-o pe cap spre stupoarea si risul general al tuturor. Uimita si jignita dar mai presus de toate confuza am cerut socoteala colegilor care mi-au explicat printre lacrimi ca ce mi-am cumparat eu nu e o sapca cu insemnele Cubs ci Bears. Eah, basket, baseball mi-e totuna, daca mie asta mi-a placut?! Dar ce, e dupa mine?? Un coleg mai sufletist m-a luat frumusel de brat, ne-am intors in Gift Shop, a pus mina pe o alta sapca si-a zis: asta e ce iti trebuie! M-am executat, am schimbat frumoasa sapca dupa care inca mai suspin si m-am simtit dintr-o data mult mai pregatita a face fata primului meu meci de baseball.

A doua zi, echipata pina-n dinti caci batea un vint ca la Vama Veche intr-o racoroasa seara de decembrie, mi-am luat colegele de toarte si le-am trecut strada si indesat in metrou respectiv autobuz pina la Wrigley Field, celebru stadion in Chicago, unde trebuie sa fi sonat sa mergi cu masina intr-o zi de meci. Asta deoarece colegele mele, chicagoience din tata-n fiu, au necesitat babysitting in materie de transport in comun, caci, paradoxal, Americanul de rind care nu isi permite sa locuiasca in buricul tirgului nu merge decit cu masina personala, deci, habar nu are despre tren sau autobuz. Ceilalti mai bogati care locuiesc in downtown isi vind masinile care sunt mai mult o pacoste decit un ajutor in traficul inuman.

Intr-un cuvint, toate bune si frumoase, ne-am infiintat la stadion, meciul incepuse doar de vreo 15 minute, ne-am luat cuvenitele beri, hotdogi (nimic spectaculos!) si…seminte de floare, ne-am strecurat printre cei aproape 40 de mii de Americani care miercuri la ora 1 la prinz n-aveau altceva mai bun de facut si am incercat sa intram in atmosfera jocului. Mie mi-au trebuit vreo 20 de minute sa imi dau seama care sunt ai nostri caci mi-a fost rusine sa intreb. Asa ca mi-am parasit femeile si m-am strecurat strategic intre doi colegi, barbati si foarte interesati de scor. Carora le-am cerut imperativ sa-mi explice si mie cineva ce fac aia acolo pe spatiul verde ca nu pricep nimic. Evident, explicatiile au fost mult prea tehnice si pline de intelesuri absconse pentru o minte proasta de femeie, impanate cu termeni de specialitate (eu care abia imi gasesc cele 2000 de cuvinte din dictionarul de baza al limbii engleze!!) asa ca m-am resemnat intr-un final. Drept pentru care am inceput sa pun intrebari si trag concluzii spre hazul tuturor gen: ma, dar astia au un teren atit de mare.. de ce stau toti masati intr-un coltisor, ce atita risipa de spatiu?

In rest, asa cum stiti de la televizor si de pe la filme. Baietii din iarba arunca o minge in unul care il fereste cu o bita mare pe ala din spatele lui (desi ala e din echipa adversa?!), daca a nimerit, ceilalti alearga ca disperatii in jurul unui patratel care nu ocupa nici un sfert din teren, o combinatie intre frunza si prinsea (daca va aduceti aminte de cind erati mici) atita doar ca din cind in cind unul se arunca cu nasul in nisip, moment in care toti se ridica in picioare si urla de fericire. Nu am reusit sa-mi dau seama care-i motivul.. Printre oameni trec baieti cu tavi agatate cu curele ca rucsacii in fata din care scot tot felul de chestii strigindu-le pe nume sa le sara plaminii: beri, hotdogi, alune, seminte, ciocolata calda si rece etc. pe care le dau din mina-n mina pina-n fund la taxatoare, din sens invers prin acelasi lant uman primind la schimb niste dolari mototoliti. Altfel, scump: 4$ un pahar de bere (desi se vind la cutii ti se pune intr-un pahar de plastic, din motive de securitate!)!

Abia cind incepusem sa ma integrez in societate si parca-parca incepusem sa inteleg si ceva din meci, brusc toti s-au ridicat in picioare si-au inceput sa urle. M-am ridicat si eu in picioare, asa, din respect, si-am vazut un panou urias de becuri luminoase clipind: Cubs Wins!! Asta cred ca pentru mine si pentru persoanele cu disabilities a fost, sa intelegem si noi ca s-a terminat meciul.

Cu greu ne-am strecurat in formula completa pe poarta afara in strada..

Concluzia zilei a tras-o una dintre colegele mele inca dinainte de a ma hotari sa vin la eveniment. Caci explicindu-i ca nu stiu ce-as cauta eu acolo unde habar n-am si anume deloc despre ce se discuta, mi-a replicat foarte uimita:

-Dar cine se duce pentru meci? Noi mergem sa bem!!

Hai ma, ca tot niste romani sunt si Americanii astia!

11 mai 05

Transhumanta la americani

Fratilor, am infrint! Dupa aproape un an de convietuire, colegul nostru de suferinta si totodata omul care ne-a scos din mizeria inceputului de viata de emigrant American –aka Braila- a clacat nervos si ne-a parasit. Soso a incercat sa se minta spunindu-si ca nu ne-a mai suportat bietul om, civilizat si de bun-simt, ca i-am facut viata amara si si-a luat lumea-n cap. Dar alte motive, mult mai practice, l-au minat catre alte meleaguri mai roditoare si mai aproape de valurile inspumate alte oceanului.

Preconizata demult, atit de demult incit nu o mai credea nimeni, plecarea lui Braila s-a aratat la fata intr-o frumoasa zi de luni. Si anume: copii, miine plec! Mi-a parut bine, o sa-mi fie dor de voi, mai trec in vizita!

Asa incit si-a adunat acareturile, constind in linguri, farfurii, microunde, paturi, mese, televizor, planta decorativa si tabloul cu fructe si precum si cam tot ce aveam prin casa, a pus tot intr-o bocceluta, ne-am imbratisat si-a plecat. Ne-a lasat ca amintire cele doua canapele care mi-au placut mie ca sa avem pe ce dormi pina s-o indura Soso sa cumparam un pat.

Ei, si am ajuns eu returnata ca o lamiie stoarsa dupa o zi de tropaiala a la Marriott si-am gasit casa nuda, goala, empty! Nu tu tablou cu natura moarta, nu tu televizor, nu tu masa in bucatarie. Nici sa ma imbat sa suparare n-am putut, ca a luat si desfacatorul de sticle!! Asa incit, cu un entuziasm hei-rupist capatat la locul de munca, am purces la stergerea oricaror urme, care ne-ar putea aduce o lacrima de melancolie in sufletele noastre delicate si sensibile: am aruncat si ce mai ramasese.. mai putin canapelele!

Momentul cel mai distractiv a fost cind a ajuns si Soso acasa si am putut dezbate la rece situatia. Concluzia principala: e momentul sa ne luam viata in propriile miini. Concluzia adiacenta: nu ne mai trebuie program TV! Ura! O grija in minus.. Nu ca pina acum am fi cumparat asa ceva..

O saptamina am rumegat la noua aventura, Soso pe canapeaua cea mare din sufragerie, in cele 5 minute zilnice de somn (intre doua curse) iar eu pe mocheta din dormitor unde mi-am amenajat un kingsize bed de la un capat in altul al dormitorului. Caci mi-a fost teama sa dorm cu el, sa nu mor nevinovata strivita sub peretii de carton care s-ar fi putut sinucide din cauza de sforaitul delicatului meu sotz. In zilele in care ne-am si intilnit, in usa de la frigider, glumele noastre au virat catre “pina vii tu eu pun masa” cu varianta “te fac un picnic la mine in pat?”, “eu ma duc sa fac patul”, “hai ca a inceput filmul pe HBO”. Momentul de geniu l-a creat Soso intr-o seara decretind:

- Fai, sun-o repede pe Cristina sa vina incoace ca i-am facut loc sa se mute cu noi!!

Ha-ha-ha si hi-hi-hi dar incepuse sa ma doara spatele de la viata ascetica autoimpusa asa incit la prima mea zi libera ne-am luat de toarte, ne-am aruncat in Pontiac (eu mai tare si de sus de mai am si acum o jumatate de fund vinat!) si-am plecat la shopping. Visul vietii mele!! Aproape sa lesin de placere!!! Dupa ce am amusinat la Ikea frumoase paturi depasind usor planurile noastre bugetare, am iesit la concluzia ca am putea incerca un plan B. Planul B si salvarea situatiei a venit de la.. Marriott. Evident, exista un depozit (nu i-as spune chiar magazin) unde gasesti la mina a doua si pe vreo 7 etaje de cladire semi-parasita tot ce arunca hotelurile cind isi schimba mobila. Cu discount daca esti angajat! Booon! Am parasit harta si, cu ajutorul experientei domnului limuzinist, am ajuns la locul faptei unde am achizitionat pentru o suma modica un ditai pat precum si bonus un televizor si un cuptor cu microunde. Pe care le-am incarcat pe masina, ca mexicanii, si am parasit zona, usurel sa nu ne cada comorile, catre casa. Aici trebuie sa fac o paranteza caci, desi Soso a facut mare caz de cum arata masina incarcata cu doua saltele kingsize, pina si mutatul paturilor cu limuzina pare o joaca de copii fata de arta mexicanilor in transhumat (daca pot sa ma exprim asa!.). Nu stiu cum reusesc, dar reusesc sa indese intr-un camionas, gen pick-up truck, absolut toata casa. Un fel de castel de troace gata-gata sa se darime la orice adiere de vint, de unde, legate toate bine cu sfori, numai puradeii din virf mai lipsesc. Asadar, noi cu un biet pat n-am facut impresie!

Oricum, in drumul nostru am nimerit o strada plina cu tot felul de magazine de acelasi gen, un fel de Selari in Bucuresti, doar ca lunga de vreo citiva zeci de km. La fiecare am parcat masina cu saltele pe dreapta, am casca gura, ne-am facut cruci mici pe harta si-am dat viteza sa ajugem in timp util acasa, sa ne putem intoarce in timp util sa completam de pe lista. Am varsat patul si restul acasa, ne-am intors, am mai luat o masa si niste scaune (nu imi explic nici acum cum am reusit sa le bagam pe toate intr-o masina care orisicit de mare ar fi e totusi sport!) si ne-am intors fericiti si sleiti de puteri. Actiunea a durat mai multe zile si continua si in momentul de fata, e adevarat mult mai decent si mai atent la buget..

Asadar, acum putem primi si musafiri (aviz amatorilor!) caci ne-am decis ca, in memoria prietenului nostru Braila, sa nu mai cautam un alt roomate. E adevarat ca poate, daca n-am fost ucisi de carat mobila, vom fi striviti sub chiria uriasa dar macar pot sa-mi pun linistita pozele facute de mine pe pereti fara sa oripilez pe nimeni.

Si apropo, am un covoras oribil, mostenire de la strabunul Braila. Il vrea cineva?

6 apr. 05

Thanks, I Appreciate!

Zilele trecute am avut desavirsita onoare si nechibzuinta de a participa pentru a doua oara la luncheon-ul organizat lunar cu ocazia premierii celor mai buni servitori si pupatori de funduri din hotel. Moment de reverie..!

Tocmai citisem in Wall Street Journal (ca mai citim si noi!) un articol care tragea un semnal de alarma si panica cu privire la faptul ca tinerii Americani din ziua de azi sunt educati sa foloseasca cuvinte pe care nu le inteleg si care incep sa-si piarda sensul. Si-mi amintesc cu nostalgie -parca era ieri!- cind invatam la gradinita poezii pe dinafara. Majoritatea cuvintelor n-aveau absolut nici o noima. A trebuit sa cresc mare sa rezolv niste semne mari de intrebare de prin memoria de copilarie. Asa si tinerii Americani. Doar ca ei nu mai apuca sa mai descopere adevaratul sens al cuvintelor ca devin adulti si nu le mai trebuie. Au lucruri mai importante de facut: un job mai bun, o casa mai mare, paymenti mai mici, o oferta de ne-re-fu-zat la canapele si marile reduceri de Valentine’s Day!

Asadar, se abuzeaza (domnule judecator!) de cuvinte ca “I really like..”, I very thank you”, “you are so awesome”.. si nelipsitul “I appreciate!”. Cuvinte care devin atit de uzate si strimte ca mi se face pur si simplu jena sa le port, sa nu crape pe la cusaturi. Nu mai poate omul sa-si exprime gindurile si multumirea ca se simte in imposibilitate de vorbe! Nu ca, doamne fereste, din prea-plinul vocabularului meu as putea scoate vreo formula noua care sa uimeasca. Dar nici nu poti iesi din formula standard ca nu te mai intelege lumea. Se vorbeste (in relatiile profesionale!) ca in formularele tip de impozite. Sa nu care cumva sa se inteleaga gresit si sa te dea vreun frustrat in judecata pentru neintelegerea limbii engleze!

Problema majora e ca nimeni nu crede ce spune. Probabil pentru ca (incerc o scuza ieftina) nu cunosc pur si simplu adevaratul sens al cuvintului “appreciate”?! M-am mintit o vreme spunindu-mi ca domnii si doamnele sunt doar niste oameni civilizati, nu ca bucuresteanca aia picata din porumbul de la Macaralei. Dar nu, civilizatia nu e unul din lucrurile care se invata acasa, nu vine cu sistemul de operare. Singura explicatie pe care o primesc copiii la intrebarea “da’, de ce?” e probabil ceva de genul “fiindca numai asa o sa poti intr-o buna zi sa-ti iei o jucarie mai mare!” Nu e vorba de respect, ci pozitie, masina.. de bani! Asta in cazul bun.. In cazul nefericit e vorba doar de niste cuvinte care, in fond, nu ne doare!

Partea pozitiva a intregii povesti este aceea ca n-am mai trait experiente traumatizante cu vinzatoare de alimentara acre si miriind printre dinti, mai sa te scuipe ca ceri restul si nici cu colegi care sa faca crize de personalitate, cu fundul de pamint si usi trintite de toti peretii! Aici se injura civilizat, printre dinti si cu zimbetul pe buze. Si eventual acasa, ca nu stii niciodata cine te poate auzi..

M-am infipt, asadar, la frumosul eveniment din hotelul nostru si mica mea America cum se poate mai bine, intre rezident manager si front office manager (adica cei doi mai importanti oameni din hotel), pierduta intre discutii de complezenta cu mincarea in git, incercind cite o gluma de sub masa privind cu disperare in ochi la amica mea bulgaroaica, singura insula de intelegere din jur, aflata in capatul celalalt al mesei.. Asa incit am luat pozitia de tragere, mi-am pus zimbetul profesional de frontdesk la butoniera, am indreptat spatele si mi-am amintit tot ce am invatat despre cum se maninca civilizat la masa cu furculita si cutitul. In liniste, ca umorul meu sa nu arda vreo gaura in pozitia mea si asa fragila.

Lumea s-a distrat, mincat (bun, gratis!), s-a onorat cu premiile in stinga si-n dreapta intr-o atmosfera familiara de sedinta de partid: acum aplaudam, acum ridem, acum ne ridicam in picioare, acum facem poza de grup. Smaaaaail!! Gata, fiecare si-au luat diplomele si-au plecat. Care acasa, care la munca inapoi. Pai, unde sunte premiile adevarate? Pai premiul pentru coafura cine-l ia? Pai premiul pentru cel mai frumos mers leganat? Pai premiul pentru cele mai stupide intrebari? Pentru cei mai fensi pantofiori? Pentru cea mai eleganta engleza?? Pentru cele mai frumoase povesti despre Romania??? Pai eu???? Sa iau si eu un premiu!! Am strigat eu dar nu m-a auzit nimeni, caci toti placasera, fericiti c-au scapat si de data asta cu fata curata.

Am ramas asadar trista si nelamurita: ce am cautat eu acolo?

Bine, de fapt stiu.. sau banuiesc! Un nefericit de musafir m-a inteles intr-o clipa de luminare si a scris o scrisoare despre cit sunt de simpatica si ce de ajutor am fost. Scrisorile astea sunt ca niste postcard-uri, le gasesti peste tot prin hotel si-ti cer parerea: ce e bine, ce credeti ca ar trebui schimbat, pe cine laudati bla-bla. Un fel de terapie psihiatrica gratuita la tarifele practicate, 150-210$ camera pe noapte (fara taxe!). Multa vreme m-am amagit spunindu-mi ca oamenii seriosi nu au timp sa completeze asemenea timpenii, avind lucruri mai importante pentru care sa se consume. Dar am fost usor surprinsa sa constat ca toti iau aceste carduri in serios. Atit musafirii cit si managerii! Ei, unul mic si mai putin timid mi-a scris o asemenea misiva (hm.. o fi fost ala care mi-a strecurat o carte de vizita in mina sau ala de m-a invitat la o cafea dupa program, asa mai in gluma, mai in serios?) si, astfel, am intrat in istoria personala depasindu-mi propriile recorduri, nominalizata fiind la premiul “Spirit to serve”. Pe care, evident, l-am evitat cu abilitate, fiindu-mi in joc reputatia! Bine ca nu l-am luat.. si-asa am devenit atit de politicoasa si de amabila ca nu ma mai regasesc..

Ca in bancul cu ciinele:

- E rau ciinele asta, ca nu pare?

- E rau ..dar tine-n el!!

Asa si noi. Dam din coada si tinem in noi!

7 mar. 05

America vs. Canada

Dintre toate impresiile adunate asa, de-a lungul vremii, am cules doar ginduri pozitive despre canadieni. Sau, daca ma pot exprima asa (si iata ca pot!), mai pozitive decit cele despre americani. Nu stiu daca asta se datoreaza respectului pentru limba franceza, pentru cetatenii bilingvi sau pentru doamna regina, cert e ca “e mai bine, dom’le, in Canada, toate e mai bune, sistemul social, medical, oamenii mai inteligenti, mincarea mai organica.. toate! Singurul inconvenient ar fi ca e ca e cam frig, dar mai punem o haina pe noi, ca suntem invatati!”

Asa ca, in contextul venirii Inei de la capatul celalalt al pamintului, am hotarit ca am gasit un motiv suficient de serios sa ne punem micutza rosie la incercarea vietii ei. Aminat pina peste poate, concediul nostru de Revelion s-a concretizat undeva o data cu Revelionul Chelnarilor. Evident, decizia noastra a fost intimpinata de risete zgomotoase din sala si aplauze ironice caci intr-o perioada a anului cind toti se duc in Florida sau California, ca pasarile in tarile calde, noi mergem pe sens interzis, contra curentului. Ceea ce nu ar fi prima oara!

Asa ca iata-ne pe noi intr-o frumoasa dimineata cu viscol de ianuarie incarcind aproape tot ce aveam in masina (adica nu mi-am luat maieurile de vara!), palaria lui Soso si toate hartile pe care le-am gasit prin vecini, si pornind voiosi si inocenti catre aventura vietii noastre.

Ei, si credeam noi ca va fi un drum frumos si scurt, asa cum scria pe yahoo maps.. pai, o nimica toata 8 ore si ceva maruntis pina la Toronto!! Atita doar ca cele 8 ore au crescut ca Fat-Frumos din povestea cu Soso limo-driverul si s-au facut 13 plus inca una pierduta pe undeva pe fusul orar dintre punctul A si punctul B. 8 ore si ceva Iar frumosul drum a fost o sosea luuunga, copaci rari si zapada.. ah, si granita Americano-canadiana unde am fluturat actele, am spus povestea vietii versiunea prescurtata a vietii noastre (in varianta mea, fiind cea mai scurta.. il stiti doar pe Soso care povesteste intr-o ora ceva ce s-a intimplat in 5 minute) si am trecut mai departe. Aproape ca niste americani! noastre in varianta Dona, adica prescurtata (caci cu Soso, pina si O mie si una de nopti pare doar o biata nuvela) si am trecut de partea cealalta a riului victoriosi si usor confuji de traseul printre jaloane cu proceduri pentru emigranti de la vama.

Bun.. am auzit noi ca (pardon!) canadienii au niste drumuri senzationale, nu se compara cu ale Americanilor. Am tot mers si-am mers.. si-am mers vreo 3 ore si parca tot in America eram. Doar kilometrii afisati (adica kilometrii de la mama de acasa, nu mile!) si indicatoarele muult mai mici si mai pricajite ne mai sustineau moralul trist deja ca n-o sa ajunga niciodata in tara de sus. Intr-un final deja intunecat bine de tot am gasit si orasul Toronto, atit de mare ca nu stiu cum dar era sa-l ratam.. tot mergind inainte, pe cruise-control, aproape uitasem ca trebuie sa oprim. Am vazut si orasul, asa intr-o goana nebuna dupa ce ne-am cazat, cautind disperati un loc in care sa mincam ceva la o ora tirzie. Si un pic dimineata, pe geam, cind aproape am avut un soc gindindu-ma ca tot drumul a fost degeaba si-am ajuns inapoi in Chicago. Caci cel mai american oras din Canada (Toronto, adica!) este intr-adevar american pina-n virful buildingurilor. Ne-am minunat, ne-am incintat, am pufnit dispretuitor din nas, am bifat pe ordinea de zi (“am vazut si Toronto!”) si-am purces la alt drum. Care s-a dovedit cu mult mai spectaculos decit primul, caci intre timp ninsese din greu iar canadienii -celebri pentru sistemul lor extrem de eficient de dezapezire- erau probabil cu totii in concediu in Florida. Bucurestiul sub nameti este o dulce feerie. Mai mult plutind ca o barcuta pe o mare in mijlocul furtunii, cu burta masinii noastre foarte joase prin nameti si incercind sa nu raminem suspendati intr-un val de zapada mai bine crescut, am reusit sa ne smulgem din orasul cu cel mai ingrozitor trafic din Canada. Unde s-or duce oamenii astia la orice ora din zi si din noapte? Oare cind or mai si munci?!

O data scapati din ghearele orasului-capcana, am pornit din nou la numarat kilometrii, masurind cit vezi cu ochii cimpii intinse si dealuri inghetate. Printr-un acces de simpatie (exagerata as spune!) a naturii, am tirit dupa noi tot drumul norul negru de ninsoare si viscol de la Chicago. Asa incit, dupa inca vreo 500 de kilmetri, alte 10 ore de condus (care trebuiau sa fie 4 ..si ceva) si o frumoasa pirueta infipta in zapada si executata magistral de Soso cu masina pe sosea ca un prim-balerin la Balsoi Teatri printre tiruri, cu miinile inclestate pe volan si cu singe curgindu-mi din ochi (pai daca o fi sa mor, m-am gindit, macar sa mor de mina mea) am ajuns la Montreal, la un Marriot atit de mic incit era sa calcam pe el. De altfel cred ca am si calcat, altfel nu-mi explic de ce ne-a trebuit o ora sa-l gasim, invirtindu-ne in cerc. Unde m-am prabusit. Ce plimbare, ce mincat, ce Montreal! Nu-mi pasa -mi-am zis- nici un atac nuclear nu ma mai ridica din pat. Pina la urma o bere tot s-a dovedit mai puternica!

A doua zi, cu forte proaspete, cu picioarele la spinare si cu Ina drept ghid, am vazut o parte a orasului semi-european, numit Montreal. Care, altfel, combina frumos si elegant America cu Europa intr-un fel la care nu m-as fi asteptat. Strazi perfect Americane, cu buildinguri ametitor de inalte (le-as spune cladiri ca-n romaneste dar nu se potriveste cuvintul cu ce stie romanul ca ar fi o cladire) de otel si sticla, inca uitate de la sarbatori pline de beculete si ornamente, apoi dai coltul si pe strada care-ti iese in cale vezi doar cladiri mici, magazine, circiumi (strazi interminabile cu baruri insirate ca ciorile pe sirma de telegraf) toate foarte europene. Si biserici cum numai in Anglia mai gasesti. La scara usor redusa, desigur.

Partea cea mai speciala, personala, a Montrealului sunt insa mall-urile subterane. Datorita frigului care paralizeaza orice avint pionieresc de plimbare si distractie in anumite perioade al anului, locuitorii au facut din Montreal un oras de cirtite iarna. In subteranul dowtownului, pe numeroase etaje, s-au dezvoltat retele de mall-uri, circiumi, toate cu intrari din si in metrou (sentiment de deja-vu, statia de la Piata Victoriei!), teatre, parcari, cinematografe si orice alte cladiri care rasar la suprafata ca virfuri ale icebergului numit downtown. Ceea ce pare incredibil, si anume oameni in papuci si in rochii tropaind voiosi prin subterane cind afara sunt undeva sub 10 grade celsius (cel putin!), e la o privire mai atenta cit se poate de firesc. Ce rost are sa cari paltoane, fulare, caciuli si alte echipamente dupa tine (care de la o anumita temperatura in jos oricum nu conteaza foarte mult) cind oricum nu vezi lumina soarelui decit eventual prin parbriz?!

Evident, ca o shoppingara profesionista ce sunt am facut o evaluare atenta a produselor din galantare si am decretat ca, desi ascunse sub alte denumiri de marci, aceleasi produse le gasesti si in America decit ca mai ieftin. So, no shopping! Sau, mai bine zis doar window-shopping cum ar spune Americanii, care au inventat un cuvint si pentru expresia romaneasca "privitul e gratis"!

Ce e interesant pentru cineva trait intr-o localitate monolingva e combinarea limbilor franceza si engleza la nivel conversational. Franceza e englezita iar engleza frantuzita intr-un fel care m-a facut la un moment sa cred ca de fapt canadienii au o limba a lor speciala, nici franceza nici engleza, un fel de struto-camila cu frunze si coada. Fenomenul mi-a fost mai clar in urechi in Montreal, parte a Quebecului, francez (cu a nazal) pina-n albul ochilor si care, de altfel cu ceva vreme in urma a dorit (el, Quebecul!) sa fie si anume independent de taranimea vorbitoare de limbi ordinare, cum ar fi engleza de exemplu. S-au linistit totusi cind li s-a explicat ca “in the middle of nowhere” e bine sa fii prietenos cu vecinii cu care imparti o patura si-un ceai cald la -40 de grade celsius.

Revenim. Asadar, dupa o zi de tropaiala prin Montreal, ametiti (mai ales eu!) de acest melanj lingvistic, am indesat-o cu uimire si pe Ina in masina printre valize, merinde si plapumi (daca Doamne fereste raminem in drum sa nu ne fie frig!) si am purces la un drum ca de-aici pina peste strada, doar vreo 200 de kilometri, pina la Ottawa. Drum fara peripetii, pe care culmea, l-am facut in doua ore si nu in 6 cum ne-am fi asteptat !!

Ne-am parcat la etajul 23 al hotelului lui Marriott din buricul tirgului, capitala de judet Canada, de unde am admirat o frumusete de oras, cu o multime de poduri intinse ca niste tentacule sclipitoare (noaptea!) peste riul care, culmea, nu era Dunarea! Un fel de Budapesta, mult mai aerisit, in spiritul risipei de spatiu specifica zonei. O cladire a Parlamentului care domina downtown-ul, cladire in pur stil britanic, asortata cu cladiri adiacente, aceeasi arhitectura, functiuni diverse. Rar de tot cite un building, ca un cot in gura reginei de pe dolarii canadieni. Si peste toate zapada alba si gheata groasa ca-n Precambrian. Altfel caldura mare monser, cum ar zice bastinasii. Cinci grade peste 0!! Toti erau la strand!.. Exagerez..

In entuziasmul nostru si dornici de a onora vizita demult programata la Adina (fosta colega de liceu si locuitor permanent al orasului de vreo 7 ani), am reusit sa inconjuram aproape tot statul Ontario pina sa ajungem doua strazi mai incolo. Un motiv in plus sa mai admiram stradute inguste si serpuitoare precum si ceea ce creste de obicei pe marginea drumului: oameni, case..

Ziua urmatoare, intr-o formula incompleta (caci Soso ca de obicei in momentele importante a avut o negociere cu o masea din putinele ramase si a ramas tintuit la pat) am fost luati pe sus de Adina si consortul si plimbati prin oras. Moment in care, de emotie, am ramas fara baterii la aparatul foto. Pe care l-am baut. Dar mai intii am mincat. Vegetarieni pina-n virful parului, Adina si Claudiu au bagat lupii in gradina de zarzavaturi. Eram de vazut, Ina si cu mine, intr-un restaurant vegetarian, rozind ca niste iepuri la mincare perfect organica, nu prostii pentru Americani obezi. A fost o experienta interesanta.. nu ma voi face niciodata vegetariana! Vorba lui Soso: cea mai buna leguma e ceafa de porc!

Seara agreabila s-a sfirsit la ultimul etaj al hotelului nostru in restaurantul care se invirtea. Ei, nu va imaginati vreo tiribomba, un loc civilizat si stilat unde aveai timp sa faci si poze pina sa dispara imaginea orasului vazut de sus si unde Soso a lasat vreo 80$ pe niste urme delicate de mincare. Dupa ce toate s-au asezat la locul lor si ne-am luat la revedere de la Adina si Claudiu am pus mina disperati si tremurind de foame pe telefon si ne-am comandat niste pizze si niste hamburgari sa mincam si noi ceva!! Nu inainte de a ma razbuna pentru toate zilele in care trec prin piscina de la Marriott O'Hare. Asa ca am luat cu asalt piscina lui Marriott Ottawa pe care am posedat-o in repetate rinduri cu bestialitate.

A doua zi, satisfacuti pe deplin, am suit din nou tot calabalicul in micutza rosie si am apasat din nou acceleratia, de data asta pina la fund. Caci aveam multe puncte pe ordinea de zi: repezit pina vizavi 200 km inapoi de lasat Ina la vatra si-apoi plecat catre casa, alti 800 km, caci, ambitiosi cum ne stim, ne-am propus sa innoptam tocmai la Detroit. Ceea ce am si facut. Caci dupa alte 10 ore de condus, in pragul unui divort datorat oboselii si nervilor, am ajuns la Doinita si Claudiu (prieteni de familie a parintilor mei). Care-si luasera deja gindul ca mai ajungem vreodata. Oricum, dupa ce nu ne-am vazut in ultimii 20 de ani, cele doua ore de vorba au tinut loc de consistenta revedere iar a doua zi am pornit-o la drum, de data asta o adevarata promenada, doar 400 km pina acasa. Piece of cake… spritz de vara!

Ultima parte a expeditiei, condusa de Soso, a fost un prilej de reflectie pentru mine caci o data vazuta din nou in America, de data asta pe lumina, m-am simtit dintr-o data ca acasa si ..putin vinovata din cauza asta. Frumoasa Canada, frumoase orase, oameni simpatici dar nu e ca-n filme, bai ninja (vorba bancului)! Ca parte asa-zis obiectiva, razboiul rece dintre americani si canadieni mi-a indus usoare mincarimi, un soi de alergie la nivelul terminatiilor nervoase. Caci daca pare ca pe americaniii de rind ii cam doare-n cot (au alte lucruri mai interesante la care sa se gindeasca, ca acum vine Valentine’s Day si iar sunt ocupati cu shopping..) canadienii, in noptile lungi de iarna la gura sobei, au ajuns la concluzia ca au un mare cui impotriva americanilor. Pe care ii trateaza cu sictir! Americanii sunt inculti, obezi, ingimfati, ignoranti. Canadienii sunt baieti destepti, maninca sanatos (daca exista mai mari obsedati decit americanii la capitolul "low carbs" sau "organic food", ei sunt!), vorbesc doua limbi straine inca din nastere si cel mai important.. sunt aproape europeni, un fel de rude indepartate ale reginei Angliei si Ludovic al XIII-lea, de aceea mitocanimea americana pare ca miroase cam urit si n-are dom’le manere! Oricum, o trista dezamagire m-a cuprins rumegind aceste concluzii caci Canada, in viziunea europeana ultimul bastion al bunului simt de pe continentul nord-American, imi pare doar o tara unde vorbitorii de engleza nu se suporta cu cei de limba franceza, singurul lucru asupra caruia sunt foarte de acord e "America sucks!".

Sa fi devenit asa de Americanca in nici un an de existenta in patria adoptiva sau poate doar am ales un anotimp gresit pentru o vacanta asa aproape de Polul Nord?!

20 ian. 2005