Ce-si ia romanul cu el in valiza cind pleaca definitiv din tara?
Una din distractiile preferate ar fi conversatiile de pahar cu indivizi veniti in America cu aceeasi pluta zburatoare, discutii care se invirt in jurul unei liste de subiecte limitate dar binecunoscute. Cum am venit eu in America sa vind hotdog dar n-am gasit de lucru decit ca programator la Motorola. Cum nu intelegeam engleza femeii de serviciu de la McDo nici daca trebuia sa-mi salvez viata. Cum nu cunosteam pe nimeni intr-o tara de 3 sute de milioane de suflete. Cum m-am trezit in America in aeroport, la zece mii de km de casa cu hainele de pe mine fiindca KLM imi pierduse valiza, singura pe care-o aveam si in care indesasem toata viata mea de pina atunci. Cum ne-am mirat la fiecare din bizareriile americanilor si cum ne-am distrat privindu-i cum le inghit ei pe ale noastre. Cum am lucrat la romani in primii ani. Sau cum – avertizati fiind – n-am lucrat la romani niciodata.
Eh, si din vorba in vorba brusc am cazut intr-un subiect nou: lucruri absolute nepotrivite cu care am venit in valiza. O prietena a aprins lumina peste discutia asta spumoasa marturisind ca in valiza ei de America a indesat pantofii de mireasa si o paturica. Pantofii de mireasa??! Pai, zice, nu m-am putut desparti de ei. Am vrut sa-mi iau si rochia dar n-a incaput. Bine, inteleg, dar patura? Ah, patura mi-a dat-o mama, a zis ca nu stim unde ajungem si daca o fi sa dormim pe jos macar sa nu fim direct pe podea, sa racim.
In sondajele de opinie ulterioare am mai aflat si alte stranii alegeri: CD-uri cu manele (fiindca se auzise ca se vind bine la romanii din America), jumate de valiza cu carti, oale, flori uscate, martisoare, 18 salamuri de sibiu (confiscate la vama, dar orisicit), epilatorul, un bibelou, vaza de cristal si pestele de pe televizor..
Eu sunt trista ca NU mi-am luat o lista intreaga de lucruri printre care o piatra mare artistic gaurita, culeasa la mare pe plaja, intreaga colectia de CD-uri si canapelele din sufragerie. Dar cel mai mult am regretat ca am dispretuit complet colectia de casete audio, gindindu-ma ca ma mut intr-o tara ultracivilizata in care casetofoanele nu mai exista. Si am avut dreptate, partial. Fiindca unul din putinele casetofoane ramase se afla in prima mea masina. Ce de calatorii placute am ratat din cauza aerului meu superior de emigranta ignoranta, ascultind la infinit o caseta mizerabila cu muzica romaneasca pe care am gasit-o pe fundul unui sertar la niste prieteni..
Care-s lucrurile la care te uiti si-acum si te intrebi: again, what was I thinking??
vineri, 30 iulie 2010
vineri, 2 iulie 2010
Accentul
Daca eticheta britanica spune ca orice conversatie civilizata intre doi oameni trebuie inceputa cu disecarea subiectului starea vremii intr-o maniera cel putin la fel de eleganta si superficiala ca mincatul pestelui, ei bine, echivalentul american al subiectului este Accentul. Fiindca sansele sunt undeva in jur de 11:2 ca intr-o metropola sa dai peste un cetatean recent amerinizat, desigur el va avea un accent. Uneori abia audibil (daca a venit de tinar), uneori atit de gros incit cu greu pricepi in ce limba se vorbeste la masa. Desigur raportul se schimba o data ce te departezi de zonele aglomerate, numite orase de catre aroganti.
Americanii sunt atit de obisnuiti sa aiba de furca cu diverse stilciri ale limbii lor (omg! - ar spune un britanic facindu-si cruce cu limba pe cerul gurii) incit au developat o intreaga eticheta care sa incorporeze procesul prin care sa-ti dea de stire ca nu inteleg o boaba din engleza ta invatata la Plopeni Deal si ca trebuie sa vorbesti "mai tare si mai mare" - cum ii spuneam in facultate profesorului care vorbea incet si scria mic.
Din experienta mea personala de Jane Doe fara semne particulare, fara a avea un accent care provoaca dizenterie celor cu care intru in contact, el e totusi suficient de vizibil incit o data ce am deschis gura mi se zimbeste dragastos cu intrebarea: de unde esti? De aici, raspund eu pe jumatate adevarat, clipind des din gene si facindu-ma ca nu inteleg adevarata intrebare. Ah, nuu, originally de unde esti. Si nu mai am incotro, ca ma tradeaza gura mare, tenul inchis si atitudinea usor cinica. Oh well, oftez usor in gind, here it comes! Urmeaza o discutie in care in mare sunt asigurata ca accentul meu e foarte dragalas sau foarte exotic sau ceva de genul asta, oricum ceva pozitiv, fermecator, nu-i nici o rusine sa ai un accent. Asta desi nu am nici cel mai mic gind sa-mi cer scuze pentru accentul meu. Oricum, daca nu s-ar trezi cite un binevoitor care sa-mi aminteasca, as fi convinsa ca vorbesc perfect, fara niciun accent.
De multe ori americanii, in amabilitatea lor, se confeseaza spunind ca sunt o groaza de americani get-beget care nu stiu sa vorbeasca sau sa scrie corect si ca un accent ici-colo nu face decit sa dea un pic de culoare unei limbi pocite oricum de indigeni. Eu am vrut sa zic ca si in tara de unde vin eu sunt multi care nu stiu sa vorbeste corect limba si nici sa scrie dar decit ca sunt prea putini cei care stiu sa faca diferenta si care sa protesteze. Dar n-am zis.
Drept urmare si fiindca sunt prea batrina sa imi mai imbunatatesc accentul, incerc sa ma imprietenesc cu gramatica si vocabularul. Acum, cind sunt intrebata intreabarea cu pricina spun ca sunt din Indiana, raspuns care-mi pune interlocutorul serios pe ginduri, fiindca e ca si cum ai spune ca "asa vorbim noi in Plopenii de Sus".
Iar pentru cei intr-adevar obraznici, din categoria "Can I speak with somebody who speaks English?", am pregatit un raspuns cu specific bucurestean: I don't have an accent, this is what English sounds like when spoken properly.
Americanii sunt atit de obisnuiti sa aiba de furca cu diverse stilciri ale limbii lor (omg! - ar spune un britanic facindu-si cruce cu limba pe cerul gurii) incit au developat o intreaga eticheta care sa incorporeze procesul prin care sa-ti dea de stire ca nu inteleg o boaba din engleza ta invatata la Plopeni Deal si ca trebuie sa vorbesti "mai tare si mai mare" - cum ii spuneam in facultate profesorului care vorbea incet si scria mic.
Din experienta mea personala de Jane Doe fara semne particulare, fara a avea un accent care provoaca dizenterie celor cu care intru in contact, el e totusi suficient de vizibil incit o data ce am deschis gura mi se zimbeste dragastos cu intrebarea: de unde esti? De aici, raspund eu pe jumatate adevarat, clipind des din gene si facindu-ma ca nu inteleg adevarata intrebare. Ah, nuu, originally de unde esti. Si nu mai am incotro, ca ma tradeaza gura mare, tenul inchis si atitudinea usor cinica. Oh well, oftez usor in gind, here it comes! Urmeaza o discutie in care in mare sunt asigurata ca accentul meu e foarte dragalas sau foarte exotic sau ceva de genul asta, oricum ceva pozitiv, fermecator, nu-i nici o rusine sa ai un accent. Asta desi nu am nici cel mai mic gind sa-mi cer scuze pentru accentul meu. Oricum, daca nu s-ar trezi cite un binevoitor care sa-mi aminteasca, as fi convinsa ca vorbesc perfect, fara niciun accent.
De multe ori americanii, in amabilitatea lor, se confeseaza spunind ca sunt o groaza de americani get-beget care nu stiu sa vorbeasca sau sa scrie corect si ca un accent ici-colo nu face decit sa dea un pic de culoare unei limbi pocite oricum de indigeni. Eu am vrut sa zic ca si in tara de unde vin eu sunt multi care nu stiu sa vorbeste corect limba si nici sa scrie dar decit ca sunt prea putini cei care stiu sa faca diferenta si care sa protesteze. Dar n-am zis.
Drept urmare si fiindca sunt prea batrina sa imi mai imbunatatesc accentul, incerc sa ma imprietenesc cu gramatica si vocabularul. Acum, cind sunt intrebata intreabarea cu pricina spun ca sunt din Indiana, raspuns care-mi pune interlocutorul serios pe ginduri, fiindca e ca si cum ai spune ca "asa vorbim noi in Plopenii de Sus".
Iar pentru cei intr-adevar obraznici, din categoria "Can I speak with somebody who speaks English?", am pregatit un raspuns cu specific bucurestean: I don't have an accent, this is what English sounds like when spoken properly.
duminică, 6 iunie 2010
Despre nunta la americani
Cineva imi spunea deunazi ca sunt norocoasa ca traiesc aici. Eu zic ca sunt norocoasa ca am ajuns aici. Faptul ca traiesc aici e cu totul altceva si nu mai tine de noroc ci de rabdare, nervi tari, curiozitate si un pic de lehamite.. eah, daca tot am venit, let’s get comfortable, shall we? In fond, e doar o alta tara..
Pe de-o parte, dupa cum am invatat in lectiile anterioare, nunta la americani, ca orice proces, este intr-adevar un proces, de cele mai multe ori lung si complicat, ridicat pe o carutza de reguli care, prin comparatie, fac constructia unui Rolls Royce sa para un lego pentru 3-5 ani. Regulile stricte – cauza numarul 1 de alergii la romani - in combinatie cu principiul “da-le oamenilor libertatea de a face ce vor si vor alege sa se copieze unul pe celalalt” fac majoritatea activitatilor senzational de predictibile, foarte boring – cum am zice noi, romanii. Nu pentru americani insa!
Rideam mai acum vreo doi ani, cind am fost racolata pe post de fotograf semiprofesionist amator de rezerva pentru o nunta. Atunci mi s-a dat o lista cu cadre care musai nu trebuiau lasate in voia sortii: rochia miresei agatata de oglinda, pantofii miresei, mireasa privindu-se in oglinda, verighetele pe pernuta, cavalerul de onoare aranjind cravata mirelui etc.
Acum, dintr-o pozitie mai aproape de primul rind, constat ca intregul proces de punere in scena a unei nunti este o industrie serioasa, o masinarie mult mai sofisticata decit sistemul de asigurari american sau Las Vegas-ul, sau chiar muzeul lui Michael Jackson din Gary, Indiana.
Totul porneste de la creaturile pe care lucratorii in bransa le numesc “bridezilla”, care la nastere primesc pe linga instinctele de conservare si de perpetuare a speciei, si niste planuri clare despre cum trebuie sa arate si sa se desfasoare Nunta, pina la cele mai mici detalii. Parintii pun deoparte, inca de la nastere, zeci chiar sute de mii de dolari, pe care nu precupetesc sa-i cheltuie pe tot felul de lucruri folositoare: o rochie de mireasa de $10.000, o receptie pe vapor, limuzine albe cu pampoane, petale de trandafiri in calea mirilor, un tort in forma de catedrala bizantina si, desigur, chocolate fountain si funde de matase legate de spatarul scaunului. Desigur, nepunind la socoteala inelul cu diamant baban, cu un numar civilizat de fetze, pe care bietul viitor sotz il va plati pina la pensie.
Varietatea, cind vine vorba de organizarea evenimentului, se reduce la forma tortului si rochia miresei. Restul incap pe o foaie A4. Aceleasi hour d'oeuvres carora mai bine le zicem appetizers ca sa nu ne facem de ris, acelasi chicken marsalla (fiindca “toata lumea maninca pui, nu?”), acelasi meneaito cu poalele ridicate. Indiferent de design.. acum mincam, acum dansam, acum inchidem barul, sa se poata concentra meseanul la ce e important fiindca daca nu ai mincat in timpul alocat ti se ia farfuria din fata. Te-ai dus la baie? Ai ratat entrée-ul! Acum inchidem muzica, acum plecam! Multumim pentru participare!
Pe scurt, orice dorinta ti se va indeplini, desigur daca se incadreaza in pachetul standard: cinci ore jumate de nunta si patru ore de bar. Presupun ca cercetatorii americani au facut un studiu (pe baza caruia s-a dat o lege) care dezvaluie faptul ca oamenii tind sa ne imbete dupa 4 ore de baut si 5 ore jumate de distrat.
Si atunci, am zis eu cu mustarul usor sarit unei doamne foarte dragutze care incerca sa indese pe gitul meu delicat o oferta grosolana: nu va suparati dar in locul de unde vin eu la nunta oamenii stiu cind vin dar nu stiu cind pleaca. Oamenii beau cind au chef, nu cu program. Oamenii nu minca salata goala, pe post de antreu iar supa mai mult la prinz, mai putin la chermeza. Si, asa, pe scurt, ma intereseaza cum arata tortul dar as vrea si sa pot sa-l maninc. Ce ne facem, zic?
Concluzia e simpla: pot sa-mi aduc eu un tort de amandina facut de niste tanti de la cofetaria romaneasca din oras? Oh, da, dar numai sa fie insotit de un certificat de asigurare, la o adica daca cineva se imbolnaveste si ne da in judecata sa avem dovada ca nu noi suntem de vina. Am ris, ca doar n-am vazut niciun roman rapus de o amandina dar.. te pui cu americanii?
Pe de-o parte, dupa cum am invatat in lectiile anterioare, nunta la americani, ca orice proces, este intr-adevar un proces, de cele mai multe ori lung si complicat, ridicat pe o carutza de reguli care, prin comparatie, fac constructia unui Rolls Royce sa para un lego pentru 3-5 ani. Regulile stricte – cauza numarul 1 de alergii la romani - in combinatie cu principiul “da-le oamenilor libertatea de a face ce vor si vor alege sa se copieze unul pe celalalt” fac majoritatea activitatilor senzational de predictibile, foarte boring – cum am zice noi, romanii. Nu pentru americani insa!
Rideam mai acum vreo doi ani, cind am fost racolata pe post de fotograf semiprofesionist amator de rezerva pentru o nunta. Atunci mi s-a dat o lista cu cadre care musai nu trebuiau lasate in voia sortii: rochia miresei agatata de oglinda, pantofii miresei, mireasa privindu-se in oglinda, verighetele pe pernuta, cavalerul de onoare aranjind cravata mirelui etc.
Acum, dintr-o pozitie mai aproape de primul rind, constat ca intregul proces de punere in scena a unei nunti este o industrie serioasa, o masinarie mult mai sofisticata decit sistemul de asigurari american sau Las Vegas-ul, sau chiar muzeul lui Michael Jackson din Gary, Indiana.
Totul porneste de la creaturile pe care lucratorii in bransa le numesc “bridezilla”, care la nastere primesc pe linga instinctele de conservare si de perpetuare a speciei, si niste planuri clare despre cum trebuie sa arate si sa se desfasoare Nunta, pina la cele mai mici detalii. Parintii pun deoparte, inca de la nastere, zeci chiar sute de mii de dolari, pe care nu precupetesc sa-i cheltuie pe tot felul de lucruri folositoare: o rochie de mireasa de $10.000, o receptie pe vapor, limuzine albe cu pampoane, petale de trandafiri in calea mirilor, un tort in forma de catedrala bizantina si, desigur, chocolate fountain si funde de matase legate de spatarul scaunului. Desigur, nepunind la socoteala inelul cu diamant baban, cu un numar civilizat de fetze, pe care bietul viitor sotz il va plati pina la pensie.
Varietatea, cind vine vorba de organizarea evenimentului, se reduce la forma tortului si rochia miresei. Restul incap pe o foaie A4. Aceleasi hour d'oeuvres carora mai bine le zicem appetizers ca sa nu ne facem de ris, acelasi chicken marsalla (fiindca “toata lumea maninca pui, nu?”), acelasi meneaito cu poalele ridicate. Indiferent de design.. acum mincam, acum dansam, acum inchidem barul, sa se poata concentra meseanul la ce e important fiindca daca nu ai mincat in timpul alocat ti se ia farfuria din fata. Te-ai dus la baie? Ai ratat entrée-ul! Acum inchidem muzica, acum plecam! Multumim pentru participare!
Pe scurt, orice dorinta ti se va indeplini, desigur daca se incadreaza in pachetul standard: cinci ore jumate de nunta si patru ore de bar. Presupun ca cercetatorii americani au facut un studiu (pe baza caruia s-a dat o lege) care dezvaluie faptul ca oamenii tind sa ne imbete dupa 4 ore de baut si 5 ore jumate de distrat.
Si atunci, am zis eu cu mustarul usor sarit unei doamne foarte dragutze care incerca sa indese pe gitul meu delicat o oferta grosolana: nu va suparati dar in locul de unde vin eu la nunta oamenii stiu cind vin dar nu stiu cind pleaca. Oamenii beau cind au chef, nu cu program. Oamenii nu minca salata goala, pe post de antreu iar supa mai mult la prinz, mai putin la chermeza. Si, asa, pe scurt, ma intereseaza cum arata tortul dar as vrea si sa pot sa-l maninc. Ce ne facem, zic?
Concluzia e simpla: pot sa-mi aduc eu un tort de amandina facut de niste tanti de la cofetaria romaneasca din oras? Oh, da, dar numai sa fie insotit de un certificat de asigurare, la o adica daca cineva se imbolnaveste si ne da in judecata sa avem dovada ca nu noi suntem de vina. Am ris, ca doar n-am vazut niciun roman rapus de o amandina dar.. te pui cu americanii?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
I SUPPORT JACK