Mda, recunosc sportiv ca am avut acea stringere de inima binecunoscuta neamului din care ma trag: bleah, ce sa caut acolo, eu, baba batrina cu briul de lina si motz in frunte la o actiune populara, asa de ...americana, deci usor infantila. Imi trezea fiori numai gindul de a petrece ore pretioase din duminica mea, si-asa cam scurta, imbracata intr-o roba caraghioasa cu mineci lungi si cu freza turtita sub o tichie aparent de margaritar, in liniste si in sir indian perindindu-ma pe scena doar sa string mina unui ins plictisit cu fes ornat cu clopotei.
Eh, am gresit. Pe toate planurile am gresit. Fiindca nu numai ca am performat pe aceeasi scena unde i-am vazut pe Metallica acum vreo citeva luni, dar prestatia actorilor a fost peste oricare din asteptarile mele, alea timidele, optimiste.
Asadar, intr-o insorita duminica in familie, am apucat-o pe mama de-o toarta si, impreuna cu citiva prieteni care nu si-au mai ris demult de mine probabil, ne-am debarcat la locul desfasurarii ostilitatilor. In paranteza fie spus, mama a fost adusa cu mari sacrificii de la Bucuresti special pentru eveniment, sa se bucure totusi cineva, un fel de amortizare partiala morala/emotionala a imprumutului la banca (pe care o sa mi-l tot amintesc in anii ce vor urma, in fiecare luna, la data fixa). Ne-am despartit la intrarea „artistilor” unde eu am luat-o pe calea graduarii iar ei pe cea a musafirilor.
Mi-am indesat fesul pe cap si telefonul in blugi si am purces curajoasa printre miile de indivizi identici (cu mine). Dupa o vreme am remarcat ca nu eram chiar identici, caci in functie de programul si nivelul terminat, mici detalii ne diferentiau. In marea de albastru P.T.A.P.(culoarea scolii) se vedeau esarfe roz, ciucuri atirninzi, tichii negre, volane aurii si, desigur, balerinii mei negri de lac. Cu satisfactie am apreciat ca sunt in categoria de dorit: putinii alesi, cu parul usor grizonat, care schimba carti de vizita in timpul ceremoniei si se pupa pe obraz cu profesorii. Deh!
In alta ordine de idei, ma roade o perpetua uimire pe care daca n-am mai spus-o o repet: americanii sunt experti la organizat menifestatii in stil mare, care se misca smoothly, fara microfonii sau pauze intre piese. Totul e perfect mixat pe beat, daca-m permiteti comparatia. Organizatorii de evenimente de trista amintire ar fi invidiosi sa vada cit de bine pusa la punct functioneaza masinaria care ordoneaza in ordine alfabetica, dupa culori si inaltime (cred!) vreo sase mii de tineri de toate virstele, cu multa personalitate si care nu sunt neaparat obisnuiti sa fie ordonati in vreun fel. Pe tot parcusul traseului, de la intrare pina la iesire, panouri dadeau instructiuni si directii, iar pentru cei care nu stiu sa citeasca, la fiecare pas te impiedicai de cite un om din organizare care sa te puna cu mina unde ti-e locul, sa-ti spuna unde bei apa, sa-ti aranjeze „toga” etc. Ecrane imense proiectau pentru miopi si inregistrau pentru eternitate personajele principale, procesiunea profesorilor imbracati in togi impunatoare, discursurile, strinsul miinilor, steagul.. Am avut pentru o clipa sentimentul clar ca fac parte din distributia noului Harry Potter – Graduarea Vrajitoarelor .
Apoi s-a intonat imnul. Nu incetez sa sa ma incint la cit de serios trateaza americanii imnul.. cel putin cind se cinta. Intr-o mare de chinezi si indieni nepasatori, citiva polonezi razleti, si cite un bulgar sau roman presarati discret, americanii prezenti au murmurat emotionati si respectuos toate versurile. Am avut o lacrima in coltul ochiului. Ala de pe partea cuibului.
Citiva oameni intelepti au grait, pe majoritatea chiar am putut sa-i ascult fara sa ma plictisesc, desi nu-mi sta in caracter asa o politete desavirsita. Apoi am urmarit cu mare admiratie cum ..sa-i zicem decanul facultatii.. a scuturat vreo citeva mii de miini, a inminat tot atitea diplome si a zimbit incontinuu timp de 2 ore. Am fost acolo, ne-am strins mina, am incercat sa ii spun doua-trei cuvinte de imbarbatare, nu stiu daca am fost de folos. Asa ca mi-am inhatat diploma, m-am strecurat printre ceilalti, am facut plecaciune si cu mina la amicii din public, am pupat-o pe singura persoana cunoscuta din marea de indivizi identici si m-am retras la rezidenta impreuna cu suita, sa continuam gratarele intrerupte cu o seara inainte.
Asa, privind inapoi la ceremonia de graduare americana, imi pare ca, in afara de ciucurele de la fes si o mapa goala (prevazatori, oamenii imi trimisesera deja diploma in posta), plec din scoala cu una din lectiile de marketing cele mai consistente. Acum stiu ce inseamna sa faci din rahat bici care sa si pocneasca.
