Atentie la traversare!

…Si conduceam eu linistita intr-o frumoasa dimineata de septembrie, strecurindu-ma pe soselele patriei ca o bucuresteanca printre fraieri, injurind ca la usa cortului pe toti nefericitii care faceau stinga in fata mea, niste doamne agatzate de volan cu panica-n priviri (la volan devin misogina, da!) si batrinei aproape invizibili in vapoarele lor buick model ’63 care ocupa o banda si ceva. Si benzile sunt late, ca americanii nu fac economie la asfalt.
…Si ma intrebam eu in gura mare si cu geamul inchis (preventiv!), de unde vin dom’le toti timpitii, retardatii si handicapatii mintal lasati liberi sa conduca pe sosele. Din pe plantatiile de cannabis? Din palmier? Din China? De multe ori mi-am pus intrebarea de ce oare nu se da si un test de inteligenta la examenul de conducere. Un GMAT, GRE.. orice, numai sa se aleaga intr-un fel cei care stiu sa numeasca stinga si dreapta fara greseala de trei ori la rind.
Visatoare, la volanul cu gargaritze al masinii rosii, faceam slalom urias printre cei de mai sus si imi imaginam cum ar fi lumea fara acesti insi si inse, cum totul ar merge smoothly ca traficul intr-o dimineata de duminica cind am realizat ca visul meu se transforma usor-usor intr-un cosmar. Caci …cum ar fi ca toata lumea sa fie cel putin la fel de desteapta ca mine. Ar fi ca eu as fi printre cei mai prosti?!
Hmm.. nu e bine, zic, mai bine fruntas la mine-n oras, mai bine bogat si sanatos decit sarac si bolnav. Self-esteem-ul meu ramine neintinat. Mi s-a luat o piatra de pe suflet..
Visarea mi se stinge insa brusc intr-o intersectie, exact la stop. Asteptind sa se faca verde vad ceva care ar pune jos de ris intreaga romania, de la mic la mare. Ca in pozele din Abecedar, o doamna in etate, dar inca vioaie si zimbitoare, membra activa a vre unei asociatii de neighborhood watchers imbracata intr-o frumoasa vesta reflectorizanta galben-portocalie si inarmata cu un semn mare “STOP” tinea de vorba vreo doi copii plictisiti si nu la fel de entuziasmati, asta poate si pentru ca pe partea ailalta era scoala unde nu pareau grabiti sa ajunga. Nimic spectaculos pina aici. Dar se face verde pentru pietoni! Moment in care doamna apuca copiii de mina (copiii avind undeva intre 10-12 ani daca nu mai mult..), arunca priviri disperate repetate cu ochii cit cepele in stinga si-n dreapta ca si cum s-ar pregati sa ia cu asalt circuitul de Formula 1 de la Indianapolis in plina cursa si purcede cu inima cit un purice la traversare. Cu o mina tiraste bietii copii, cu cealalta agitind isteric semnul STOP catre masinile oprite, ca o armata de badigarzi care imping o multime de oameni care stau cu spatele la vedeta… Si asta over and over again, cu aceeasi intensitate si pasiune, de m-a invadat un sentiment profund de invidie pentru femeia care si-a gasit asemenea vocatie plina de sens…
La atita agitatie am pus cafeaua jos si-am privit mai bine prin geamul aburit. Copiii nu pareau sa aiba fruntea ingusta ca lama de cutit si nici pe scoala nu scria “ajutatoare”. Mi-am dat o palma peste frunte si mi-am amintit: sunt in America! O da, acum face sens! Aici copiii sunt tratati ca niste mici retardati, la fel ca si cu minoritatile de culoare, ca nu cumva, doamne-fereste, sa dea vre un parinte in judecata statul, strada sau firma de semafoare pentru ca offspring-ul lor a mostenit vreo gena defecta si nu vede pe unde merge. Sau cade de pe trotuar. Direct in strada. Si ca totul sa fie perfect si parintii sa-si vada linistiti de shopping-ul pre-halloween, o masina de politie cu motorul pornit din care razbat patru ochi, trei gogosi si doua starbucks coffee (mici, salarii de bugetari!) vegheaza dupa colt pregatita sa intervina in caz ca vre un infractor periculos ar depasi viteza legala de 10 m/h din jurul oricarei scoli.
Bat asadar in lemn si imi reprim risul caci nu e nimic de ris in obiceiul american de a iti trata copilul ca pe ultimul timpit sperind in acelasi timp ca va iesi un al doilea Bill Gates. Ori Oprah. Ori Jena Jensen.

America, o gara.

America imi pare ca o gara. Sau ca o multime de gari. Oameni pleaca si vin mereu, mereu altii. Neobositi, alearga care-ncotro.. nici ei nu stiu pentru ce, daca-i intrebi. Dintr-un loc intr-altul, multi dintre americani se muta pina la 30 de ani mai des decit 90% dintre romani intr-o viata. De ce? Simplu: pentru ca au unde, loc cit vezi cu ochii! Sau pentru ca pot?!

Recunosc ca mi se pare un gind nebunesc ca, dupa ce m-am mutat la capatul celalalt al lumii, sa imi fac boccelutza si sa dau fuga sa cer buletin de Washington DC de exemplu, asa, pe perioada nelimitata. Asta pentru ca Marriott nu rimeaza cu marketing research decit acolo. Dar acolo eu doar pe domnul Bush il cunosc si el e asa de ocupat!! In plus, am senzatia ca in viitorul apropiat nu va mai fi de bon ton sa fii vazut cu dinsul.

In alta parte a americii nici nu-mi pun problema.. cel putin teoretic. E frumos in NY dar tare galagios si murdar. E cald si au palmieri in Florida insa toate palesc cind se dau uraganele la ele. California suna tentant dar am auzit ca e tare scumpa chiria. Si apoi unde m-as mai duce in concediu?? Pe linga asta, abia cunosc o mina de oameni in Chicago cu care pot sa impartasesc amintiri din copilarie fara sa ma priveasca ca si cum as avea doua capete.

Dar ma uit la colegii mei americanii care mai ieri si-au vindut casa din Tampa, Florida, de pe malul oceanului, la pachet cu barca cu pinze si masina, si s-au mutat in frumosul dar frigurosul Chicago pentru 2-3 mii de lei americani mai mult. Pina sa-si faca noua masina rodajul, au si gasit un alt job, asa ca vind tot din nou si se muta in Atlanta. Si tot asa. Pina sa-si faca prieteni intr-un loc, a si trecut anul si se face de-o promovare. Cred ca daca s-ar face o cercetare statistica s-ar descoperi ca acei putini americani “veritabili” se cunosc toti intre ei.. Au facut liceul impreuna. Sau au lucrat la aceeasi companie.

Asa s-a dezvoltat si un nou business. I se spune networking. Noi i-am spune pile si relatii. Cum ar veni “I know a guy who knows a guy..”. versus “unchiul lui sor-mea are pe cineva care e cuscra lu’ mama lu’ cine trebuie”.

Azi vorbeam cu un coleg, bun prieten cu un fost coleg, mutat peste noapte la concurenta. L-am intrebat ce mai face prietenul, iar el in gura mare “bine sanatos” si imi sopteste la ureche “cauti un alt job?”. Phui, piei Satana! Pai, ce-am facut, dau mere pe pere? Si pere de-astea nici n-au aia in Romania, de mai trebuie sa le explic ce lantz de moteluri sunt eu angajata la (ce ti-e si cu sintaxa asta americana!).

Oricum, in lipsa de prieteni si rude, networkingul devenit o arta si o stiinta, in acelasi timp. Pentru cei dezorientati care au gresit drumul spre “tara tuturor posibilitatilor” si-au nimerit in america am o veste buna si-una proasta. Vestea proasta e ca daca nu te invirti in cercul potrivit nu conteaza nici ca ai facut Cibernetica si nici ca ai fost olimpic la informatica intr-a treia. Vestea buna e ca secretul reusitei e simplu si format din trei parole: golf, kiss ass, overtime. Desi, daca detii o doza groasa de tupeu, nu-ti trebuie decit un singur talent: golf.

Asa ca in ultima vreme m-au batut doar vreo doua ginduri. Unul e sa invat HTML si fratii lui. E la moda. Nu se stie niciodata. Mai fac un blog, ceva. Nici o legatura cu discutia. Al doilea e sa invat bine, dar foarte bine sa joc golf. Sa joc golf gratios, ca o doamna. Oh, ce colectie de fustitze plisate scurte-scurte o sa-mi fac! Numai sa-mi tin naibii gura, ca parca ma vad dind cu crosele de pamint si injurind ca la noi in Salajean si stric relatiile cu toti domnii si doamnele elegante cu care ma dau de ceasul mortii sa networkinguiesc pentru 2-3 mii in plus pe an.

Spik inglish, bre?

Pe un zid in Chicago downtown sta scris "Sunteti frumosi" in mai multe limbi..

De la o vreme incoace am sentimentul ca suntem din ce in ce mai putini acei care mai vorbesc romaneste de buna voie. In cazul meu cel putin, nu dintr-un sentiment de prea plin romanesc ci pentru ca mi-e mai comod. Ca nu pot sa fiu si inteligenta si corect gramaticala in acelasi timp, ca doar nu-s multi-tasking! Eu i-as invata romaneste pe americanii mei adunati gura-casca la fiecare injuratura frunzoasa care imi mijeste in coltul gurii la anumite momente ale zile, ca par interesati. Dar sunt comoda. Neah! Ce bine ar fi daca s-ar invata romana la scoala.. Tocmai am aflat ca in Chicago, in scoala generala, se invata urmatoarele limbi straine: spaniola, chineza sau poloneza. La alegere.. Explicatia cred ca pina si eu o intrezaresc. Spaniola mexicana e vitala daca vrei sa te intelegi cu cei care-ti asigura mersul lin prin viata, de la bona copiilor pina la omul care-ti spala masina, ala care-ti vinde piine sau iti taie iarba-n curte. Chineza trebuie invatata ca nu se mai poate: nu intelege nimeni o boaba din ce zic baietii aia, indiferent ce limba vorbesc! Iar poloneza.. ce sa mai zic, sunt mai multi polonezi in Chicago decit sunt in Varsovia. Mai mult decit atit, multi nu vorbesc engleza. Si anume deloc. Asa, de-ai naibii! Pentru ca pot.

Aici, la noi in America, 99% din romani folosesc ambele limbi in conversatie ceea ce face ca vechiul meu compilator romanesc impreuna cu cel nou american dar inca nerodat -cam la fel de bun ca Microsoft Vista- nu sunt compatibile intodeauna. Si in nici un caz nu sunt complementare. Asa, cite un cuvint ici-colo mai merge dar cind intr-o fraza se strecoara o alta limba latita pe o intreaga idee deja obosesc. Si din observatiile mele empirice, raportul dintre limba engleza versus romana folosita in conversatie e direct proportional cu timpul trecut de la emigrare. Huh? Sa zic in engleza mai bine?

Problema mea se intinde pe ambele maluri ale oceanului insa. Caci, chiar daca exersate mai ales prin insiruirea de expresii nerusinate, incercarile mele de a nu uita limba in care m-am nascut se simt neajutorate cind ma lovesc de vreo cunostinta-prieten-amic de acasa. Pentru ca in dorinta mea de a nu scapa vreun neologism din dictionarul specific romano-american care mi-ar putea atrage mistoul general observ ca, din nou, sunt so five minutes ago.. Oamenii mei vorbesc engleza, scriu engleza, respira engleza. Urmeaza traducerea/subtitrarea filmelor romanesti, asa, sa inteleaga tot omul, nu?

Ei, si atunci ma gindesc eu.. cu atitudinea asta a romanului sa invete el si sa arate ce frumos vorbim noi limbi straine, n-o sa ridicam niciodata limba romana pe cele mai inalte culmi ale respectului si cunoasterii. Nu stiu despre voi dar eu cind ii aud pe americanii mei clipind des din gene si, cu un zimbet larg, intrebindu-ma senil: “dar voi ce limba vorbiti in Romania?” simt cum mi se usuca inima mea mica de romana trecuta prin salamuri cu soia si creveti vietnamezi. Dupa care urmeaza invariabil intrebarea: “dar tu si colega ta bulgaroaica de ce vorbiti engleza intre voi, de ce nu vorbiti limba voastra?”.. Limba fiarelor, roaaaar!!

Toata aceasta introducere are un singur scop. Pentru ca am un plan.. Bre, nu va lasati pacaliti de astia de va aduc inapoi margelele de sticla pe care le-ati dat acu’ 400 de ani! In SUA nu exista nici o lege care sa stipuleze vreo limba oficiala, cu alte cuvinte nu exista nici o limba oficiala. Este momentul sa ne spunem cuvintul, si anume: “da-te ba mai incolo, minca-ti-as, sa incapa si mandea acolosea in primul rind!”.. In limba romana, desigur. Nu trebuie sa fim multi, ne trebuie doar tupeu, mult tupeu.

Speaking of which, oare cum s-o traduce “minca-ti-as” in engleza?..