M-AM FACUT AMERICANCA

M-am facut americanca. Cred. Ori tind spre asta, asa asimptotic, gen n-o ajung niciodata acolo dar ma apropiu (cum ar fi spus profa de algebra din facultate).

Zic asta in urma unei ample introspectii, parte a unui studiu longitudinal cum ar zice americanii mei marketarii care sunt destepti ca sunt indieni, cum ar fi proful de unelte si scule de marketing (asa se traduce cursul!).

Inca mai tin legatura cu unii din prietenii din Romania, aia care isi mai aduc aminte de mine si mai raspund cind cind in cind pe la emailurile mele usor disperate. In conversatiile noastre trans-oceanice constat ca am inceput sa arunc din ce in ce mai multe cuvinte americane (not english, dude, american!). Asumez ca inca sunt simpatica amestecind limbile si provaiduesc buna dispozitie in jur. Pina o sa uit sa acordez apropriat subiectul cu predicatul. Eventual n-o sa mai nimeresc nici terminatiile corecte ale limbii romane la verbele americane.

Dar ce ma incurca mai tare e ca mi se pare ca prietenele mele romanesti devin pe zi ce trece din ce in ce mai intelectuale. Ceea ce de fapt ma duce cu gindul la faptul ca poate de fapt eu ma micsorez in sistemul de referinta dat. Adeca .. nu prea mai ascult muzica, parca nu mai citesc ca in vremurile de trista amintire, nu ma mai uit la filme decit intimplator, nu sunt afiliata la nici un cenaclu literar-artistic iar discutiile noastre devin usor prea filozofice si uneori ma plictisesc. Ba chiar recunosc sportiv ca am si dansat la concertul 3SE.

In schimb m-am imbolnavit de carierism. Am inceput prin a invata sa ma misc ca o pisica pe masa cu pahare printre platitudini si conversatii de salon. Asta am constatat-o brusc intr-o dimineata de luni cind am fost sunata sa mi se ofere o pozitie mai buna in companie pe care am acceptat-o spunind, citez: “Thank you, I really appreciate and I look forward to working with you!” N-a durut, a fost firesc si aproape sincer. Nu mi s-a facut rau, nu mi s-au varsat principiile pe jos si nu mi-a cazut nici nasul. Nu s-a intimplat nimc, viata si-a urmat cursul firesc. Hmm!.. Cind as putut sa zic exact ce gindeam si anume: “mersi draga, inteleg ca n-ati gasit unul mai prost dar mai ascultator, cu gura si cu pretentii mai mici.. oricum mersi, abia astept sa va scot din sarite si pe voi!”

Am inchis telefonul si primul gind a fost: avea dreptate Cristina, trebuie sa invat sa joc golf, alfel n-am nici o sansa sa fac cariera in tara asta. Apoi am facut un mic calcul pe hirtie avantaje-dezavantaje si cit imi iese pe cecul de la sfirsitul saptaminii si mi-am continuat de completat Resume-ul. Am mai indesat in virf o noua functie insa. A trebuit sa inventez un job description ca deocamdata nu am nici un habar cu ce-o sa-mi justific salariul, eu vroiam doar sa o enervez pe sefa mea cind am aplicat, nu m-am asteptat sa si cada in cursa micutzii.

Asadar, deocamdata m-am facut un fel de contabil. V-am zis, habar n-am ce pozitie tocmai am acceptat dar fiind in accounting presupun ca are ceva legatura cu contabilitatea.

Am stat si am analizat aceasta chestiune ca un analyst ce voi fi si am senzatia ca totul decurge de la bani. Inainte tratam depresia prin terapie de shopping. Dar ce ma fac cu depresia post-shopping?! Caci numai gindul ca scot cu minutza tremurinda din micutzul meu buzunaras fluturator niste zeci de mii de dolari pe scoala asta ma motiveaza pina peste poate si ma imbolnaveste de carierism pina in capatul celui mai din fund rind de neuroni. Americanul din mine spune ca e o investitie. Romanul ramas e mihnit. Ce Mertzan si-ar fi luat cu banii astia...

Drept pentru care pun si fundul capului si occipitalul care-l sprijina la treaba sa fiu o studenta de A pe linie, sa ma bage si pe mine cineva in seama ca aici n-am reusit sa impresionez pe nimeni cind le-am zis ca am terminat Cibernetica in ASE.

Si-mi amintesc de Braila, colegul de facultate, care prin anul 3 spunea ca daca pina si Dona trece la Microeconomie facultatea aia e de rahat.

Nu-mi pare rau decit de-un singur lucru: daca stiam ca ma primesc la scoala asta (altfel cotata in primele 10 din America), incercam si la Harvard. Numai de-a naibii, sa-i fac si pe aia de rusine, potrivit teoriei de la Braila!

4 mai 2007

A FOST PRIMAVARA

Ieri, asa cam dupa prinz, pe la 1 si ceva si pina pe la 3 a fost primavara. Apoi pina spre seara a venit vara. Daca nu ieseam la lunch pierdeam si primavara asta..

Nu ca nu mai am subiect de conversatie dar e un lucru care ma uimeste in fiecare dimineata: vremea in Chicago!

Alaltaieri erau -3 grade si fulguia usor. Ieri au fost 15, cu nori. Azi sunt 27, soarele arde pe cerul perfect curat albastru si nu mai stiu cum sa dau mai repede jos toate pulovarele de pe mine. Dar nu ma las pacalita caci imi amintesc cum, in urma cu trei ani, cam pe vremea asta, am traumatizat cele 30 de mii de maieuri cu care am venit din Romania si la care m-am uitat saptmaini in sir intrebindu-ma daca o sa-mi fie de vreun (a se citi vre un!) folos vreodata.

Chicagoienii au o vorba: “If you don’t like the weather in Chicago just wait a minute!” Ezac!

Iar axioma nu e valabila doar pentru primavara sau toamna. Oricum ele saracele au o vaga semnificatie, mai mult simbolica, ca daca dormi mai mult intr-o dimineata poti sa le ratezi. Dar orice se intimpla cind se intimpla se intimpla brusc. Brusc asa cam cum face stinga de pe banda din dreapta o femeie la volan. Am ajuns ca atunci cind plec de-acasa imi arunc pe bancheta din spate umbrela, costumul de baie, manusile, o pereche de cizme, un fular, sandalele, un maieu, o geaca si neaparat sezlongul de plaja (asta nu stiu de ce-l car cu mine!). Intr-o vreme aveam in masina si o paturica, in caz ca Doamne-fereste ramin cu masina-n pana sa nu mor degerata pina vin baietii cu masina de tractare sa ma ridice. Ceea ce nu mi s-a intimplat. Inca.

Therefore (cum am invatat eu la scoala), fiecare zi e o surpriza, ca un ou kinder. Apropo de kinder, si daca nu as simti frig sau caldura as putea aprecia vremea dupa urletele si chirailelile copiilor bulgari, mexicani si de alte nationalitati in fata blocului, cu tabara chiar sub fereastra mea. Cu cit mai cald cu atit mai galagiosi.

Dar revin, fiecare zi e o surpriza.. Drept pentru care in fiecare dimineata, privind magnoliul (cum ce-i aia, pomul care face magnolii!!) din curtea institutiei ma intreb daca aici in America de nord-vest pomii o sa se mai ocupe mult de facut flori sau or sa faca direct fructe, asa, ca sa nu mai piarda vremea cu prostii pentru instabili emotional. Si ma mai gindesc ca ce bine ca nu mi-am luat masina aia decapotabila la care visam, ca as risca sa-mi ninga in ea intr-o clipa de neatentie, cit intru sa-mi cumpar o guma si ratez toamna.

Oricum, pina termin de scris povestirea ma tem ca iar vine iarna asa ca ma duc sa ma culc ca probabil miine dimineata trebuie sa ma trezesc devreme sa razuiesc flori de gheata de pe parbriz. Si, in plus, am un feeling ca trebuie sa-mi mut din nou echipamentul de iarna in portbagaj.

25 apr 2007

DOREL DE LA MIAMI

Sa fi fost vreo 5 grade cu minus in micutul Chicago, cind noi, pasarile calatoare, am pus toate maieurile in doua valijoare si am zburat spre tarile calde.

Asta asa in trei vorbe. Povestea povestii e mult mai lunga si mai dureroasa si incepe intr-un mijloc de octombrie, cam pe cind ploile se racesc brusc si vintul se inteteste la fereastra noastra de chicagoieni bucuresteni ce suntem. Cam tot pe-atunci incepe sezonul de reduceri cu pina la 100% la Marriott. Nu va bucurati, e doar pentru micutzii negri, adulatori de domnul marriott jr. caci celuilalt e suficient sa-i depunem niste coroane din cind in cind. Oricum, asa cam pe cind toti se aduna pe la casele lor cu beculetze, Marriott isi trimite angajatii in vacanta. Oriunde in lume, cite una sa ajunga pina-n spate. Anul asta, fiind mult mai desteapta si mai inteleapta, m-am asezat la coada dinainte de a se deschide la ghiseu, m-am pus pe scaunel si mi-am zis: nu conteaza ce se da la coada asta, vreau si eu!

Eh, si cum sedeam eu cu sacosa intre picioare si cu ziarul sub fund, am purces la planuit. In Canada am fost. Nu mai mergem. Iarna. In Europa urla ala micu, soferul de limuzina ca e scump. Mai aproape si daca se poate mai cald, sa nu racim. Florida! Ura!

Asa ca am scos harta de sub fund, am netezit-o usor pe genunchi si am marit-o pe satelit (google maps) pina am vazut si casele si masinile din parcari. Am cutreierat toata coasta de est a Floridei pina am gasit si Miami si imprejurimile pina la ultima insula unde se termina tara asta, Unde am pus un X mare, de tipar, si mi-am zis: aici vreau! Ei bine, dupa lupte si dat din coate la coada de amploaiatzi am infrint. Eh, am zis, mi-a dat tacimuri, da’ e bune si-astea, tine de foame si daca nu, macar de cald.
Cantonament sustinut sa nu ne lesinam. Ca tiganii, doua zile aici, doua zile colo. Caci conform programului, nu poti sta mai mult de doua nopti la fiecare hotel. Asa ca am crosetat 8 zile din petice de mari resorturi cu leftovers de pe linga aeroporturi si pina sa fie Soso de acord cu vacanta am si luat biletele de avion. Nu de alta dar deja ii mijise ideea de a incaleca pe-un iepure-schiop si de a conduce (eu, probabil!) asa, cam cit de-aici pina colea, vreo 2000 de km. O nimica toata ar dura drumul, cam cit vacanta mea.

Acestea fiind rezolvate, am rasuflat usurata, caci la auzul cuvintelor magice “mergem la mare” micutzul a si inceput sa faca ce stie el mai bine -sa tropaie- si si-a scos valizele linga usa.

Zile au trecut ca ani si numai privitul maieurilor scoase la aerisit m-a tinut in viata.

Pina intr-o zi senina si geroasa de iarna. Am pus geaca groasa peste tricouri, ne-am aruncat boccelele si traistele in avion si am plecat, fara regrete.

In Miami, un preinfarct si primul soc: ne-au ajuns toate valizele si pe deasupra e zapuseala, cald, dom’le, de necrezut! Ne-am indesat pe sest gecile devenite penibile in posete, am sarit intr-un taxi si am spus “La Dorel, baiete”! Si asa i-a ramas numele. Baiatul nu stiu daca a inteles exact vorbele, caci initial am crezut ca am gresit locul de prea mult frumos ce erea el. Eu ca eu ca nu ma uitam decit dupa palmieri (nu mi-am revenit nici dupa doua zile) dar Soso, circotasul circotasilor si pricinosul pricinosilor, a fost rapus de uimire si incintare. Daca raiul exista el a fost cumparat de seful meu si se cheama Doral Marriott Resort & Spa. Minunea se intinde cit vezi ochii unui vultur tinar, cu gradini in care cresc copaci si ierburi nemaivazute, cu alei dichisite, un teren de golf cit Balta Alba, unde vine Tiger Woods sa se joace cind mai vrea sa mai cistige un campionat, cu terase, piscine, caderi de apa si alte minunatii.

Si la front desk o romanca. Evident!

In prima seara, stind cu Soso pe terasa camerei noastre, sorbind o bere filozofam cu voce tare: ba, astia aici au de toate, dar n-au veverite. Am ris! Auzi tu, veverite in palmieri!

A doua zi, Soso in pragul unei crize de isterie pe terasa afara, urla dupa mine. Eu, in chiloti si-n prosop, ies. El imi arata o veveritza catarata intr-un palmier. Si ma gindesc… unde au ajuns astia cu customer service-ul, nici nu apuci sa-ti doresti ceva ca ti se indeplineste!

Primele doua zile nu ne-am miscat de pe buzele piscinelor desi ne aflam practic la o aruncatura de batz de Miami Beach. Cu greu am reusit sa ne smulgem din acel rai artificial..

…am plecat la drum, nu inainte de a imprumuta o masina de la un rental car. Unde fata de la ghiseu ne-a bagat in sperieti cit de prosti soferi sunt Floridonezii (?!) si ce masina frumoasa primim. Si aproape pocnind de incintare ne-a aratat un PT Cruiser. Eu am vrut sa fac cale intoarsa. Dar n-am avut pe unde, asa ca am zimbit frumos, am zis multumesc, m-am suit in ea si am pornit catre Miami Beach.

Eh… Miami! Un oras aproape la fel de frumos ca Chicago doar ca oamenii umbla in pantaloni scurti in mijlocul lui ianuarie, au case albe pe malul oceanului, masini decapotabile in fata casei si barci cu pinze in spate. Ah, si zgiriie-norii sunt pitici, mai mici decit palmierii aproape, probabil se feresc de huricane. Si cu siguranta (nu m-am uitat cu atentie) au ca toate casele de prin preajma oceanului niste obloane zdravene care se trag cu zgomot in caz ca. De altfel, in zilele urmatoare, intr-o plimbare-maraton de la un capat al celuilalt al coastei de est, am observat muscaturi inca vii de valuri gingase infipte in gardurile nu suficient de inalte ale hotelurilor de la plaja.

Am traversat un pic oceanul pe Venetian Causeway pina in Miami Beach si am coborit spre South Beach pe strazile perpendiculare, tipic americane, cu nume de numere (americanii fac lucruri simple sa le inteleaga orice timpit) pina la am ajuns pe Ocean Drive. Cind am avut clar senzatia ca suntem pe faleza la Mamaia.. peste citiva ani. Cu palmieri mai desi si mai sanatosi. Am legat de-un meter in care am bagat un kil de fise frumosul PT de culoarea untului uitat la caldura si ne-am pus pe stat la prajit la soarele de ianuarie. Oceanul? Ca lacul Michigan. Sau ca Marea Neagra. Atita doar ca americanii au evident altfel de scoici pe plaja. Care se chema corali. Am gasit si un peste-arici mort saracul pe care l-am ingropat. Sa nu calce vreun om pe el si sa-l dea in judecata pentru ca sta asa mort si iresponsabil de periculos in drum.

Ocean Drive e o strada ca toate strazile, cu ocean, palmieri si plaja pe-o parte iar pe cealalta restaurante inghesuite unele linga altele, o usoara atmosfera de Istambul, doar ca fetele se cheama hostesse si poarta costume de baie mici-mici peste care au aruncat o plasa mulata, costumatie de Anda Adam, care te trag de mineca, iti recita meniul din mers si te invita la happy hours. Nu scump, nu ieftin. Intr-una din zile am ales sa traversam totusi pe continent si sa vedem downtown-ul Miami-ului. Dar decit ca am ales ora 5 PM. Spre deosebire de Chicago unde viata incepe dupa ce se termina orele de lucru si lumea se relaxeaza printr-o intensiva terapie de shopping, aici la 5 se trag obloanele si toti se muta pe insula. Caci literalmente ni s-au tras obloanele in nas. Ca in filme, umblam pe strazi pustii, cu magazine incuiate cu sapte lacate ruginite, cu hirtii zburind in rotocoale, luate de vint, tipenie de om..

Satisfacuti momentan dupa doua zile de Miami, am incarcat boccelele in asa-zisa masina, si cu lacrimi in ochi ne-am despartit de Dorel.. sau ma rog, Doral. Am luat prima strada a Americii, Route 1, si ne-am decis sa ne oprim acolo unde se termina. Eh, nu am facut asta chiar din prima zi. Dupa 60 de mile, cind strada se ingusteaza si oceanul devine pe ambele parti, ne-am oprit chiar la intrarea in Cheile Floridei. Florida Keys e lantul de insule care compun partea cea mai sudica a continentului american si care se termina in Key West, cea mai mindra si mai turistica intre ele. Noi am facut un pit stop in Key Largo sa verificam un Marriott trintit de un om de bine in mijlocul drumului, cu fata la strada si cu fundul in ocean. Plini se voie buna si soare in ochi, urmatoarea dimineata ne-am incarcat cu tutun si rabdare si am parcurs cele 100 de mile care ne desparteau de finalul drumului. O suta de mile in care vezi aproape exclusiv urmatoarele: ocean in dreapta, ocean in stinga, in fata si-n spate sosea. Am traversat multe insule, multe nu mai mari decit curtea scolii… nu stiu cite pina am ajuns intr-un oras inghesuit pe-o insula mare cit o cheie de 10: Key West. Total neobisnuit pentru America acest paradis al homosexualilor (asa se zice, m-am prefacut ca-l pazesc bine pe Soso, nu l-a furat nimeni!), cu stradute inguste, casute mici, colorate si ingrijite, un centru comercial (a se citi circiumi cit cuprinde ochiul meu cunoscator de frumos imbuteliat la jumate), bun gust si oleaca de istorie. Si ca sa para real, din loc in loc indicatoare catre adaposturi de huricane. Am baut bere, am mincat inghetata, am pozat pelicani, am vazut apusul in cel mai sudic punct american, am gasit si masina si ne-am intors pe-acelasi drum, doar ca pe intuneric la Key Largo. Cind am iesit din partea insulara a continentului a doua zi, eram satula de ocean si apa si sosea la buza marii. Drept pentru ca ne-am asezat tabara linga aeroport, unde erau celelalte doua hoteluri carora le-am facut onoarea pentru restul zilelor. Nu am incetat sa privesc uimita palmierii vii de pe marginea drumului si un cactus batrin, cam la marimea mea de inalt, sprijinit trist de-un gard. La Los Angeles ningea, la Chicago inghetase totul de dorul nostru, aeroportul din Denver era din nou sub nameti. Iar in Miami cer senin, batea briza usor, cit sa iti ia eventuala greata a celor aproximativ 25-27 de grade Celsius. O frozen margarita sau o pina colada? O cafea dimineata pe marginea piscinei. O plaja, un Miami pe care l-am batut cu piciorul pina a cazut jos Tropaila si aproape a zis: eu de-aici nu ma mai misc, nu ma intereseaza!

E frumos Miami. Am zis sa ne luam o casa acolo dar e cam scumpe, nu-mi ajunge salariul ca mai am niste rate la laptop. Mama, mai trimite niste bani de pe pamintul ala de la Popesti-Leordeni, sa luam un petec aici cit sa punem o rulota si sa intindem un prosop pe vara, iarna sau pe weekend. Vindem masina si luam o barca ...cu visle ca nu cred ca scoatem pe micutza cit sa aiba barca si pinze. A ochit Soso o insulita pustie pe drumul catre Key West. El zice s-o luam, facem o Vama noua. Eu zic ca e prea la strada…

Si apoi doi bucuresteni acolo strica arhitectura zonei!