Back to school

Cine zicea ca la Americani scoala e floare la ureche, un pas in fatza, sa-l plenzesc cu ea peste ochi. Si tot asa, de cite ori cite fire a strins in buchetul vietii sale. Am zis!

Acum niste ani buni, cind am terminat facultatea, mi-am jurat in barba ca nu mai pun mina pe-o carte decit, poate, sa fac niste cornete! Dar, aici, de cind am venit, parca m-am molipsit de o mincarime ciudata si –cred!- mortala (am auzit eu ca prea multa invatatura strica). Caci, numai ce-am pus piciorul pe Chicago, ca am inceput sa-mi umble ginduri de marire. Si cum mai inalta nu mai cresc, m-am gindit ca poate cresc mai desteapta. Hmm!

Constat ca diploma pe care am dobindit-o cu atita suferinta nu produce nici o impresie la americanii astia (puah, niste ignoranti!). Intre timp, am aflat cu uimire ca nici nu s-a lipit nimic de mine, caci uimita redescopar in acest moment o stiinta noua: Statistica. Un personaj cu care o data am intretinut relatii intime fortate si repetate dar pe care mintea mea sanatoasa a reusit s-o uite cu desavirsire.

Deci, la cererea expresa a spectatorilor din tribune, mai de jena, mai de curiozitate dar dupa o indelunga socotinta, am purces catre o scoala de la marginea orasului downtown Chicago. Universitate pentru copiii crescuti ca mine, fara guvernanta frantuzoaica, la gradinita de stat cu program prelungit, cu manuale date din mina-n mina si din generatie in generatie, mai precis, o facultate de stat. Adica, sper ca nu ma imaginati ca e gratis. In America statul iti ia, nu-ti da!

Intinsa pe o suprafata cam cit campusul Politehnicii si ASE-ului puse laolalta, totul e frumos si straluceste minunat in soarele de vara (la vremea aceea) reflectindu-se in zgirie-norii de pe vederile cu Chicago-downtown. Ma lovesc de tot felul de oameni care mai de care mai informati care nu inteleg ce vreau iar eu nici atit nu inteleg ce vor ei de la mine. Ce naiba caut in tara asta unde toate sunt pe dos? Pretul pe care-l vezi nu e niciodata ala pe care-l platesti, pounzii nu-s ca si kilogramele sau milele ca si kilometrii si nici scoala nu e la fel ca la scoala. De altfel, in afara faptului ca sunt niste indivizi care se cheama studenti care se aseaza in bancutze si un domn sau doamna (care se cheama professor) vine si toti il/o asculta, nimic nu seamana cu ce stim noi. Mi-ar trebui un manual ca sa traduc din engleza in romana sistemul de invatamint American. Care, inca nu m-am lamurit daca e mai bun, sau doar mai simplu (simplu de aplicat), amindoua sau nici una nici alta. Scriind, imi dau seama ca totusi exista si asemanari, cum ar fi birocratia. Dinsa se simte bine in birourile de la UIC, la fel de bine ca la ASE, atita doar ca nu iti trinteste usa in fatza ci doar te trezesti dat afara la fel de neinformat ca atunci cind ai intrat. Dar ..ti se zimbeste politicos!

Trecind peste descrieri sadoveniene, m-am decis sa iau lumea in piept si m-am trezit ca un elefant intr-o gradina de trandafiri. Data din mina-n mina pina-n fund la taxatoare am nimerit intr-un birou unde un domn gras ocupa cam trei sferturi din incapere caruia am incercat sa-i explic cit mai delicat cam ce vreau eu sa fac. Mi-a fost tare teama ca ce-o mai fi ramas din biata sa inima o sa cedeze de emotie. Dar nu, grasul s-a tinut tare, mi-a explicat cum ca gasesc tot ce vreau sa stiu despre programele lor pe website si a cascat plictisit. Ah, si apropo, inscrierile se termina in 3 saptamini! In 2 zile am invatat engleza si am luat testul Toefl, in alte 3 zile l-am miscat pe tata, muntii, pe Mahomed si pe mama sa -sictirul din ASE- astfel ca in ultima zi de inscriere am cazut lata cu dosarul de inscriere in prag la biroul de ..inscrieri. Noroc ca intre timp m-am dat cu capul de pragul de sus si-am mai sunat o data aflind ca dosarul trebuie sa contina nu aia ci ailalta, ci nu e Mercedes ci bicicleta si nu i s-a dat ci i s-a luat. S-a primit, ok, va mai cautam noi! Tzoc-poc! M-au primit. Pai, normal, ca ce le strica inca un fraier care mai da niste bani cu care sa-i platim pe-aia care ne socotesc cit bani avem de dat??

Cit mi-am batut capul cu descifrarea simbolurilor gen ce trebuie sa facem mai departe e prea putin important. Cert e ca m-am dumirit incetul cu incetul. Mai intii, ca fiica demna de neam de roman cu lenea curgind de secole prin vene, am lesinat repetat de placere constatind ca birocratia si mersul pe jos pot fi ocolite. Totul se face pe internet, cu doar doua parole, respectiv ID-uri: te inscrii sau renunti la cursuri, afli programul si programa, platesti bill-urile, iti afli temele si iti cauti cartile la biblioteca, te consulti cu profesorul, iti afli notele. La scoala computere la fiecare colt, internet wireless pretutindeni, fiecare student are spatiul lui personal virtual in server, unde-ti salvezi temele, lucrarile, meilurile din Romania si povestile despre America. Exista si varianta sa trimiti profesorului temele prin meil. Ce atita risipa de hirtie?!

Colegii mei sunt cam la fel ca mine, marea majoritate emigranti la prima, maxim a doua generatie (deh, oameni saraci!), multi chinezi, coreeni, indieni, nici un roman la orizont. Citiva americani si extrem de putin mexicani (cineva trebuie sa si munceasca in tara asta!). Un exemplu de americanca este o adolescenta cam de-o virsta cu mine, mama irlandeza, tata indian. Evident, exista departamente diferite pentru fiecare culoare: negri, indieni, asiatici. Cred ca e momentul sa ma implic in viata sociala sa lupt pentru protejarea sinistratilor veniti Europa de Est, sub sloganul “we are Romanians, we are very poor” (“noi suntem europeni, noi suntem foarte simpatici!”). Poate macar parcarea o scot de gratis, ca altfel costa $200 pe semetru. Si e ieftin!! Pai, da, ce credeati? Pai, metroul pute si in plus am uitat vremurile cind mergeam pe jos 10 minute numai pina la tramvai!

In rest, citim, citim, citim.. Toti te iau de american, nu sta nimeni sa repete si pentru compilatorul meu uzat cu softul in limba romana. Evident, esti luat de proaspat. Ce serviciu? Aici toti muncesc in timpul liber (?!), nu e nici o scofala, nu e motiv de scutire. Am citit in 2 luni cit n-am citit in 6 ani de facultate. Nu mai zic de teme, probleme, lucrari, conspecte.. Pai, ce sa fac daca nu mai e Cristina, sa-mi dea si mie cursurile, sa-mi faca temele si sa ma trimita la scoala?!

Evident, toata zbaterea aceasta nu se va finaliza intr-o prea mare realizare. Caci intr-o traducere aproximativa in limba romana statutul meu in scoala ar putea fi numit “student de hobby”. Practic, cu ce ma aleg? Pai, daca iau note bune, vorba Parazitilor “imi fac publica potentza”, se cheama ca dovedesc ca pot sa tin pasul cu nivelul de inteligenta minim cerut la o scoala superioara. Si, in plus, daca sunt simpatica, profesorii cu care am studiat imi vor scrie o scrisoare de recomandare care e mai importanta decit casa mostenita de la bunicul.

Partea pozitiva este ca imaginea publica mi s-a modificat. La Marriott, unde regulile sunt stricte-stricte, dintr-o data, toata lumea isi face programul in functie de cum poate Dona sa vina serviciu. Caci “Dona trebuie sa mearga la scoala!”. Eu, evident, profit, si oftez ca iepurasul din banc de fiecare data cind ma intreaba cineva ce mai fac: “sunt asa de obosita, am asa mult de invatat, pot sa plec acasa?”. Pai chiar asa, putin respect pentru doamna batrina cu briul de lina care se straduieste sa urmeze exemplul si mai batinului ei tata de a-si continua studiile la virsta la care altii cumpara ghiozdane si rechizite copiilor lor!

Singurul care priveste lucid toata problema e domnul director de limuzina Soso, care ma mingiie usor pe cap ca pe un copil rasfatat caruia nu poti sa-i refuzi mofturile timpite dar adorabile, si ride batrineste la vorbele mele de invatatzanceata. Si evident, nu pricepe ce-mi trebuie mie atita scoala, ca tot Pantrujel (cum ma alinta Ina) o sa ramin toata viata, ca si ratza prin apa tot se mai uda un pic doar eu ramin impermeabila la orice incercare de inoculare a vreunei stiinte, umaniste sau nu. Asa ca atunci cind mi-e lumea mai draga si muncesc mai cu spor vine sa verifice ce fac si sa se bage in seama ca un motan nemingiiat, uitat pe canapea. Uimit, nu-si crede ochilor la atita ambitie si determinare. Adevarul ca nici eu nu cred!

Asa ca ma gindesc ca dupa ce-oi termina scoala asta, daca oi termina-o vreodata (unde esti tu Cristina sa ma impinga si pe mine cineva de la spate?), mare noroc or sa aiba Americanii astia ca m-au chemat, ca le-oi face niste studii socio-statistice de-o sa se invete minte sa se mai tina de glume de-asta gen Loteria Vizelor cu romani. Ca nu-i de joaca cu romanii, fratzica! Are you kidding, dude?

11 oct. 05

Legenda lui NY si a frumoasei sale sotii, statuia

Legenda spune ca nu se poate imigrant care sa nu puna piciorul in NY, ca destinatie finala, initiala, temporara sau …macar in concediu! Pare asa un fel de piatra-n gura sau picior in burta (dupa caz!) luate cum intri pe pamint American sa-ti digere stomacul mai bine hamburgarii, hotdogii si sistemul cel mai capitalist din lume.

…

Se facea ca era primavara spre vara, doua luni in urma, cind Soso si cu mine veneam obositi si transpirati ducind in spate un king size bed, masa de bucatarie, televizor si patru scaune incarcate in raposata mea masina (fugita intre timp cu primul venit in Wisconsin) cind ne-a incoltit ideea unei vacante meritate.. la NY! Ion si Irina vin la NY! Ura! Hop si noi atunci. I “inima” NY!

De atunci s-a scurs multa benzina de pe debit cardul nostru in limuzina lui soferu’. Soso a ajuns de vreo 5 ori la concluzia ca nu ne permitem o vacanta iar eu m-am enervat slash razgindit de tot atitea ori, pina intr-o zi, cind, la o vorba cu colegii, am constatat ca sunt si Americani in America care n-au parasit niciodata Chicago, cel putin nu mai mult de 50 de mile de jur imprejur. Si-atunci mi-am jurat pe barba lui Soso ca ma duc, chiar si pe jos.

Pe jos nu e rentabil sa mergi caci calculind zilele pe care le-as fi pierdut de la munca mergind pe jos, chiar si avionul e mai ieftin. N-a fost cazul caci masina noastra, proaspat reparata era pregatita si nerabdatoare ca un cal pitic dar de rasa de o calatorie peste mari si tari. De fapt, doar patru state Americane, aproximativ 800 si ceva de mile.. Spritz de vara pentru unii care au facut Canada pe viscol!

Drept urmare, intr-o unica zi de luni (zic unica pentru ca e incredibil cum am reusit sa plecam exact la ora la care ne-am propus!) am incarcat cite trei tricouri de caciula in masina (avantajul in America e ca daca ai nevoie de ceva nu trebuie sa cari de acasa, ci cumperi pe drum) si-am purces la drum.

Zi de vara pina in seara Honda noastra a inghitit milele cum am inghitit noi hamburgarii de pe drum, de la popasuri. Popasul McDonald’s in principiu! Intr-un final dramatic, dupa ce am inrosit fir intins telefonic cu Ion (convorbire NY-NY via Chicago-Illinois-Conex-Romania) am intepenit intr-un trafic ingrozitor. A fost semnul ca ne apropiem de NY. Dupa inca 50 de mile, parcati in buricul tirgului, Hotel Edison, rezidenta temporara de vara a familiei Radu, ne regaseam pe scarile intrarii intr-un parc, ca patru aurolaci romani intr-o noapte fierbinte de NY, sorbind dintr-o sticla de bere ascunsa bine intr-o punga de hirtie. Sa nu ne aresteze astia ca bem pe strada!

Booon!

In noaptea respectiva am impartit cei 4 metri patrati dar foarte pe Broadway de camera cu Ion si Irina. A doua zi insa povestea a degenerat intr-o cautare asidua a unui acoperis pentru cele 3 tricouri pe cap de calator si-un pat pentru oasele noastre batrine si bolnave. Cautare fara sanse de reusita intrucit noi eram dispusi la compromisuri mici iar Manhattanul are pretentii mari, costisitoare, de femeie intretinuta! Am parasit zona mutindu-ne la o distanta decenta, linga aeroportul din Newark, un fel de suburbie a NY, la vreo 20 de mile. Curat, elegant, Marriott, eftin si cu piscina in curte. Plus doua paturi mari, sa doarma fiecare Eliesc’ linistit si nederanjat.

Legenda spune ca daca vii la NY lasi speranta si masina la intrare si iei trenul, metroul, autobuzul, in cel mai rau taxiul. Daca vrei sa pleci cu minte-ntreaga! Taxiuri mai multe ca-n NY nici in Bucuresti n-am vazut! In prima zi, am urmat si noi acest sfat de provincie si-am luat bus-ul de la hotel la aeroport, air-train-ul de la aeroport la tren, trenul din Newark pina-n Manhattan si cu ultimii banuti am mai facut si vreo doua drumuri cu metroul prin frumosul si aglomeratul Oras Care Nu Doarme Niciodata, pe numele lui de scena. Am constatat imediat si fara calculator ca excursia ne-a costat mai mult decit benzina (plus parcare) de la Chicago pina in NY asa incit urmatoarele zile nu ne-am mai lasat pacaliti si am infruntat cu vitejie mitocania newyorkeza. Evident am condus eu caci domnul sofer profesionist e in concediu si nu trebuie sa se streseze. Ei bine, stimati prieteni, o data intrata in midtown m-am simtit brusc ca acasa, in Bucuresti, strecurindu-ma printre taxiuri si pietoni aiuriti cu micutza rosie. (Fara sa scot capul pe fereastra si fara gesturi internationale, ca aici nu stii niciodata cind scoate vreunul si mai nervos kalashnikovul pe geam si te lasa cu o gura de aerisire in frunte.) Doar ca, oricit ar fi newyorkezii de mitocani, tot sunt un pic mai civilizati ca soferi decit bucurestenii. Nu mult mai civilizati, doar cu diferenta de amenda pe care ar lua-o daca ii prinde politia incalcind regulile. Ziceam ca sunt multe taxiuri? Dar masini de politie?..

New York-ul? Tot oameni cu doua miini, doua picioare, cladirile si aici se numesc tot building-uri si sunt cam la fel de mari ca in Chicago, oamenii tot engleza vorbesc, cel putin teoretic! Reclame luminoase orbitoare chiar si ziua in amiaza mare, magazine de lux, cartiere cu vile somptuoase unde vecina iti e Yoko Ono si stradutze umbrite cu circiumioare fensi unde dai nas in nas cu oameni pe care parca i-ai vazut pe undeva dar nu stii de unde sa-i iei (si nu sunt prieteni), Times Square-ul ala de l-am vazut prin filme si videoclipurile lui U2, Central Park –marea obsesie a Americanilor pentru verde- unde poti sa lingi pe jos de curat. Peste toate astea, cea de-a doua pasiune a Americanilor pentru micutza lor istorie si arta.. mai ales ale altora. La Metropolitan Museum intrarea e pe baza de donatie, gen se recomanda o donatie de $15 dar se accepta orice suma. Chestii Americane memorabile nu am prea vazut, dar cine stie, poate erau si nu le-am bagat se seama, desi ghizii nostri Ion si Irina ne-au indrumat spre ce era mai bun si mai important. Am bifat oricum puncte importante care ne-au obosit, cum spune Soso pina peste poate asa incit urmatoarele zile le-am petrecut hoinarind pur si simplu pe strazi.

Si totusi ceva nu-mi miroase a bine.. Mirosul. Munti de saci cu gunoaie pe strazi, mai ales dupa lasatul serii, zemuri curgind pe borduri raspindind arome duioase de putred, cladiri in paragina (mai la marginea buricului tirgului) in care nu m-as aventura nici in masina, fetze dubioase de toate culorile, nationalitatile, turisti ametiti si zapaciti de galagie si caldura, negri cu privirea pierduta impingind carucioare in care-si cara avutul (de prin gunoaie adunate), dughene si tonete dubioase care vind mincaruri ieftine dar scump, de la hotdog la chebab, masini stind sa se destrame la prima frina brusca, oameni de toate felurile vorbind toate limbile pamintului mai putin greaca veche si latina, agresivi si grabiti, nebuni cocotati in copaci strigind dupa tine, magazine cu aspect si marfa ieftine de en-gros Europa cu preturi de 5^th Avenue. Nu foarte departe, pe buza de jos a Brooklyn-ului o plaja celebra -Coney Island Beach- semanind izbitor a Mamaia anilor ’80, doar ca populata de mexicani, negri si turisti dezinformati.

New York-ul e frumos privit de pe Statuia Libertatii. De departe, cum l-am vazut de pe vaporasul care a facut inconjurul peninsulei, cu building-urile Wall Street-ului stralucind in soarele in amurg, cu podurile Brooklyn, Manhattan sau Williamsburg intinse peste apa, doar asa, de nervi -cum ne explica ghidul- ca impreunindu-se cu Brooklyn-ul, New York-ul sa depaseasca ca marime Chicago si sa devina cel mai mare oras din USA. Puah, am exclamat noi si chicagoienii din noi!

In paranteza fie spus, cred ca Americanii au undeva in adincul sufletului lor de mic emigrant sarac un complex freudian care ar explica de ce toate trebuie sa fie atit de mari!! Cum spuneam..

Cert e ca, una peste alta NY a fost o splendoare, o revelatie, un virtej, un vis, o dezamagire, o parvenita cosmopolita careia parfumul scump nu-i poate ascunde mirosul natural si nici oja pamintul de sub unghii.. O poezie si-o mizerie..

Si peste toate astea, o Honda rosie cu numar de Illinois pierduta intr-o incrucisare de autostrazi, in fata hotelului de la periferia aeroportului Newark, invirtindu-se timp de mai bine de 1 ora si jumatate, asa, cam pe la miezul noptii, intr-un cartier de negri, cautind exit-ul care sa o traverseze strada. Soso, soferul de limuzina pierdut pe strazile vietii si Dona, gata-gata as sune la 911 sa ne spuna cineva cum dracu’ ajungem la hotel! Doi Americano-romani la New York..

2 aug. 05

La televizor

In ultima vreme, de cind ne-a parasit Braila, Stapinul Televizorului, am ocupat tot rindul intii de pe canapea. Evident, in masura timpului disponibil. Amintirile m-au rascolit, vorba unor cintareti celebri, caci pe vreo 5 din cele 100 de canale disponibile, pot urmari tot ceea ce n-am vazut la vremea potrivita in Romania: Seinfeld, Everybody loves Raymond, Friends, Sex and the City, Married with Children ba chiar si M.A.S.H. sau celebre filme cu James Dean sau Shirley Temple. Evident, toate impanate cu o reclama extrem de agresiva gen Protv la puterea a 3-a, la noul mega-film “cinspe thumbs up!” (aici calitatea filmului se masoara in cite degete sus si cum ridica specialistii) - Star Warzzz!!

Altfel, intr-o evidenta incercare de manageriere a confuziei iscate de prea-multele programe, pe nimeni nu intereseaza cum se cheama canalul respectiv, ca toate sunt numerotate, ele se aseaza singure, ca vrabiile pe sirma, de la 1 la 1234.. Iar HBO e intotdeauna pe 15 la orice TV te-ai uita, in functie de compania de cablu, desigut. Foarte corect si simplu.

Oricum, din cele aproape 100 de canale cite avem noi cu un abonament simplu, fara fitze, vreo 3 sunt spaniole cu telenovele si tot tacimul, vreo 5 programe religioase (perioada Drive-thru a trecut, acum totul se intimpla la televizor), vreo 2-3 canale de teleshoping, vreo 10-12 de specialitate gen Food TV, Court TV, HG TV (sau cum sa-ti aranjezi casa fara s-o distrugi.. prea tare), Weather Chanel, VH1 sau MTV, E! (canal cu scandaluri si birfe despre vedete) samd.. plus canalele de stiri si ele vreo 4. Restul filme! Filme din toate categoriile, virstele, gusturile, majoritatea cu filme de actiune, politiste. Ca doar trebuie sa vinda si Americanii toate filmele cu Bruce Willis si Stallone undeva!

La mare moda sunt reality show-urile, care ocupa o mare parte din distractia zilnica. Show-uri gen Big Brother cu pitici perversi, curve celebre, starlete de mina a cinspea, fosti odata cunoscuti, morti si ingropati demult cum ar fi Vanilla Ice, foste neveste cazute in umbra o data cu eliberarea locului din dreapta a vreunei vedete, oameni obisnuiti (?!), toti capabili de absolut orice doar sa-i vada cea mai mare tara din lume la televizor. Si cind zic, capabili de orice, inseamna ORICE. Maninca cei mai infioratori gindaci pe care pamintul i-a inventat, se arunca in piscine in care misuna rechini, se dezbraca de haine si de toti cei 7 ani de-acasa si toate la un nivel la care show-urile din Romania si-ar lua bagajele si-ar demisiona in bloc! Evident, toate asa-zis reality show-uri fiind regizate pina-n virful unghiilor, doar Americanii mai pot crede ca sunt intr-adevar reale. Nici eu n-am crezut ca cineva mai crede in veridicitatea imaginilor pe care le vad pina cind deunazi a izbucnit un mare scandal referitor la unul din programe unde unul din participantii nemultumiti a incalcat contractul afirmind ca filmarile se mai reiau din cind in cind “pentru a prinde din mai multe unghiuri toata miscarea”. Asta a venit dupa scandalul cu American Idol (un show unde se aleg tineri talentati care cinta frumos) unde Paula Abdul (isi mai aminteste cineva de ea?) a fost acuzata ca a intretinut relatii extrem de nepotrivite cu unul dintre concurenti, ea fiind in juriu. Care scandal a urmat celui cu micutza artista sora de mai mare artista Jessica Simpson (pentru cunoscatori!) prinsa cu mitza-n sac si cu playback-ul in gura in prea-plinul unui mega-concert live al VH1-ului. Ei bine, dragii mei, America oripilata a descoperit in urma cu doar 2 luni playback-ul!! Iar toate aceste minuni au fost dezbatute chiar si pe CNN, la ora de maxima audienta, cu specialisti, Jay Leno (acest Marius Tuca al televiziunii Americane!) si amicii sai concurenti sau au mincat cite o saptamina piine dupa asta.

Dar ceea ce ma fascineaza in continuare sunt reclamele, publicitatea! Inca din primele mele zile de Americanca, am cautat mai degraba calupurile de reclame. Carevasazica, bre, unde-i banul trebuie sa fie si brinza! Ce mi-a fost dat sa vad a intrecut insa cu mult asteptarile mele. In primul rind, mitul cu Americanii care fac cele mai minunate si mai spectaculoase reclame e mort demult. Americanii fac tot felul de reclame, unele mai proaste decit ce vezi la postul local din Tg. Jiu. No ofense! Unele par atit de demult facute incit ma intreb daca cei care le-au realizat mai sunt inca in viata sau au raposat demult, inainte ca serialul Dallas sa se fi incheiat si televizorul color sa fi ajuns in Romania..

In al doilea rind, in America unde daca ii spui unui prost ca e prost te da in judecata si platesti daune morale caci nu se cade sa stie omul adevarul, in schimb Pepsi si Coca-Cola se pleznesc peste bot pe bani grei in spoturi de 30 de secunde. Chestie care e interzisa in Europa dar care aici nu se pune.

Reclama la Pepsi: Un baiat sta pe fotoliul lui de American si se uita la televizorul ui American, bind o cutie de Pepsi pe care nu se stie de unde o are. Apoi, cu mirare priveste in jur ca si cum n-ar fi in casa lui. Planul se indeparteaza si putem vedea camera plina cu obiecte Coca-Cola promotionale rosii. Covorase, sticlutze, mingiuci, mileuri, paharele, pestele de sticla rosie de pe televizor, chiar si ciinele poarta o frumoasa vestuta rosie Coca-Cola, impletita de bunica probabil sau gasita sub un capac. Urmatoarea imagine e cu baiatul care priveste de pe scara din fata casei lada de gunoi plina de obiectele rosii, umilite, cazute in dizgratie. Baiatul bea dintr-o cutie de Pepsi. Ciinele poarta acum o vestuta albastra. Toti sunt fericiti. Morala: fa alegerea potrivita!

Raspunsul lui Coca-Cola: Un baiat, mult mai mic si mai negru de data asta, in fata unui automat de Coca-Cola, intr-un peisaj al anilor ’60. Linga automatul de suc, un magazin de chitari. Copilul priveste chitara din vitrina, priveste Coca-Cola de alaturi, apoi se intoarce si vede vis-à-vis un magazin unde in vitrina se vede un acordeon si linga el un automat de Pepsi. Se mai uita de citeva ori, cind la una cind la alta nehotarit. Apoi se decide si intoarce spatele la Pepsi, implicit si la acordeon. Morala: Daca Jimmy Hendrix ar fi ales Pepsi poate ar fi ajuns acordeonist!

Dar nu au doar cele doua mari companii privilegiul de a-si da in cap pe TV, caci e plin peste tot de reclame la Subway (un fel de McDonald’s) care se lauda ca sandviciurile lor sunt mai voioase si cu mai putine calorii ca ale lui Ronald McDonald, MG se lauda ca noul Crysler e mai bun decit Mercedes (?!), mai frumos decit un Audi, mai destept decit Bush si mai educat ca un Bentley. Si peste toate astea, un concediu distrus al unui biet lucrator la FedEx care nu vede peste tot decit DHL, oriunde s-ar afla, iar omul in loc sa se bucure de frumosul Hawaii, isi face probleme pentru viitorul companiei care ii da voie 10 zile pe an sa-si cheltuiasca toti banii strinsi.

Cea mai adevarata insa este o campanie a unui website unde se fac rezervari pentru concedii. Un domn distins, cu zimbet subtire si ochi mici si rai ne spune ca lui ii convine sa muncim, sa nu ne gindim la nimic altceva decit munca, sa facem bani pentru el ca lui ii convine! Morala: oameni buni, bai Americani cu acte in regula, munca nu ne inalta, munca nu ne invata, mai dati-o dracu’ de munca si plecati in vacanta ca astia iau si pielea dupe voi si nu va merita!

Pe mine asta m-a pus pe ginduri, asa ca ma gindesc sa-l iau pe Soso, colacul si costumele de baie, sa lasam naibii televizorul, pe Marriott si limuzina si sa ne retragem pentru o vreme la ocean, unde bate briza caldutza si palmierii ne tin umbra.. Si poate avem noroc sa nu vina Tzunami peste noi, ca ajungem prima stire pina si pe MTV!!

31 mai 05